Printre alte căutări ale mele, veți găsi aici și germenii unei noi Fizici, bazate pe forma elicoidală a traiectoriilor. În Fizica elicoidală repausul și mișcarea rectilinie sunt imposibile (pentru că duc la paradoxul informațional). În Fizica elicoidală corpurile libere se mișcă pe o elice, nu pe o dreaptă.
Motto: „Trebuie să supui îndoielii tot ce poate fi pus la îndoială, doar astfel se poate descoperi ce nu poate fi pus la îndoială.” (Tadeusz Kotarbiński)
-(1011282247) Torsiunea are o proprietate foarte interesantă despre care aș dori să vorbesc acum. Să presupunem inițial că un corp se deplasează pe un cerc. Cercul poate fi considerat ca fiind o elice de torsiune nulă, căci distanța dintre spirele acestei elice este nulă. Curbura acestei traiectorii este egală cu inversul razei cercului. Pentru un observator care se deplasează perpendicular pe planul cercului, corpul este văzut în mișcare pe o elice, iar torsiunea acestei elice este de data aceasta nenulă.
-(1011282307) Pe măsură ce viteza observatorului este mai mare, distanța dintre spirele elicei este și ea mai mare, torsiunea traiectoriei crește, iar curbura scade. La un moment dat (la o oarecare viteză), torsiunea a crescut atât de mult (de la valoarea ei inițială nulă), iar curbura a scăzut atât de mult (de la valoarea ei inițială maximă), încât cele două mărimi devin egale. Acest moment este de o importanță crucială pentru Fizica elicoidală, dar amânăm puțin (pentru altă dată) studiul său aprofundat, căci dorim să trecem mai departe și vrem să scoatem altceva în evidență acum.
-(1011282312) Așadar, trecem mai departe, adică presupunem că viteza observatorului este acum și mai mare decât cea în care torsiunea și curbura erau egale. La asemenea viteze, curbura a scăzut în continuare. Dar ce se întâmplă cu torsiunea? Interesant, torsiunea începe acum să scadă mereu! Maximul ei a fost atunci când era egală cu curbura. Nu vrem să intrăm în detalii matematice concrete. Acestea n-ar face decât să reducă farmecul raționamentelor, filozofia lor.
-(1011282316) La vitezele cele mai mari, atât curbura cât și torsiunea au valori foarte mici, iar corpul pare că se deplasează rectiliniu. Aici am vrut să ajungem! Mai precis, vrem să conștientizăm faptul că mișcarea perfect rectilinie a unui corp poate fi doar o impresie datorată vitezei mari cu care se deplasează observatorul perpendicular pe planul cercului inițial, viteză mult mai mare decât viteza cu care se deplasează corpul de-a lungul cercului.
-(1011282320) Așadar, dacă vedem un corp deplasându-se rectiliniu, există posibilitatea ca traiectoria acelui corp să fie doar aproximativ rectilinie, fiind de fapt doar o porțiune de elice cu torsiunea și curbura foarte, foarte mici. Mai mult, există posibilitatea ca torsiunea și curbura elicei respective să aibă legătură cu vreunul dintre parametrii corpului observat, precum sunt masa și sarcina sa electrică.
-(1011282326) Aceste raționamente prefigurează enunțarea unui nou principiu al inerției, specific Fizicii elicoidale: un corp liber se deplasează (nu pe o dreaptă, ci) pe o elice cu torsiunea și curbura foarte, foarte mici.
-(1011222106) Să presupunem că față de observatorul O un corp se deplasează rectiliniu și uniform cu viteza luminii în vid. Pentru un alt observator O' oarecare acest corp se va mișca la rândul său pe o traiectorie oarecare, dar viteza lui va fi tot viteza luminii în vid. Dar, conform Fizicii elicoidale, care se bazează pe teorema de recurență a formulelor lui Frenet, orice traiectorie ar avea corpul față de observatorul O', aceasta trebuie să fie o elice de un anumit ordin. -(1011222110) Atunci, pentru simplitate, putem începe să considerăm că observatorul O' constată că traiectoria corpului dat este o elice propriu-zisă (adică o elice de ordinul 1). Evident, acest observator este cel mai simplu observator posibil care urmează după observatorul O. -(1011222116) Putem observa că observatorul O' modifică ordinul elicei pe care se deplasează corpul, mărindu-l de la 0 la 1. În acest context ar fi interesant să verificăm dacă observatorul O' mărește cu o unitate ordinul oricărei elice, indiferent de direcția ei în spațiu și indiferent de ordinul ei. -(1011222125) Consider că rezultatele acestui studiu ar putea apropia mai mult Fizica relativistă de Fizica cuantică. O asemenea apropiere s-ar putea realiza postulând că observatorii diferă unul de celălalt numai prin numărul de unități cu care modifică ordinul elicelor.
Dacă, prin absurd, fără să-și modifice masa actuală, Soarele ar deveni subit o gaură neagră, atunci planetele din jurul său, asteroizii și cometele și-ar continua nestingherite drumul lor pe aceeași orbită. Aceasta deoarece orbitele corpurilor cerești dintr-un sistem de corpuri legate prin forțe gravitaționale depind numai de intensitatea câmpului gravitațional produs de corpul central.
Iar intensitatea câmpului gravitațional dintr-un punct ales în exteriorul corpului depinde numai de masa corpului central și de distanța din acel punct până la centrul său de masă. Mai precis, intensitatea acelui câmp gravitațional este proporțională cu raportul dintre masa corpului central și pătratul distanței din acel punct până la centrul de masă. Cum masa corpului central nu depinde de volumul său (căci masa nu este densitate), rezultă că nici intensitatea câmpului gravitațional nu se schimbă dacă se modifică doar volumul corpului central (cu păstrarea constantă a masei).
Deci, aviz amatorilor de știri senzaționale care vor să-și mărească audiența speriindu-i pe cititori că o presupusă gaură neagră aflată la n-șpe milioane de ani lumină de noi ar reprezenta vreun pericol gravitațional pentru noi și că ne-ar putea, chipurile, „înghiți” pentru că este în vecinătatea noastră. După cum am arătat, nici chiar dacă Soarele însuși (aflat în mod evident în imediata noastră vecinătate) s-ar transforma brusc în gaură neagră, nu ne-ar putea înghiți și nu ar influența nici măcar cu un centimetru orbita vreunui asteroid sau comete din Sistemul Solar.
-(1011181038) Până la urmă ce poate modifica un câmp gravitațional, impulsul corpurilor sau viteza lor? Noi știm că la suprafața Pământului toate corpurile au aceeași accelerație. Deci, un câmp gravitațional produce accelerații, nu forțe. Bun, deci așa stau lucrurile!
-(1011181039) Păi, să vedem atunci cum se schimbă concepția noastră despre câmpul gravitațional. Dacă modulul vitezei unui corp care cade într-un câmp gravitațional crește, atunci cum impulsul trebuie să se conserve, va fi nevoie ca acel corp să găsească o metodă prin care să-și micșoreze masa. De exemplu, o cometă care se apropie de Soare suferă creșterea modulului vitezei, deci va suferi și o pierdere de masă, ceea ce justifică faptul că în spatele cometelor rămâne substanță.
-(1011181044) Dar și masa vrea să se conserve în măsura posibilităților. Deci, după un oarecare timp, corpul se va mișca în așa fel încât să conserve și masa și modulul impulsului, iar aceste tendințe vor duce la o mișcare cu masă constantă și modul al impulsului constant, deci la o mișcare de rotație în jurul corpului perturbator. Așa se justifică prin argumente fundamentale (deci fără artificii) de ce mișcarea de rotație este o mișcare atât de răspândită la sistemele stabile.
-(1011181048) Să revenim puțin la proprietățile câmpului gravitațional. Spuneam că un câmp gravitațional modifică viteze. Deci, un câmp gravitațional constant produce o accelerație constantă. Asta înseamnă că derivata vectorului viteză este constantă (atât în modul, cât și în direcție) într-un câmp gravitațional constant.
-(1011181057) Ar mai rezulta atunci că, în absența unui câmp gravitațional, derivata vitezei ar fi nulă. Dar derivata vitezei este o sumă de două componente, prima componentă este proporțională cu derivata modulului, iar a doua componentă este un produs vectorial. Iar dacă această sumă este nulă, înseamnă că unul dintre termeni este egal cu minus celălalt termen. Deci, în absența câmpului gravitațional, nu este obligatoriu ca ambii termeni ai derivatei vitezei să fie nuli, ci doar să îndeplinească condiția ca primul termen să fie minus cel de-al doilea termen.
-(1011181215) Problema este că primul termen este coliniar cu tangenta, iar al doilea este perpendicular pe tangentă, deci ambii termeni trebuie să fie nuli în absența unui câmp gravitațional. De aici rezultă că prezența unui câmp gravitațional trebuie să fie echivalentă cu prezența ambilor termeni din derivata vitezei.
-(1011181220) Bun, dar dacă primul termen (datorat variației modulului vitezei) este suficient de bine înțeles de către toată lumea, se cuvine în schimb să insistăm iar asupra celui de-al doilea termen (datorat variației direcției vitezei). Acest al doilea termen introduce un parametru (viteza unghiulară de rotație a tangentei) care ne arată că un câmp gravitațional constant nu poate fi definit doar de direcția liniilor sale de câmp, ci trebuie completat cu încă o direcție care nu poate fi arbitrară.
-(1011181255) Astfel suntem nevoiți să luăm în considerare chiar și un plan ce însoțește un câmp gravitațional constant, planul perpendicular pe viteza unghiulară ce apare în variația direcției vitezei.
-(1011181516) Dacă un câmp gravitațional nu poate fi separat de un câmp de rotații, și cum orice astru din Univers posedă un câmp magnetic, devine foarte interesant să ne gândim că este posibil ca acel câmp de rotații care însoțește câmpul gravitațional să fie tocmai câmpul magnetic. Prin aceasta ar trebui să legiferăm pentru totdeauna că un câmp gravitațional nu poate fi tratat separat de un câmp magnetic. Prezența unui câmp gravitațional implică și prezența unui câmp magnetic.
-(1011121511) Dacă un corp A scapă de sub influența unui corp mai masiv B în jurul căruia gravita până în acel moment, atunci el ajunge sub influența unui corp și mai masiv C, în jurul căruia gravitează însuși corpul B. De exemplu, dacă Luna ar scăpa de gravitația Pământului, atunci ea ar rămâne totuși sub gravitația Soarelui, iar dacă ar scăpa chiar și de gravitația Soarelui, atunci Luna ar ajunge „la mâna” giganticei Galaxii.
-(1011121518) Evident, această constatare este foarte generală, fiind valabilă pentru orice corp din Univers. Am scos în evidență acest fapt pentru că este important să înțelegem că a spune că un corp este „departe” de alte influențe este ceva neriguros și chiar fals. Altfel spus, cu cât un corp este mai departe de influențele mici din jurul său, cu atât el rămâne sub influența unui corp mai masiv ce produce câmpuri mai intense.
-(1011121521) În acest context trebuie să mai observăm ceva. Trebuie să facem o comparație între câmpul pe care îl poate produce un corp ușor din apropiere și câmpul pe care îl poate produce un corp masiv în depărtare. Prin ce diferă cele două câmpuri? Prin gradul lor de uniformitate. În timp ce câmpul din vecinătatea corpului ușor este puternic neuniform, câmpul din regiuni îndepărtate de corpul masiv este aproape uniform.
-(1011121525) Atunci, un corp care scapă de influența unui corp din apropiere, ajunge de fapt să treacă de la un câmp neuniform la un câmp mai uniform. Rămâne să vedem în ce condiții se produce saltul de trecere de la un câmp neuniform la unul mai uniform.
-(1011121533) În primul rând, un corp foarte masiv nu poate să urmeze toate neuniformitățile pe lângă care trece, pentru că inerția îl obligă să urmeze o traiectorie cât mai ordonată. Dealtfel, asta și înseamnă (sau trebuie să însemne în Fizica elicoidală) corp masiv, corp a cărui traiectorie este cât mai ordonată.
-(1011150731) Acum trebuie să fim atenți la mișcarea baricentrelor implicate. Un corp masiv „duce” cu el baricentrul (de ordin maxim al) sistemului. Acest baricentru nu se poate mișca chiar rectiliniu, căci mișcarea corpului masiv este puțin influențată de corpul vecin.
-(1011150740) De fapt, orice corp duce cu el baricentrul de ordinul 1. Dacă acest baricentru se deplasează rectiliniu, atunci putem spune că acel corp este izolat de restul corpurilor. Dacă prin mijloace proprii, corpul începe să se scindeze în alte corpuri, baricentrul continuă să se miște rectiliniu, doar că acum ordinul său crește de la 1 la ordinul maxim. Observăm, deci, că, prin definiție, orice baricentru de ordin maxim trebuie să se deplaseze rectiliniu.
-(1011150751) Se deplasează el și uniform? Ar trebui să se deplaseze și uniform, căci impulsul trebuie să se conserve. Totuși, se întâmplă ceva la scindarea corpului, adică la modificarea ordinului baricentrului! La scindarea corpului viteza baricentrului de ordin maxim scade, cu toate că impulsul total se conservă! Asta ar trebui să fie echivalent cu faptul că crește masa baricentrului de ordin maxim! Căci, pentru un impuls constant, dacă scade viteza, crește masa.
-(1011150755) Putem concluziona atunci că la creșterea ordinului baricentrului crește și masa acelui baricentru. Avem acum din nou mecanismul care explică masa corpurilor, mecanism care a mai fost sugerat de atâtea ori în Fizica elicoidală: corpurile au masă pentru că sunt scindate în mai multe componente.
-(1011150800) Să vedem ce se petrece la nivel fundamental, adică acolo unde trebuie să explicăm cum apare masa nenulă din masă nulă. La nivel fundamental, corpul de masă nulă se deplasează rectiliniu și uniform cu viteza luminii în vid. În momentul în care acest corp pătrunde într-un mediu capabil să îl scindeze (mediu diferit de vid), baricentrul său suferă o creștere a ordinului și o micșorare a vitezei.
-(1011150820) A apărut aici o noțiune interesantă: mediu capabil să scindeze. Ce proprietăți are un asemenea mediu? Și ce fel de medii mai pot exista? Un mediu care nu poate scinda, poate să modifice măcar viteza de rotație a componentelor?
-(1011102103) Analizând teoria italianului Oreste Caroppo cu modelul său mecanic interesant al fotonului, am început să mă gândesc că aș putea să definesc fotonul fără să mai fac apel la viteza infinită a punctelor fizice, căci viteza luminii în vid este suficientă pentru fundamentele Fizicii elicoidale.
-(1011102106) De exemplu, am putea considera că fotonul este o pereche de două corpuri care se deplasează cu viteza luminii în vid, fiecare pe câte o elice de torsiune opusă celeilalte. Mai precis, ar trebui întâi să vorbim despre un corp mai simplu care se deplasează strict cu viteza luminii și rectiliniu prin vid. Am putea spune că acesta este adevăratul foton.
-(1011102124) Numai că această definiție nu ne permite să înțelegem de ce fotonul este un boson cu spin unu și nu cu spin zero. Sau, stai așa, poate că în vid fotonul are spin zero (fiind chiar bosonul Higgs), iar într-un mediu oarecare fotonul nu se mai deplasează rectiliniu, ci pe o elice de un anumit ordin, în funcție de complexitatea mediului prin care este nevoit să se deplaseze fotonul.
-(1011102131) Dar dacă am spune că fotonul se deplasează rectiliniu, atunci care parametru al traiectoriei sale ar mai putea fi considerat drept lungime de undă sau frecvență? Singurul parametru pe care îl mai poate avea o dreaptă este torsiunea ei. Deci am putea face o legătură între inversul lungimii de undă (numărul de undă) și torsiune.
-(1011102149) Sau mă mai gândesc la o chestiune. Am putea spune că dreapta pe care se deplasează fotonul în vid este o geodezică pe un cilindru de aceeași rază ca și în cazul corespunzător mișcării printr-un mediu diferit de vid. Doar că în acest caz fotonul nu ar mai avea componentă perpendiculară pe direcția de mișcare, iar în rest are o componentă perpendiculară nenulă a vitezei.
-(1011102153) Deci, într-un mediu oarecare (dar uniform) fotonul are atât o componentă longitudinală a vitezei, cât și una perpendiculară.
-(1011120823) Bun, să vedem acum de ce fotonul ar fi un boson cu spin unu. Nu cumva această proprietate este doar o interpretare greșită a Fizicii actuale, valabilă doar pentru un sistem stabil de (patru?) fotoni și nu pentru un singur foton? Sau acceptăm că fotonul este, de fapt, un sistem stabil de (patru?) „fotoni” și dăm un alt nume particulei care se deplasează cu viteza luminii de una singură?
-(1011120831) În acord cu Fizica actuală, eu prefer să numesc „foton” particula componentă a luminii (căci de acolo a și provenit denumirea ei). Atunci va trebui să găsesc un alt nume pentru particula care merge de una singură cu viteza luminii, căci fotonul este un sistem stabil (cu parametrii dinamici constanți) rezultat din asocierea liberă a mai multor (patru?) asemenea particule.
-(1011120948) Bun, acuma ar cam trebui să începem să putem explica, de exemplu, efectul Faraday, prin care se obține rotația planului de polarizare a luminii atunci când lumina se deplasează paralel cu liniile câmpului magnetic. Ce ar putea fi acest efect din punctul de vedere al Fizicii elicoidale? De ce se rotește planul de polarizare a luminii? De ce se rotește spre dreapta (stânga) și nu spre stânga (dreapta)?
-(1011121015) Întâi ar cam trebui să explicăm cu Fizica elicoidală ce este polarizarea luminii. Mai precis, ar trebui să vedem ce este câmpul electric din foton. O fi cumva vorba despre faptul că impulsul unei perechi de particule componente ale fotonului variază sinusoidal?
-(1011121232) Sunt prea complicate asemenea tatonări și presimt că va trebui să renunț la a mai încerca să fac acum un compromis între noțiunile Fizicii actuale și noțiunile Fizicii elicoidale. Va trebui să dezvolt Fizica elicoidală cu mijloacele ei matematice proprii, inventând noțiunile ei specifice și lăsând pentru mai târziu identificarea noțiunilor celor două Fizici.
-(1011090836) Sarcina electrică pe care o posedă un corp este o mărime ce ne arată cum poate modifica un câmp magnetic direcția impulsului acelui corp. Dacă nu există câmp magnetic, atunci nu se modifică direcția impulsului unui corp încărcat electric. Dar oare asta n-ar trebui să fie valabil și reciproc? Adică, nu cumva putem spune că dacă într-o regiune din spațiu nu se modifică direcția impulsului unui corp încărcat electric, atunci înseamnă și că în acea regiune nu există câmp magnetic?
-(1011091308) Evident că răspunsul este afirmativ. Însă problema este mai interesantă dacă analizăm ceea ce se întâmplă cu un un corp neîncărcat electric care pătrunde în câmpul magnetic. Se modifică impulsul unui asemenea corp? Da, da, știu, impulsul corpului feromagnetic, diamagnetic sau paramagnetic se modifică, dar pe noi ne interesează comportamentul general, independent de natura corpului.
-(1011102011) Am putea spune că un corp încărcat electric este un corp care are moment cinetic propriu inerent nenul. Atunci am mai putea spune că un câmp magnetic este un câmp de cupluri, care produce un cuplu egal cu un produs vectorial dintre inducția câmpului magnetic și momentul cinetic propriu inerent corpului respectiv. În acest context, probabil spinul este tocmai momentul cinetic propriu inerent.
-(1011102014) Să definim mai clar ce este momentul cinetic propriu inerent. Să ne imaginăm o minge de tenis de masă aflată în repaus pe masă. Acea minge nu are moment cinetic propriu, dar poate avea moment cinetic propriu inerent, căci atomii săi componenți pot avea momente cinetice proprii care însumate să dea un moment cinetic propriu rezultant nenul. Deci, momentul cinetic propriu inerent este suma momentelor cinetice proprii ale particulelor componente.
-(1011102018) Care o fi diferența dintre momentul cinetic propriu și momentul cinetic propriu inerent? Din punct de vedere fizic nu este nicio diferență, ci doar din punct de vedere observațional. Adică, mingea noastră de tenis nu are moment cinetic propriu, dar are moment cinetic propriu inerent.
-(1011102020) Dacă facem calculele în mod corect, ajungem să găsim că valoarea momentului cinetic propriu este tocmai egală cu valoarea momentului cinetic propriu inerent, dar dacă neglijăm momentele cinetice ale particulelor componente ale unui corp, atunci obținem o diferență între momentul cinetic propriu și momentul cinetic propriu inerent.
-(1011102025) Dacă un corp încărcat electric ar fi un corp cu moment cinetic propriu inerent nenul, atunci ar trebui să avem că un corp încărcat electric nu este definit doar de un scalar, ci și de un vector axial. Asta ne-ar obliga să admitem că un corp încărcat electric este mereu și un mic magnet și că nu se poate altfel.
-(1011102029) Ar mai trebui studiat atunci și rolul magnetonului Bohr-Procopiu în domeniul macroscopic și ar mai trebui văzut de ce se cuantifică sarcina electrică în asemenea cazuri. Numai că asemenea considerații sunt simple corolare ale unor teoreme mult mai generale pe care le-ar putea obține Fizica elicoidală în fundamentele ei.
-(1011102035) În orice caz, trebuie observat că avem posibilitatea să înțelegem forța Lorentz ca fiind rezultatul interacțiunii dintre un câmp de cupluri și momentul cinetic propriu inerent al unui corp. Iar asta cred că a mai spus-o chiar și domnul Sorin Vlaicu în cartea sa interesantă „Electronul inel”, editura Eurobit, Timișoara, 1997.
-(1011061436) Dat fiind un sistem de n particule, putem defini recursiv noțiunea de baricentru de ordinul k. Numim baricentru de ordinul unu oricare dintre centrele de masă ale particulelor. Numim apoi baricentru de ordinul k+1 fiecare dintre centrele de masă ale unor perechi de baricentre de ordinul k.
-(1011061439) Așadar, dacă avem de luat în considerare un singur corp, atunci avem un singur baricentru de ordinul unu. Dacă avem cel puțin două corpuri, atunci avem două baricentre de ordinul unu și un baricentru de ordinul doi. Dacă avem trei corpuri, atunci avem trei baricentre de ordinul unu, combinări de trei luate câte doi (adică trei) baricentre de ordinul doi și un baricentru de ordinul trei.
-(1011061444) Dacă avem 4 particule, atunci avem 4 (combinări de 4 luate câte 1) baricentre de ordinul 1, 6 (combinări de 4 luate câte 2) baricentre de ordinul 2, 4 (combinări de 4 luate câte 3) baricentre de ordinul 3 și 1 (combinări de 4 luate câte 4) baricentru de ordinul 4.
-(1011061458) Acu-i acu! Trebuie să punem o condiție pe care numai Fizica elicoidală o poate pune. Pentru ca un sistem să fie suficient de stabil, trebuie să avem că baricentrul de ordin maxim trebuie să se miște rectiliniu, apoi baricentrul cu un ordin mai mic să se miște pe o elice (de ordinul unu), apoi baricentrul cu două ordine mai mici să se miște pe o elice în jurul unei elice de ordinul unu (deci, pe o elice de ordinul doi) și așa mai departe.
-(1011061540) Niciunul dintre baricentre nu se poate mișca haotic, ci numai pe elicea corespunzătoare. Atunci, o simulare pe calculator n-ar mai fi atât de permisivă precum sunt simulările actuale, care nu iau în considerare mișcarea elicoidală. Aceste restricții impuse mișcării baricentrelor ar putea explica spectrul hidrogenului, legea Titius-Bode sau rezonanța orbitală.
-(1011061038) Dacă trebuie să admitem că toate corpurile din sistemul ales au viteza luminii, atunci trebuie să admitem că modulul vitezei lor nu mai poate fi modificat. Atunci modulul impulsului unui asemenea corp poate fi modificat doar prin modificarea masei corpului. Obținem prin aceasta o interpretare profundă a masei: masa este modulul impulsului.
-(1011061103) Așadar, impulsul unui corp poate fi modificat doar prin modificarea direcției vitezei sale sau prin modificarea masei sale. Știm că masa unui corp este proporțională cu energia conținută în acel corp. Mai știm că dacă asupra corpului acționează o forță, atunci impulsul corpului se modifică și prin aceasta se transferă un lucru mecanic. Dar lucrul mecanic este nenul doar pentru componenta forței paralelă cu impulsul, deci doar pentru componenta care modifică modulul impulsului. Cum modulul impulsului este masă, rezultă că masa ne spune cât lucru mecanic a fost efectuat asupra corpului de către Univers.
-(1011061118) Acum avem ocazia să revenim la studiul componentelor derivatei unui vector, în particular, ale derivatei impulsului. Derivata unui vector variabil are două componente. Componenta datorată variației modulului a fost numită „componenta cinetică”, iar componenta datorată variației direcției a fost numită „componenta potențială”. Din cele definite mai sus rezultă că lucrul mecanic are legătură cu componenta cinetică a impulsului.
-(1011061140) Pentru corpul central, derivata impulsului este nulă (sau, mai plauzibil, foarte mică și constantă). Dacă suntem suficient de departe de corpul central, atunci accelerațiile produse de acesta vor fi mici și nenule. Dacă impulsul unui corp nu este constant, atunci ar putea fi constantă derivata impulsului. Cum impulsului îi putem asocia un triedru Frenet ai cărui versori satisfac formulele lui Frenet, rezultă că impulsul trebuie să satisfacă și teorema de recurență a formulelor lui Frenet.
-(1011061202) De aici mai rezultă apoi că există un vector constant asociat impulsului, oricât ar fi de variabil impulsul, iar direcția acestui vector constant ne spune și cât de variabil este impulsul. În plus, mai apare și un număr natural care face legătura dintre impuls și vectorul său constant asociat.
-(1011061210) Și aici ar trebui fixate noțiunile. Ar trebui văzut ce dimensiuni fizice are vectorul constant asociat impulsului, ce semnificație fizică are el, ca să putem vedea ce nume îi dăm.
-(1011061214) Dacă suntem departe de corpul central, atunci derivata impulsului poate fi considerată constantă. Deci, suma dintre componenta cinetică și cea potențială a forței este constantă. Mai general, putem spune că într-un câmp gravitațional uniform suma dintre componenta cinetică și cea potențială a forței este constantă. Asta înseamnă că dacă printr-o metodă oarecare crește componenta cinetică, prin aceeași metodă trebuie să scadă componenta potențială, și reciproc.
-(1011061222) Componenta potențială a impulsului se manifestă prin precesia impulsului în jurul unei viteze unghiulare. Dacă corpul de probă cade spre corpul central, atunci componenta cinetică a forței este mult mai mare în comparație cu componenta potențială. Dimpotrivă, dacă corpul de probă doar se rotește în jurul corpului central, componenta cinetică este foarte mică, iar componenta potențială este foarte mare.
-(1011061234) În alte cuvinte, pentru corpul de probă care cade direct spre corpul central, tangenta impulsului face un unghi mic cu liniile câmpului gravitațional din acel loc, iar pentru corpul de probă care se rotește în jurul corpului central, tangenta impulsului face un unghi aproape drept cu liniile câmpului.
-(1011061239) Interesant este de observat aici că viteza unghiulară ce apare în componenta potențială a forței produse de câmpul gravitațional este constantă în orice loc din acel câmp considerat aproape constant. De aici rezultă că această viteză unghiulară nu are orientare haotică în spațiu, ci este dictată de însuși câmpul gravitațional din acel loc. Așadar, un câmp gravitațional nu poate fi definit doar de accelerația liniară pe care o produce într-un punct, ci trebuie asociat mereu cu viteza unghiulară cu care poate fi modificată direcția impulsului în acel loc.
-(1011061256) În general, orice câmp care poate modifica vectorii trebuie să fie definit în fiecare punct de o componentă liniară și o componentă unghiulară.
-(1011061308) Deci, un corp central nu produce doar un câmp de forțe gravitaționale, ci produce și un câmp de viteze unghiulare care modifică direcția impulsurilor din acel loc. Rămâne să vedem acum dacă putem să deducem prin raționamente logice cam ce relații matematice trebuie să satisfacă asemenea vectori.
-(1011061315) Ar trebui să vedem cum depinde câmpul gravitațional de distanță. Pentru aceasta ar trebui să pornim de la faptul că la distanțe mari câmpul trebuie să poată fi considerat uniform, iar la distanțe mici câmpul trebuie să fie considerat neuniform. De asemenea, trebuie să ținem seama de faptul că neuniformitatea nu poate fi infinită, în sensul că ea nu poate produce variații de orice ordin ale impulsului.
-(1011061327) Altfel spus, pentru orice impuls, există o distanță anume față de un corp central la care forța ce acționează asupra impulsului este strict constantă. Impulsurile mari sunt mai greu de modificat, deci distanțele asociate lor sunt mai mari.
-(1011060729) Niciun corp din Univers nu poate fi în repaus, nu se poate deplasa rectiliniu și nici pe o curbă plană. Altfel spus, niciun corp din Univers nu are o traiectorie simplă într-un plan, pe o dreaptă sau într-un punct, ci are o traiectorie complexă în spațiu. Este o situație neplăcută, căci această complexitate nu ne permite să studiem și să înțelegem exhaustiv natura. Din fericire, pentru necesitățile noastre practice, putem să reducem această situație la situații mai simple, căci putem găsi corpuri în Univers care se deplasează pe traiectorii suficient de ordonate încât să le putem considera plane, rectilinii sau chiar un punct.
-(1011060737) Cu cât fixăm reperul mai departe și într-un corp mai masiv, cu atât putem considera mai ușor că acel corp se deplasează rectiliniu. De exemplu, dacă alegem ca reper Pământul, atunci va trebui să neglijăm curbura orbitei acestuia în jurul Soarelui. Dacă alegem ca reper Soarele, atunci vom considera că Soarele se deplasează rectiliniu, iar Pământul are o traiectorie curbă în jurul acestuia. Ultimul reper ne oferă mai multă precizie, dar este și mai complicat. El va introduce termeni suplimentari pe care i-am neglijat în primul caz.
-(1011060743) Esențial este să observăm că în orice studiu putem considera că există un corp care se deplasează rectiliniu și a cărui traiectorie poate fi pusă la baza unui reper. În acest caz, putem alege ca axă OZ tocmai suportul impulsului acelui corp. Dar haideți să fixăm și aici noțiunile, căci se impune! Trebuie să numim cumva corpul central. Ceva de genul „corpul universal” sau așa ceva.
-(1011060834) De fapt, mai simplu, admitem că în orice sistem putem alege axa OZ dată de impulsul total al sistemului, iar unitatea de măsură din sistem este dată de modulul impulsului. Centrul de masă al sistemului este originea reperului cartezian dat de axa OZ. Axele OX și OY sunt date de momentul cinetic total al sistemului, astfel: axa OX o alegem după dorință la momentul inițial, iar axa OY o alegem după cum este orientat momentul cinetic al sistemului (solar, că la acel sistem mă gândesc acum).
-(1011060850) Într-un sistem stabil trebuie să varieze numai direcțiile vectorilor variabili. Oare de unde am mai scos-o și pe asta? Cum aș putea s-o demonstrez? Are oare legătură cu faptul că derivata unui vector se descompune într-o sumă de doi termeni? Da chiar, ce faină-i chestia asta cu descompunerea derivatei într-o sumă de doi termeni! Îmi vine să denumesc primul termen drept „termenul cinetic”, iar pe al doilea „termenul potențial”. Ce zici, studiem puțin chestia asta? Nu se vor supăra cititorii că mă abat iar de la tema inițială? Parcă ziceai că publici numai teme individuale, nu un amestec de teme. Bun, dar dacă îmi vin alte idei imediat, ce fac? Păi, te abții pe moment și le vei scrie în alt material, dedicat acelei idei. Hmmm... Sau faci cumva o legătură între noua idee și cea veche, dacă vrei să continui în același articol.
-(1011060903) Ok, fie! Deci, în acest articolaș am arătat până acum că orice experiment am face, putem determina un reper cartezian în funcție de impulsul și momentul cinetic al corpului central lângă care ne aflăm. Cu cât corpul central este mai îndepărtat, cu atât câmpurile produse de el sunt mai uniforme, fapt pentru care putem admite că ele nu influențează fenomenele locale. Iată o constatare importantă, căci ne ajută să înțelegem esența legăturii dintre mișcarea rectilinie a corpului central și modul independent în care se desfășoară fenomenele fizice departe de corpul central. Este un efect al principiului relativității generalizate și al echivalenței câmpurilor gravitaționale.
-(1011060930) Așadar, un corp central este cu atât mai bine ales pentru un anumit experiment, cu cât câmpurile produse de acel corp central pot fi considerate mai uniforme pentru traiectoriile corpurilor din experimentul respectiv. De aici ar mai putea rezulta ușor că două corpuri masive nu pot fi foarte apropiate decât în situații de mare instabilitate.
-(1011061016) Mai trebuie să observăm ceva interesant. Odată ce am ales corpul central, am ales și impulsul acestui corp central și momentul său cinetic și am ales că acești vectori sunt constanți. Cum corpul central trebuie considerat ca fiind centrul Universului, trebuie de asemenea să considerăm și că el se mișcă cu viteza luminii și că impulsul său este produsul dintre masă și viteza luminii. Dar dacă în jurul corpului central mai există un corp, atunci acel nou corp trebuie considerat că are viteza luminii.
-(1011061023) Hmmm... Ciudată chestia asta cu viteza luminii aici! Ar fi corect să admit că toate corpurile din sistemul respectiv aflat în jurul corpului central se mișcă cu viteza luminii. Asta ar trebui să rezulte din legea de compunere a vitezelor. Dar ăsta ar trebui să fie un alt subiect.
-(1011030736) Vidul trebuie să fie un mediu care nu modifică traiectoria unui corp. Alte medii diferite de vid modifică în vreun fel traiectoria unui corp. Și cum traiectoria poate fi modificată numai și numai recursiv, astfel încât traiectoria să aibă un anumit ordin bine determinat în acel mediu, înseamnă că și mediile posibile pot fi clasificate în funcție de ordinul lor. Am putea spune atunci că vidul este un mediu de ordinul zero, adică un mediu în care traiectoriile au ordinul zero.
-(1011030741) Cu aceste cunoștințe în minte, să revenim atunci la structura fotonului și să vedem cum am putea explica faptul că lumina este dispersată la trecerea printr-o prismă. Prisma este un mediu de ordin constant, deci și traiectoria particulelor ce constituie lumina va avea ordin constant. Dacă unghiul de incidență este nul, trebuie să obținem că și unghiul de refracție este nul. Totuși, aici ar trebui să apară excepția dată de scindare. De fapt, scindarea are oricum loc, doar că nu se observă ușor.
-(1011030839) Dar ce mă chinui eu cu lumina albă, din moment ce de fapt ar trebui să studiez lumina monocromatică, singura cu importanță fundamentală în înțelegerea structurii fotonului? Lumina monocromatică este cea interesantă. Ce este atunci lumina monocromatică? Ce este fotonul (monocromatic)?
-(1011031133) N-am decât ipoteze acum. Nu pot spune decât că e posibil ca fotonul monocromatic să fie un ansamblu de doi ineloni care se rotesc în sensuri opuse și au raza variabilă. În acest caz, frecvența fotonului ar fi dată de frecvența de variație a razei, iar amplitudinea ar fi dată de valoarea maximă a razei.
-(1011031217) Sau poate că ceea ce am descris mai sus este doar un „semifoton”, iar un foton întreg ar fi o asociere de doi asemenea semifotoni care oscilează în antifază. Am mai putea spune atunci că porțiunea din foton a cărui rază scade este un electron, iar porțiunea din foton a cărui rază crește este un pozitron.
-(1011031226) Haideți să fixăm totuși niște noțiuni mai clare! Inelonul știm ce este, un punct fără masă care merge cu viteză infinită pe un cerc de rază constantă. Totuși, nu este drept să nu pot lua în considerare și mișcarea unui inelon pe un cerc de rază variabilă. De aceea, vom vorbi despre ineloni constanți și ineloni variabili.
-(1011031233) Din considerente matematice știm că inelonul se poate deplasa înspre lateral (adică perpendicular pe planul său) cu orice viteză, iar din considerente fizice știm că un inelon nu poate fi în repaus căci ar însemna că există un observator privilegiat în Univers față de care inelonii sunt în repaus. Cum nu putem determina prin calcul matematic această viteză, va trebui să o postulăm. De aceea, am postulat că inelonul se deplasează perpendicular pe cercul său cu viteza luminii în vid. De aici rezultă că există două tipuri posibile de ineloni: cei care se rotesc spre stânga și cei care se rotesc spre dreapta. Atunci, putem introduce noțiunile de inelon pozitiv și inelon negativ. Vom face o convenție aici și vom spune că un inelon este negativ dacă viteza lui de rotație are sens opus cu viteza lui de translație și vom spune că este pozitiv în caz contrar.
-(1011031240) Deci, un inelon negativ care se îndepărtează de noi se rotește în sens trigonometric, iar un inelon negativ care se apropie de noi se rotește în sensul acelor de ceasornic.
-(1011031243) Deoarece inelonul se mișcă pe cerc cu viteză infinită, rezultă că și viteza lui de rotație este infinită. Cum masa lui este nulă, rezultă că produsul dintre masă și viteza unghiulară este ceva ce nu poate fi determinat prin calcul (nedeterminare sau caz exceptat), dar poate avea o valoare nenulă și finită. Dacă nu putem determina prin calcul produsul dintre masă și viteza unghiulară, atunci putem determina experimental acest lucru, așa cum am determinat și viteza cu care se deplasează inelonul perpendicular pe cercul său. Știind că în Fizică se vehiculează existența unei constante a lui Planck, putem considera că acest produs are legătură cu constanta lui Planck și putem postula această legătură.
-(1011031257) Altfel spus, postulăm că orice inelon are un moment cinetic tocmai egal cu constanta lui Planck. E posibil să greșesc aici, în sensul că acest moment cinetic să fie mai mic, adică să fie constanta redusă a lui Planck. Dar asta încă nu pot tranșa aici. De aceea ne putem mulțumi cu certitudinea că momentul cinetic al unui inelon este ori constanta lui Planck, ori constanta redusă a lui Planck, una din două.
-(1011031309) Mai avem de clarificat chestia cu raza. Vom numi inelon constant, un inelon de rază constantă și vom numi inelon variabil un inelon de rază variabilă. În particular, vom numi inelon sinusoidal un inelon a cărui rază variază sinusoidal. Consider că această ultimă noțiune are o importanță aparte în înțelegerea structurii fotonului. Și poate, cine știe, va trebui să postulăm cândva că nu există altceva în Univers decât ineloni sinusoidali.
-(1010311019) Ce este un foton, din perspectiva Fizicii elicoidale? La prima vedere s-ar părea că un foton este un sistem stabil format din două corpuri de mase egale care se rotesc unul în jurul celuilalt cu o anumită viteză de rotație. Trebuie să vedem dacă acest model explică toate fenomenele optice, precum reflexia, refracția, difracția, polarizarea.
-(1010311126) Dacă indicele de refracție al unui mediu depinde de frecvență, atunci și viteza luminii cu o anumită frecvență este diferită de viteza luminii cu o altă frecvență.
-(1010311657) În ipoteza că fotonii sunt sisteme stabile de două corpuri de mase egale, prin ce mecanism poate fi modificată viteza luminii la trecerea printr-un anumit mediu? Un sistem stabil de două corpuri de mase egale are impulsul total constant.
-(1010311710) Un inelon este un sistem stabil care se deplasează cu viteza luminii. Un flux de ineloni care ar pătrunde în substanță ar trebui să fie deranjați cumva. Dacă raza inelonilor rămâne constantă, atunci modulul impulsului este de asemenea constant. Dacă raza inelonilor se modifică, atunci impulsul fiecărui inelon variază. Variația impulsului va crea câmp în jurul inelonului, iar acest câmp va duce la asocierea inelonului cu un alt inelon al cărui impuls variază în sens invers.
-(1010311720) Am putea presupune că unul și același inelon constă din doi ineloni care se rotesc în sens invers și că la interacțiunea cu substanța acești doi ineloni se scindează îndepărtându-se unul de celălalt. Mă gândesc la aceasta deoarece lungimea se contractă, iar distanța dintre doi ineloni de sens opus ar trebui să apară nulă pentru un observator aflat în mișcare cu viteza luminii în vid față de inelonii pătrunși în substanță.
-(1010311724) Totuși, pentru simplitate, ar cam trebui să studiem separat proprietățile unui inelon cu raza variabilă. Un asemenea inelon ar avea o rază maximă pe care o atinge, raza minimă fiind nulă. De asemenea, am putea admite că variația razei este (co)sinusoidală. Am deduce atunci că există o frecvență de variație a razei. Această frecvență s-ar anula la viteza luminii în vid. Deci, asemenea presupuneri ar fi consistente cu teoria relativității.
-(1010311736) Atunci, ar trebui să definim masa inelonului ca având legătură cu raza maximă a inelonului sau cu viteza unghiulară de variație a razei. Avem aceste două alternative și trebuie să vedem care este cea corectă. Important este să deducem logic tot ceea ce poate fi dedus astfel și abia după ce am epuizat toate raționamentele posibile să facem apel la ceea ce ne spune experiența.
-(1010311747) În ciuda simplității sale aparente, problema inelonilor mai poate fi complicată adăugându-i posibilitatea ca inelonii să aibă raze multiple și echidistante. Imaginați-vă că un inelon de un anumit semn ar fi o serie de cercuri coplanare și concentrice a căror rază se micșorează necontenit cu o anumită viteză, iar un inelon de semn opus ar fi tot o serie de cercuri concentrice și coplanare dar a căror rază ar crește necontenit. Iată, deci, câte posibilități teoretice avem pentru studiu! Așa că, la un moment dat, tot va trebui să întrebăm experiența cum stau lucrurile. Dar asta nu ne îngrijorează defel, căci sunt o mulțime de experiențe gata făcute deja, pe care le putem exploata să ne spună cum arată inelonii.
-(1010311801) Dintre aceste experiențe mai importante par cele ce scot în evidență proprietățile optice ale luminii și proprietățile ei electromagnetice.
-(1011010605) Se pare că natura este mult mai restrictivă decât îmi imaginam eu înainte de această noapte și va trebui să formulez un postulat al mișcării elicoidale care să restrângă și mai mult libertatea de mișcare a unui corp. Mai precis, este adevărat că un corp se mișcă pe o elice, dar nu pe orice fel de elice, ci tocmai pe o elice circulară care are curbura egală cu torsiunea în valoare absolută. Aceasta deoarece un corp mergând pe elice va alege să se miște cu energie totală maximă și constantă.
-(1011011941) Deci, stabilitate maximă se obține atunci când corpul merge pe o elice de curbură constantă egală cu torsiunea. Poate având această cunoștință în minte, nu vom ma avea nevoie de alte experimente pentru a testa natura. Să revenim atunci la studiul fotonilor. Fotonii sunt particule stabile și se descompun greu în electron și pozitron. Ce o fi fotonul, electronul, pozitronul? Dar neutrinul și antineutrinul?
-(1011011947) Este o luptă ciudată și poate inegală să încerc să explic cu Fizica elicoidală ce sunt particulele elementare prezente în Fizica actuală. Poate ar fi mai corect să studiez cu Fizica elicoidală proprietățile noțiunilor din cadrul ei și abia ulterior să încerc să găsesc legătura dintre aceste noțiuni și cele ale Fizicii actuale. Deși este atât de tentant... Dar, oricum, până nu mă pun la punct cu mecanica cuantică nu prea am șanse să pot face corect această legătură. Deși aprofundarea teoriei mecanicii cuantice nu mă poate duce foarte departe, în schimb reinterpretarea experimentelor care au înmormântat Fizica clasică ar putea fi benefică pentru finisarea Fizicii elicoidale.
-(1011012008) Din păcate, pentru a interpreta experimentele, voi fi nevoit să fac ipoteze, poate chiar numeroase, ceea ce nu este de dorit. Cel mai corect ar fi să mă opresc la un număr redus de ipoteze și cu ele să încerc să explic experimentele cuantice.
-(1011012011) De exemplu, mă frământă gândul să explic fenomenele optice și mai ales dispersia luminii, căci aceasta m-ar apropia de explicarea spectrului atomului de hidrogen. Da', chiar așa, de ce se dispersează lumina când trece printr-o prismă? Nu cumva fenomenul este similar celui din experimentul Stern Gerlach?
-(1011012016) Într-un mediu uniform, lumina se deplasează nestingherită. Ea este deranjată doar atunci când se modifică indicele de refracție al mediului, deci doar atunci când apare o neuniformitate a câmpului prin care se propagă. Ceva similar se întâmplă și în experimentul Stern-Gerlach atunci când fluxul de particule este „dispersat” într-un mediu neuniform.
-(1011012024) Să vedem ce mecanism explică devierea selectivă a luminii la trecerea ei printr-un mediu neuniform. Am tot urlat în gura mare că lumina este un flux de particule care se deplasează pe o elice de ordinul zero, dar cu impulsul variabil în modul. Cum arată asemenea particule? Sunt cercuri, perpendiculare pe direcția de mișcare? Sau sunt elipse? De ce sunt ele perechi? Știu de ce sunt perechi! Sunt perechi pentru că impulsul lor variază în modul și că orice variație în modul produce câmp gravitațional.
-(1011012033) Este important să ne gândim mai întâi de ce se modifică viteza luminii la intrarea ei într-un mediu diferit. Pentru că suntem la un nivel foarte elementar, trebuie să găsim un mecanism care poate face trecerea de la viteza luminii în vid la o viteză mai mică. Nu trebuie să uităm de asemenea că frecvența luminii nu se modifică în aceste cazuri. Și mai trebuie să ținem seama de faptul că lumina de frecvențe mari suferă devieri mai mari ale traiectoriei.
-(1011012044) Dacă am înțeles eu bine, lumina de frecvență mare se mișcă cu viteză mai mică (pentru că indicele de refracție al luminii de frecvență mai mare este mai mare). Și cum frecvența nu se modifică, rezultă că trebuie să se modifice lungimea de undă. Deci, la intrarea într-un mediu se modifică lungimea de undă a luminii.
-(1011012223) Dacă lumina este undă electromagnetică, atunci în ea crește câmpul magnetic în timp ce scade câmpul electric și crește câmpul electric în timp ce scade câmpul magnetic, apoi procesul se repetă. Din punct de vedere mecanic, am spus că un câmp magnetic ne arată cât de repede variază momentul cinetic, iar un câmp electric ne arată cât de repede variază impulsul volumic. Atunci în foton trebuie să avem o combinație de corpuri astfel încât atunci când avem un moment cinetic puternic variabil să avem impuls volumic cât mai constant și invers, atunci când avem un impuls volumic puternic variabil, să avem un moment cinetic cât mai constant.
-(1011012230) Impuls volumic constant cu moment cinetic variabil e ușor de obținut, căci putem avea două momente cinetice care precesează. Dar cum obținem impuls volumic variabil cu momente cinetice constante? Aaaa, da, știu: în timp ce momentele cinetice sunt constante, le îndepărtăm paralel. Deci, lucrurile s-ar desfășura cam în felul următor: în faza de câmp magnetic nul avem câmp electric maxim, deci avem momente cinetice constante dar îndepărtându-se paralel, iar în faza de câmp electric nul și câmp magnetic maxim am avea momente cinetice variabile dar distanța dintre ele constantă.
-(1011012241) Nu sunt mulțumit! Pot spune că am eșuat deocamdată în clarificarea fotonului. Va trebui să amân chestiunea, studiind ceva ce-mi pare a fi acum mai pământesc: relația dintre ordinul traiectoriei și tabelul periodic al elementelor.
1. A stabili valoarea de adevăr a unei propoziţii este echivalent cu a stabili dacă propoziţia respectivă este adevărată sau nu. Prin urmare, pentru a rezolva problema, trebuie stabilit dacă propoziţiile enunţate sunt adevărate sau nu sunt.
Să vedem întâi dacă este adevărată propoziţia p de la subpunctul a). Propoziţia spune că [LATEX]$5^8-2^8$[/LATEX] este număr prim. Oare chiar este număr prim acea expresie? Un număr prim este un număr care nu se poate împărţi cu alt număr decât cu 1 sau cu el însuşi. Să vedem deci cu ce se poate împărţi expresia [LATEX]$5^8-2^8$[/LATEX]. Cum să facem, oare? Aaaaa... Aici este chestie de amintire. Ne amintim că există o formulă care spune că [LATEX]$a^n-b^n=(a-b)\cdot(a^{n-1}+a^{n-2}b+...+ab^{n-2}+b^{n-1})$[/LATEX]. Aha. Ok, să aplicăm atunci această formulă la expresia noastră [LATEX]$5^8-2^8$[/LATEX]. Obţinem că [LATEX]$5^8-2^8=(5-2)(...)$[/LATEX]. Punctele de suspensie din paranteză nu ne mai interesează, pentru că noi deja putem afla ceea ce ne interesează pe noi, adică dacă expresia [LATEX]$5^8-2^8$[/LATEX] este sau nu este număr prim. Păi, din moment ce ea se împarte cu (5-2), adică cu 3, e clar că nu este număr prim. Aşadar, [b]propoziţia p este falsă[/b].
Ce facem cu propoziţia q de la subpunctul b)? Ca să putem determina cel mai mare divizor comun al două numere naturale, trebuie să determinăm care este descompunerea în factori primi a celor două numere. După câteva încercări de calcul, constatăm că primul număr se împarte doar cu 11 şi cu 9091, 9091 fiind număr prim. Apoi, se observă uşor că al doilea număr se descompune în factori numai cu 2 şi 5. Deci, cele două numere nu au factori comuni diferiţi de 1. Asta înseamnă că [b]propoziţia q este adevărată[/b].
p(x): " 2(1-x) +0,(6) ori (3x-5)= -1,(3), x apartine R"
q(y): "(y-3) la puterea a2a + (y+4) la puterea a2a - (y-5) la puterea a2a = 17 y +24, y apartine N "
a) Sa se determine propozitiile particulare p(-1/2) , p(radical din 3) , q(-3), q(0) si valoarea lor de adevar.
b) Sa se determine universul si domeniul de adevar al predicatelor p(x), q(y).
c)Aplicati procesul de cuantificare predicatelor date si determinati valoarea de adevar a propozitiilor obtinute.[/quote]
2. a). Un predicat [b]unar[/b] este un fel de propoziţie (sau un fel de funcţie) în care apare [b]un[/b] x necunoscut în locul unui subiect. Eh, nu e chiar asta, dar este ceva aproximativ aşa. Despre un predicat unar nu putem şti dacă este adevărat sau nu este, pentru că predicatul nu este o propoziţie clară. Însă, atunci când înlocuim acel x cu ceva cunoscut (acest cunoscut este, de regulă, un număr, concret sau un element al unei mulţimi) predicatul unar devine astfel o propoziţie clară, iar noi putem să-i determinăm în acest caz valoarea de adevăr. Să aplicăm acestea măcar la un exemplu, sperând că tu vei putea continua cu celelalte în mod similar. Spuneai că
p(x): [LATEX]$2(1-x)+0,(6)\cdot(3x-5)= -1,(3), x \epsilon \mathbb{R}$[/LATEX]. Atunci, p(-1/2) înseamnă să înlocuim x-ul din predicat cu valoarea -1/2. Cum -1/2 face parte din R, putem să facem liniştiţi înlocuirea şi să calculăm valorile. Presupunând că ştii să faci aceste calcule simple, vei constata că p(-1/2)=5/6. Dar 5/6 este un număr pozitiv. Deci propoziţia p(-1/2) este falsă. Ei, cam la fel poţi face şi în restul cazurilor, problema rămânând doar una de algebră, nu neapărat de logică matematică.
b). Universul unui predicat este mulţimea din care putem da valori predicatului, iar domeniul de adevăr este mulţimea valorilor pentru care predicatul respectiv devine o propoziţie adevărată. De exemplu, în cazul predicatului p(x) dat de tine, universul este tocmai mulţimea numerelor reale R, aşa cum se prezintă în definiţia predicatului. Domeniul de adevăr pentru p(x) poate fi găsit numai rezolvând ecuaţia de ordinul întâi
[LATEX]$2(1-x)+0,(6)\cdot(3x-5)= -1,(3)$[/LATEX].
Fiind o ecuaţie de ordinul întâi, ea are o singură soluţie, iar după calcule găseşti că această soluţie este 5/3. Aşadar, domeniul de adevăr este mulţimea formată dintr-un singur element, {5/3}. Mă gândesc că acest exemplu îţi va fi suficient ca să poţi continua rezolvarea.
c). În logica predicatelor există doi cuantificatori: cuantificatorul universal şi cuantificatorul existenţial. A cuantifica un predicat unar înseamnă a-i aplica unul dintre aceşti cuantificatori şi a determina valoarea de adevăr a propoziţiilor obţinute (aplicând un cuantificator unui predicat [i]n[/i]-ar se obţine un predicat ([i]n-1[/i])-ar, deci, aplicând un cuantificator unui predicat unar se obţine un predicat 0-ar, care este deja o propoziţie clară).
Un predicat unar a(x) căruia i s-a aplicat cuantificatorul universal devine propoziţia „Pentru orice element k din universul predicatului a(x) este adevărat că a(k).”, iar un predicat unar căruia i s-a aplicat cuantificatorul existenţial devine propoziţia „Există un element k din universul predicatului a(x) astfel încât este adevărat că a(k).”.
Să cuantificăm, de exemplu, predicatul p(x) întâi cu cuantificatorul universal. Obţinem propoziţia (evident, falsă) „Pentru orice element k din R este adevărat că p(k).”. Această propoziţie este falsă, căci sunt elemente din R (cum am văzut că este de exemplu -1/2) care transformă predicatul într-o propoziţie falsă.
În fine, cuantificăm predicatul p(x) şi cu cuantificatorul existenţial. Obţinem propoziţia (evident, adevărată) „Există un element k din R astfel încât este adevărat că p(k).”. Această propoziţie este adevărată, căci ecuaţia rezolvată mai sus are o soluţie: 5/3. Aşadar, cum p(5/3) este adevărată şi cum 5/3 se află în R, predicatul p(x) cuantificat existenţial este o propoziţie adevărată.
Observaţie: dacă este adevărat că „pentru orice...” atunci este adevărat şi că „există cel puţin un...”. Deci, dacă predicatul cuantificat universal este adevărat, atunci este adevărat şi predicatul cuantificat existenţial.
[SIZE="1"][Offtopic]
Mă bucur că apreciezi un stil de predare bogat în redundanţă, dar un asemenea stil cere mult timp şi mă tem că nu pot onora nimic ce ţine de teleconferinţă :( . Mai multe detalii despre aceasta ar putea da distinsul administrator al acestui forum.
Nu este obligatoriu să „rămâi” la o singură distribuţie, dar e mai eficient (din câte am observat eu) ca pentru activităţile cotidiene să foloseşti Ubuntu. Dacă ai timp şi eşti pasionat de calculatoare sau de sistemele de operare, merită să testezi cât mai multe distribuţii, mai ales că le poţi instala una lângă alta sau prin VirtualBox.
Există în Pidgin un corector de texte util pe care nu-l găsesc de exemplu în Gyache, acesta fiind chiar unul dintre motivele pentru care folosesc Pidgin în loc de Gyache sau de Emphaty. Vă întreb dacă există vreo aplicaţie pentru Ubuntu care, odată instalată în sistem, să-mi poată converti automat o succesiune de caractere în altă succesiune de caractere, oriunde aş tasta eu acea expresie, indiferent că e OpenOffice sau e Tomboy sau e caseta de căutare din Firefox. Există aşa ceva, sau sunt doar vise prea mari de-ale mele?
Dacă în Windows nu se încălzea, se pare că nu e de la praf. Încearcă atunci şi ceea ce s-a discutat pe topicul [url=http://forum.ubuntu.ro/viewtopic.php?pid=60985#p60985]Error inserting Toshiba_ACPI Module[/url].
[quote=DoctorD]@Abel Cavași - E pentru Toshiba, eu am Asus...[/quote]Eu zic să încerci totuşi, căci comanda aceea din grub (GRUB_CMLINE_LINUX_DEFAULT="quiet splash acpi_osi=Linux") nu se referă doar la Toshiba.
Am citit câte ceva despre [url=http://en.wikipedia.org/wiki/Stern%E2%80%93Gerlach_experiment]experimentul Stern-Gerlach[/url], dar nu m-am lămurit. În unele locuri se spune că apar trei pete, în alte locuri că apar doar două. De asemenea, se spune că acest experiment nu poate fi explicat de Fizica clasică. Mă poate lămuri cineva cum stă treaba?
Am citit câte ceva despre [url=http://en.wikipedia.org/wiki/Stern%E2%80%93Gerlach_experiment]experimentul Stern-Gerlach[/url], dar nu m-am lămurit. În unele locuri se spune că apar trei pete, în alte locuri că apar doar două. De asemenea, se spune că acest experiment nu poate fi explicat de Fizica clasică. Mă poate lămuri cineva cum stă treaba?
Am citit câte ceva despre [url=http://en.wikipedia.org/wiki/Stern%E2%80%93Gerlach_experiment]experimentul Stern-Gerlach[/url], dar nu m-am lămurit. În unele locuri se spune că apar trei pete, în alte locuri că apar doar două. De asemenea, se spune că acest experiment nu poate fi explicat de Fizica clasică. Mă poate lămuri cineva cum stă treaba?
N-am înţeles care este mecanismul prin care s-a încercat explicarea experimentului cu Fizica clasică. N-am înţeles ce nu are Fizica clasică şi are mecanica cuantică pentru a explica acest experiment. Bineînţeles, aş prefera o tratare mai detaliată care să scoată în evidenţă cât mai multe aspecte.
De exemplu, s-a luat în calcul câmpul magnetic al Pământului, s-a ţinut seama de faptul că în acest câmp uniform se orientează toţi dipolii magnetici din atom chiar înaintea intrării atomului în aparat?
Pe topicul „Despre experimentul Stern-Gerlach”
[quote="Vladimir Manea"]Fizica clasica prezice ca proiectia momentului magnetic al atomilor trimisi prin dispozitiv poate avea orice valoare intre +umax si -umax [/quote]Există undeva o tratare amănunţită a acestei preziceri? Cu tot respectul, dar nu cumva se ascunde vreo greşeală acolo? Mi-ar plăcea să încerc. Aş vrea să văd, de exemplu, dacă s-a ţinut seama de faptul că dipolii atomici se orientează toţi în câmpul magnetic uniform al Pământului.
[quote author=HarapAlb link=topic=3994.msg6482#msg6482 date=1287684244]au folosit atomi de argint intr-o stare cu moment cinetic orbital egal cu zero. [/quote]Din câte am înţeles eu, era vorba despre momentul magnetic orbital, nu despre momentul cinetic.[quote]Teoria clasica spune ca (i) daca n-ai moment magnetic (in cazul de fata produs de momentul cinetic orbital) nu exista deviatie in camp magnetic neomogen si (ii) daca avem moment magnetic atunci deviatia se face dupa o distributie continua. [/quote]Nu că n-aş avea încredere în ceea ce spui tu, dar mi-ar păcea să văd demonstraţia acestor afirmaţii. Mi-ar plăcea să văd ce a luat şi ce nu a luat în considerare Fizica clasică (fizicienii clasici) atunci când a(u) dedus asemenea concluzii. Dacă nu se poate cu amănunte cantitative, atunci măcar cu amănunte calitative.
[quote]Experimentul spune cu totul altceva:
(i) ca exista un moment cinetic acolo unde se credea ca nu exista -> electronul are spin
(ii) cand momentul cinetic (spinul in cazul de fata) interactioneaza cu campul magnetic el se reorienteza dupa directii discrete. [/quote]Eu ştiu că momentul cinetic nu poate reacţiona cu niciun câmp magnetic, ci doar momentul magnetic poate face asta. Este o diferenţă majoră, de care trebuie să avem mare grijă. Deci, experimentul spune că există un moment magnetic suplimentar. Că nu se ştie încă de unde provine acest moment magnetic, este o altă poveste.[quote]Electronul are spinul 1/2 si se reorienteaza in sus sau in jos, particulele cu spin 1 de exemplu se pot orienta in jus, in jos sau in pozitia zero (aici ar aparea trei pete). [/quote]E bine de ştiut asta şi de ţinut minte!
[quote]Inainte sa pui intrebari generale de genul "nu inteleg experimentul" ar trebui sa parcurgi toata bibliografia [/quote]Într-adevăr, ar fi fost bine să citesc mai mult, dar n-am făcut-o şi te rog să mă ierţi pentru asta. Sunt puţin mai comod şi încerc să obţin mai rapid (şi, deci, mai eficient) răspunsuri clare de pe forumuri ca să ştiu ce este esenţial privind acest experiment grandios.
[quote]Chiar daca s-ar alinia atomii datorita campului magnetic al Pamantului, ceea ce nu e cazul, tot doua pete ar aparea pe ecran pentru ca proiectia spinului pe o axa este discreta, in cazul de fata este fie orientata in sus, fie orientata in jos. Poate cel mult ar modifica vizibilitatea petelor, una mai pronuntata decat cealalta.[/quote]Dacă atomii s-ar alinia după câmpul magnetic, atunci am putea avea două orientări posibile (există două poziţii de echilibru în câmpul magnetic). Deci, calitativ se poate afirma că Fizica clasică poate explica fenomenul. Rămâne de văzut dacă îl poate explica şi cantitativ, dar pentru aceasta ar trebui văzut cât de repede se pot alinia momentele magnetice cu câmpul magnetic extern, apoi trebuie comparat timpul în care atomii se deplasează în câmpul magnetic al Pământului cu timpul necesar alinierii. S-a făcut asta înainte de a fi aruncată la gunoi Fizica clasică?
[quote="alefzero"]oricum, nu cate spoturi sunt este esential, ci faptul ca sunt[/quote]Ai făcut o sinteză interesantă ce merită recitită de mai multe ori. Într-adevăr, este esențial că există mai multe spoturi, nu doar unul singur. Dar asta cred că poate fi încercat de explicat cu Fizica clasică dacă se ține seama de faptul că chiar înainte de a intra în aparat, atomii au tendința să-și orienteze momentul magnetic după liniile câmpului magnetic al Pământului. Și cum există două poziții de echilibru în câmpul magnetic și cum atomii au un oarecare timp prin acest câmp, nu cred că trebuie să sărim repede și să aruncăm la gunoi Fizica clasică.
[quote="Vladimir Manea"]Problema este ca indiferent de directia aleasa pentru campul magnetic din dispozitivul experimental, fasciculul se despica in doua pe directia acestui camp magnetic. Adica daca rotesti dispzitivul in jurul axei lui, cele doua pete se rotesc si ele. Fenomenul este deci independent de campul magnetic terestru. [/quote]Acest argument este într-adevăr foarte important și trebuie ținut seama de el. Dacă este așa, deci dacă fenomenul nu depinde de orientarea câmpului magnetic, atunci trebuie căutată o cauză mai profundă (precum ar fi [b]torsiunea traiectoriilor[/b]).[quote]Oricum, campul magnetic terestru nu este suficient de puternic pentru a polariza un fascicul de ioni. [/quote]Dat fiind că momentul magnetic al unui ion este foarte mic în comparație cu al Pământului, nu prea văd de ce nu s-ar orienta foarte repede momentul microscopic după liniile câmpului magnetic al Pământului. Niște detalii cantitative în acest sens ar fi lămuritoare, dacă nu cumva vom găsi aspecte mai importante pe parcursul discuției care să influențeze viziunea noastră (mea) despre cauzele fenomenului din experimentul Stern-Gerlach.[quote]Fizica statistica sustine ca nu exista nici o orientare preferentiala a momentului magnetic al unei particule, pentru ca nu poate fi gasit nici un motiv sa existe (bineinteles, in afara unei actiuni externe).[/quote]Asta așa este, dar câmpul magnetic al Pământului este o influență externă care trebuie luată în calcul până când detaliile cantitative vor dovedi că acest câmp magnetic poate fi neglijat.
[quote="Catalin Negrea"]pe distante atat de mici, influenta campului magnetic terestru e neglijabila comparativ ce campul produs de dispozitivul experimental.[/quote]Mă tem că nu-ți pot da dreptate încă. Asta până nu văd niște calcule care arată că drumul parcurs de atomi este cu adevărat suficient de mic încât momentele magnetice să nu aibă timp să se orienteze după câmpul magnetic al Pământului și în sensul opus (căci există două poziții de echilibru posibile în câmpul magnetic).
[quote="alefzero"]mecanica cuantica are deja mai bine de 100 de ani, deci nu-i o chestie de azi de ieri. [/quote]Poate avea și un milion de ani, că tot am dreptul s-o pun sub semnul îndoielii, din moment ce nu știe să-mi spună ce este acela „spin”. Am dreptul să propun alte teorii, care să nu inventeze noțiuni ce nu pot fi înțelese.[quote]Campul magnetic al pamantului este de mii de ori mai slab decat generat in laboratoare pentru astfel de experimente, deci efectele lui sunt intru totul neglijabile. [/quote]Sunt de acord cu tine, doar că eu ziceam că momentele magnetice microscopice se pot orienta în câmpul magnetic al Pământului [b]înainte[/b] ca fluxul de particule să intre în aparat.[quote]Oricum, important este faptul ca exista o teorie care sa explice acest fenomen (si multe altele) si care sa cuprinda si mecanica clasica. De fapt aici e frumusetea, mecanica clasica nu este aruncata la gunoi, ci generalizata (si intr-un sens, simplificata) pentru a putea opera si la nivel atomic.[/quote]Eu zic că nu există nicio teorie care [b]să explice[/b] fenomenul. Mecanica cuantică doar [b]descrie[/b] fenomenul, inventând noțiuni de neînțeles pe care le folosește cu nonșalanță. Numai noțiunile care fac o legătură armonioasă cu noțiunile macroscopice pot fi înțelese, ceea ce nu este cazul cu noțiunile mecanicii cuantice.
Pentru că trăiesc în societate și am dreptul să cer ajutor de la cei care se pricep mai bine ca mine. Dacă vrei, consideră că nu știu să fac acele calcule și că vă întreb pe voi care sunteți „în mână” cu ele.
[quote="evanghellidis"]Important e ca apar pete si nu o linie continua. [/quote]De acord, este esențial că nu avem o singură pată.[quote]Daca inteleg corect, experimentul arata ca particulele subatomice au o proprietate intrinseca similara cu momentul cinetic si ca aceasta proprietate nu poate avea decat valori discrete. Tu esti impotriva ideii de cuantizare, celei de spin, sau amandorura?[/quote]Sunt împotriva noțiunilor care nu au fost și nu pot fi înțelese, precum este spinul și sunt împotriva aruncării la gunoi a Fizicii clasice înainte de a se fi analizat toate posibilitățile acesteia de a explica lumea.
[quote="0vvL"]El e impotriva Fizicii actuale si sustine Fizica elicoidala, care explica orice fenomen in termeni de torsiuni si curburi ale traiectoriilor (ca entitati abstracte, imi permit sa presupun). [/quote]Ești pe-aproape și sper să înțelegi cândva profund aceste lucruri.[quote]Din pacate nu exista nici un calcul facut in cadrul acestei teorii care sa ne prezinte un rezultat cunoscut sau sa prezica vreun fenomen nou [/quote]Calcule sunt destule, dar nu știu eu să le interpretez și am nevoie și de ajutorul vostru pentru asta.
Nu-i nevoie de cine stie ce demonstratie, poate ca am folosit "moment cinetic" prin abuz de limbaj, insa particulele incarcate electric genereaza un moment magnetic sa zicem orbital si care este in directa legatura cu momentul cinetic orbital, vezi de exemplu aici: http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/quantum/orbmag.html[/quote]Cred că, din moment ce într-o parte se spune că electronul nu are traiectorie, nu este corect să spunem în altă parte că are traiectorie și să calculăm prin aceasta momentul său cinetic orbital. Ceea ce nu este considerat adevărat în mecanica cuantică la un moment dat să nu fie considerat adevărat niciodată pentru a o susține![quote]Chiar si asa, cum spinul nu exista in teoria clasica nu se poate descrie alinierea in campu magnetic terestru pentru. [/quote]Așa este, dar se poate vorbi de alinierea momentului magnetic.[quote]In al doilea rand, daca spinul ar fi aliniat (in sus si in jos) de-a lungul unei directii si ar trece prin camp magnetic neomogen teoria clasica ne spune ca deviatia depinde de unghiul celor doua axe [/quote]Despre care axe vorbești? Ne poți arăta cum descrie teoria clasică deviația? Într-un câmp magnetic omogen apare o precesie sau alinierea este foarte rapidă?[quote]pe cand teoria cuantica in concordanta cu experimentul ne spune ca deviatia nu depinde de orientarea relativa a celor doua axe. [/quote]Da, este interesantă această proprietate și mi-ar plăcea să o înțeleg cantitativ.[quote]Repet, inainte de a pune sub semnul intrebarii rezultatele experimentului pune mana si citeste articolul original.[/quote]Nu m-am îndoit de [b]rezultatele[/b] experimentului, ci de interpretarea lor.
[quote="0vvL"]adica tu propui teoria care va scoate omenirea din intvneric dar ai nevoie de noi ca sa ti-o interpretam :lol: ? Ia, make my day, da-i cu calculul inainte, lumineaza-mi ignoranta.[/quote]Lucrurile stau cam în felul următor. Eu am vrut (și mai vreau) să scot în evidență că nu au fost explorate toate posibilitățile clasice de înțelegere a fenomenului petrecut cu particulele ce trec prin aparatul Stern-Gerlach. Încă nu am ajuns să arăt că Fizica elicoidală poate explica fenomenul, ci doar am sugerat asta. Fizica elicoidală nu este și nici nu va putea fi prezentată vreodată complet de către un singur om. Eu doar am deschis un drum și vă invit și pe voi să-l urmați. Consider că orice încercare de a prezenta o alternativă trebuie încurajată.
[quote="Vladimir Manea"]In momentul de fata, nu exista nici o indoiala asupra existentei unei proprietati a particulelor (sistemelor) microscopice, care se numeste spin. Aceasta notiune ar fi existat si in fizica clasica, daca descoperirea ei experimentala s-ar fi produs inaintea mecanicii cuantice. Este deci vorba de ideea de moment magnetic intrinsec, nu de faptul ca proiectia acestuia pe o axa este cuantificata. [/quote]Sunt de acord că [b]experimental[/b] există momentul magnetic intrinsec al unei particule microscopice. Problema este cu explicarea mecanismului care îl generează. De fapt, chiar și Pământul are un moment magnetic intrinsec, ușor de dovedit experimental, dar a cărui explicare teoretică mai are încă multe lacune. Și nu este exclus ca explicarea celui microscopic să ducă și la explicarea celui macroscopic sau invers.[quote]De fapt, atat timp cat consideram ca nici o particula nu este absolut elementara, existenta unei asa numite proprietati "intrinseci" poate fi explicata pe baza ideii ca respectiva particula are de fapt o structura, pe care inca nu am reusit sa o descoperim. [/quote]Tocmai asta este! Trebuie să clarificăm odată pentru totdeauna ce înseamnă „elementar”. Oare știm așa ceva? Ce legătură are elementaritatea cu structura? Dar cu spinul? Dar cu sarcina electrică?[quote]Acesta este cazul sarcinii electrice si a spinului, in cazul ultimei dintre marimi stiind deja ca este de aceeasi natura cu momentul cinetic. Prin urmare, spinul poate fi explicat ca fiind generat de miscarea orbitala a constituentilor "mai elementari" ai particulei, pe care inca nu ii cunoastem. Este posibil ca, coborand la un nivel dimensional mult mai redus, proprietati precum sarcina si spinul sa poata fi explicate pe baza unor marimi mai fundamentale, dar deocamdata nu este cazul. [/quote]Înțeleg deci că recunoști necesitatea unui studiu aprofundat pentru a înțelege ce este spinul și, mai ales, recunoști că această noțiune nu a fost înțeleasă nici până în prezent. Ei bine, tocmai de aceea, eu te invit (pe tine și pe ceilalți) să explorezi și o altă posibilitate de a explica rezultatul experimentului Stern-Gerlach, aceea pe care ne-o pune la dispoziție Fizica elicoidală.
[quote]Iar pana la utiliza fizica clasica pentru a explica cuantificarea spinului, trebuie sa testam fizica clasica pe alte lucruri mai "simple", cu ar fi, de exemplu, explicarea spectrului discret de emisie al atomului de hidrogen. Sau, mai simplu, a faptului ca electronul din atomul de hidrogen, care se misca in continuu accelerat, nu emite deloc radiatie de franare.[/quote]Cred că Fizica elicoidală poate explica de ce electronul în atom nu radiază, dar nu știu care este categoric explicația respectivă, ci doar am bănuieli. Sunt un teoretician care doar am încercat să pun bazele unei teorii incipiente ale cărei consistență și aplicabilitate aș dori să fie testate și de către alții.
De exemplu, cred că electronul nu emite radiație pentru că se deplasează pe un cerc în jurul nucleului (deci curbură constantă) și cred că radiază doar atunci când curbura traiectoriei sale variază puternic. Atunci, sarcina electrică ar rezulta a fi proporțională cu viteza de variație a curburii. Cum Fizica elicoidală nu depinde (sau nu trebuie să depindă) de scară, ar trebui ca și cometele să manifeste aceleași proprietăți.
Spectrul discret de emisie (absorbție) al atomului de hidrogen s-ar putea explica (cred eu) prin trecerea electronului din atomul de hidrogen de la o traiectorie de un anumit ordin la o traiectorie de ordin inferior (respectiv, superior). Apropo, Fizica elicoidală spune că toate traiectoriile posibile sunt cuantificate, în sensul că nu există decât drepte (care sunt elice de ordinul zero), elice în jurul dreptelor (care sunt elice de ordinul unu), elice în jurul elicelor (care sunt elice de ordinul doi) și așa mai departe. Mai mult, acesta nu este un simplu postulat, ci rezultă ca o consecință a unei [url=http://abelcavasi.blogspot.com/2008/02/teorema-de-recuren-formulelor-lui.html]teoreme de recurență a formulelor lui Frenet[/url].
[quote="evanghellidis"]Traiectorii elicoidale...Intuitiv, as zice ca pe undeva se implica tocmai ideea de spin, intr-o intelegere clasica, cu particule aproximate ca sfere sau ceva similar.[/quote]Mulțumesc, evanghellidis, pentru suportul oferit cu această afirmație! Este încurajator pentru mine să știu că sunt oameni dispuși să aprofundeze măcar câte ceva din Fizica elicoidală.
Revenind la experimentul Stern-Gerlach, dacă tot mi-ați permis să spun câte ceva despre Fizica elicoidală, voi încerca să-i dau o explicație în premieră aici utilizând Fizica elicoidală.
Conform Fizicii elicoidale (o teorie incompletă ce așteaptă să fie completată cu postulatele următoare) s-ar părea că, în câmp magnetic uniform, orice particulă se deplasează pe o elice (de un anumit ordin). Cum există elice de două feluri (cu torsiune pozitivă și cu torsiune negativă), rezultă că există două tipuri de particule în fluxul de particule studiat. Atunci, în câmpul magnetic neuniform, raportul dintre curbură și torsiune (care era constant pentru elicea inițială) începe să se modifice, permițând apariția distincției dintre particulele care se deplasează pe elicea pozitivă și particulele care se deplasează pe elicea negativă.
Cam asta cred eu că se întâmplă în acel aparat, dar nu sunt în stare să vă prezint calculele necesare (care ar face legătura între parametrii câmpului și deviația observată). De aceea vă rog pe voi să aprofundați subiectul și să-mi spuneți dacă mă înșel sau nu.
De ce n-am putea spune că interpretarea datelor experimentale duce la următoarele două concluzii:
-electronul are coadă;
-coada electronului nu se poate afla decât în anumite poziții, iar electronului îi place să deplaseze doar cu coada la spate?
Deci, vreau să spun că de la simpla observare a celor două pete și până la a vorbi despre spin este un drum lung, din moment ce nimeni nu știe ce este acela spin. De fapt, [b]a explica ceva cu ceva neexplicat este chiar echivalent cu a nu explica nimic[/b]. Altfel spus, mecanica cuantică nu explică, ci doar descrie fenomenul. Iar eu zic că se poate mai mult și sunt revoltat că fizicienii acceptă această situație penibilă în Fizică.
Mulțumesc, Vladimir, pentru răspunsurile punctuale și la obiect! Ai ridicat probleme interesante care mă pun pe gânduri.
[quote="Vladimir Manea"]In fizica pe care o cunosc eu particulele incarcate se deplaseaza pe o traiectorie elicoidala in camp magnetic uniform, cu rotatie in sens trigonometric sau antitrigonometric, in functie de sarcina. [/quote]Eu ziceam că în Fizica elicoidală [b]orice corp[/b] (deci chiar și acelea neutre din punct de vedere electric) care se mișcă în câmp magnetic uniform păstrează constant raportul dintre curbură și torsiune. Probabil, acest raport este proporțional cu modulul inducției magnetice din acel loc, dar nu am nimic concret în această privință.
[quote]In experimentul Stern-Gerlach se utilizeaza particule neutre, pentru a nu aparea acest efect perturbator (acum vad ca am mentionat mai inainte fascicul de ioni si nu este corect). Particulele neutre in camp magnetic uniform nu fac nimic. Intr-un camp neuniform, insa, interactia dintre dipolul magnetic asociat atomilor si cel al dispozitivului duce la devierea fasciculului. [/quote] Știind că raportul dintre curbura și torsiunea unei elice este constant și postulând că un câmp magnetic neuniform poate modifica acest raport (care poate fi pozitiv sau negativ), Fizica elicoidală ar avea șanse să poată explica prin acest mecanism de ce sunt deviate în două pete traiectoriile.
[quote][quote]Spectrul discret de emisie (absorbție) al atomului de hidrogen s-ar putea explica (cred eu) prin trecerea electronului din atomul de hidrogen de la o traiectorie de un anumit ordin la o traiectorie de ordin inferior (respectiv, superior)[/quote]
Asta este explicatia pe care a dat-o Bohr, si care apartine mecanicii cuantice. [/quote]Într-adevăr, seamănă întrucâtva cele două explicații, numai că Fizica elicoidală pare să explice unitar aceste fenomene, pe când Bohr nu a avut nicio justificare alta decât experimentală pentru afirmațiile sale. Eu am arătat [b]prin calcul matematic[/b] că orice traiectorie este doar o elice de un anumit ordin și [b]nu poate fi altceva[/b].
[quote]Fizica clasica nu poate insa explica de ce se produce aceasta trecere (postulatul masuratorii din mecanica cuantica ar fi cea mai buna varianta pe care o avem deocamdata). [/quote]Să înțeleg că nici mecanica cuantică nu poate explica de ce se produce trecerea? Voi încerca atunci o explicație cu Fizica elicoidală, dar pe viitor și poate într-un subiect separat. Cred că mecanismul intim de emisie cuantificată ține de faptul că raportul dintre curbură și torsiune ([url=http://abelcavasi.wiki.zoho.com/Lancretian.html]lancretianul[/url] traiectoriei) „alege” să fie mai degrabă constant decât variabil. Dar, cine știe, poate că aceasta este o altă lege a naturii, care, de asemenea, va trebui postulată în Fizica elicoidală, dacă nu o vom putea deduce cumva din alte legi mai generale.
[quote]In plus, partea cu traiectoria circulara a electronului nu este corecta, pentru ca solutiile miscarii in camp central sunt in general elipse cu centrul fortei in focar. [/quote]Poate ar trebui să ne gândim că traiectoria electronului în jurul nucleului este o traiectorie spațială, deci a spune că ea este un cerc este valabil doar din perspectiva unui observator solidar cu nucleul. Dar, evident, acesta este un alt subiect care ar fi interesant de studiat separat.
[quote]In cele din urma, experimentul cu atomi cu momentul cinetic 1/2 (adica cu doua proiectii ale momentului magnetic si cu despicare in doua a fasciculului) este un caz foarte particular. In principiu, am putea utiliza atomi cu momentul cinetic mai mare, de exemplu 3/2, pentru care ar trebui sa apara, si sunt sigur ca ar aparea, 4 pete, doua deasupra si doua dedesubt in raport cu axa fasciculului. Sau cu atomi cu spinul 1, pentru care ar trebui sa apara trei pete, dintre care una chiar pe mijloc. Deci, fara nici un calcul, aceste exemple arata ca explicatia ta nu este corecta, pentru ca nu se "potriveste" decat la un caz foarte particular.[/quote]Mă gândesc că și Fizica elicoidală poate explica apariția unui număr diferit de pete, căci și ea permite existența unor fluxuri de particule care să se deplaseze nu doar pe o elice (de ordinul întâi) (care permite două pete), ci și pe o elice de ordinul doi (elice în jurul unei elice) care ar permite, la rândul ei, ca fiecare pată să se descompună și ea în alte două pete. Apariția unui număr impar de pete ar fi explicată de faptul că fluxul de particule se poate deplasa și pe o dreaptă (elice de ordinul zero) prin aparat sau că petele sunt atât de apropiate încât nu pot fi discernute.
[quote author=Cristi Presura link=topic=3994.msg6489#msg6489 date=1287815501]traiectoria nu poate fi clasica[/quote]Într-adevăr. Și mă gândesc că traiectoria fluxului de fermioni ar putea fi elice (de ordinul unu)(cu raportul dintre curbură și torsiune constant) în afara câmpului magnetic neuniform, iar în interiorul câmpului magnetic neuniform acest raport să se modifice și să ducă la variația direcției în jurul căreia se înfășoară traiectoria particulelor. Și cum elicea poate avea torsiune pozitivă și torsiune negativă, asta ar explica cele două pete.
Abel, ai citit articolul original ca sa vezi cum au ajuns la concluzia ca electronul are spin? [/quote]Am citit din lincurile spre care m-ai trimis, dar niciunul nu era articolul original. Dar crezi că articolul acela [b]explică[/b] ce este spinul? Sau, mai grav, crezi că există vreun articol pe Pământ care explică ce este spinul? Te rog să aduci aici elementele esențiale pentru a înțelege și noi spinul și n-am să te mai bat la cap dacă voi înțelege acea noțiune.
[quote]PS: Traiectoria aceea circulara care produce moment magnetic am adus-o in discutie ca sa realizezi conceptual, calitativ de unde provine momentul magnetic. Nu cred ca era cazul sa-ti prezint teoria cuantica a momentului magnetic.[/quote]Am încercat să te previn că legătura dintre momentul magnetic și cel cinetic nu este chiar atât de simplă încât să faci confuzie între ele. Dealtfel, noi aproape tocmai aia încercăm să înțelegem aici, care este mecanismul intim care face legătura dintre parametrii mecanici și cei electromagnetici ai unei particule, legătură numită de voi „spin”.
[quote="alefzero"]nu mecanica cuantica trebuie sa-ti spuna ce este spinul, ci teoria cuantica a campurilor, caci in esenta spinul este un efect relativist, dar acesta este un subiect in care deocamdata nu sunt expert, asa ca va trebui sa intrebi pe altcineva, sa te uiti singur sau sa astepti sa ajung acolo :D. evident ai tot dreptul sa propui ce doresti, cu conditia sa ai niste baze (pe care presupun ca le ai) caci altfel nu faci decat sa te pacalesti singur. [/quote]Interesante observații! Totuși, cred că tu ai șanse să devii mai repede expert decât mine, deci voi aștepta până când vei înțelege ce este spinul și ne vei arăta și nouă.[quote]mecanica cuantica explica orice fenomen, pe baza postulatelor sale. notiunile sunt intr-adevar mai abstracte, dar asa cum ti-am spus, nu sunt decat generalizari ale structurilor clasice (ai formulari lagrangiene, hamiltoniene sau in termeni de comutatori [generalizarea parantezelor poisson], care sunt intru totul echivalentele). [/quote]Faină chestie! Bun, păi dacă-i așa, înseamnă că ne poți arăta o paranteză Poisson pe care s-o pot aplica [b]în aceeași formă[/b] atât pentru un fermion, cât și pentru o cometă. Oare se poate?[quote]iata care este esenta teoriei cuantice: inainte de efectuarea unei masuratori, un sistem fizic este intr-o stare necunoscuta, reprezentata printr-un vector abstract, numit vector de stare, apartinand unui spatiu vectorial abstract numit spatiu Hilbert, echipat cu diverse proprietati, dar aceste detalii nu sunt relevante in momentul de fata. ideea e ca, asa cum stii de la algebra liniara, orice vector poate fi scris ca o combinatie liniara a unui set ortonormat (o baza) si exact aceeasi idee o aplici si aici. consideri ca starea nescunoscuta este o combinatie liniara (o superpozitie) de "stari proprii" ale sistemului, iar in momentul efectuarii unei masuratori, superpozitia este distrusa si vei masura, cu o anumita probabilitate, o anumita stare proprie. [/quote]Înseamnă că mecanica cuantică nu poate fi aplicată la corpuri individuale, ci doar la un grup de corpuri. Ei bine, [b]asta este deja o limită[/b] de care trebuie să ne debarasăm cât mai repede.[quote]mecanica cuantica este imposibil de inteles daca refuzi sa-ti largesti orizontul de gandire. odata ce te obisnuiesti sa gandesti probabilistic insa, lucrurile merg de la sine. [/quote]Nu așa merge treaba... Nu eu trebuie să fiu obligat să-mi schimb modul normal de a gândi, ci mecanica cuantică trebuie să renunțe la modul aberant de a „explica” lumea. O explicație bună trebuie să poată fi dată și unui licean.
Uite, îți dau eu o încercare de explicație care nu face apel la schimbarea modului de a gândi. Particulele se mișcă pe o elice, unele într-un sens, altele în alt sens. Când intră în aparat, axa elicei este deviată, în funcție de torsiune, una în sus, alta în jos. Și așa apar cele două pete. Cam asta ar fi esența Fizicii elicoidale. Ce zici, poate înțelege un licean așa ceva? Eu cred că da.
Discutam aici despre experimentul Stern-Gerlach, nu despre natura spinului, sau ai uitat? ::) [/quote]O discuție despre experimentul Stern-Gerlach în care nu discutăm de natura spinului este inutilă. Experimentul se explică numai introducând spinul. E firesc atunci să cer explicații despre spin.[quote]Scuza cu "niciunul nu era articolul original" o spun copiii de gradinita, nu cercetatorii. Articolul original il gasesti daca urmezi referintele paginii de pe wikipedia citate de tine. Daca n-ai catadicsit sa le urmaresti nici macar pe acelea imi imaginez ce interes "imens" ai in intelegerea dar mai ales in [u]explicarea[/u] spinului. Incerci sa ataci probleme destul de spinoase fara sa ai un minim de cunostinte, si apoi te plangi ca nu intelegi una si alta...
[/quote]Stai puțin, că n-ai înțeles. Ca să cercetez eu, un nepriceput, prin toate referințele, ar fi mult mai ineficient decât dacă mi-ar da un specialist direct răspunsul la întrebările pe care le pun. Prin obiecția pe care o aduci, anulezi din nou utilitatea unui forum. Dacă eu aș sta să caut modul în care răspunde Fizica actuală la întrebările mele, atunci cine s-ar mai ocupa de Fizica elicoidală? Cred că toți avem dreptul să avem gândurile noastre proprii. Așa că, dacă poți ajuta cu răspunsuri la obiect, fă-o în continuare!
Crede-mă, dacă ar exista o explicație clară a fenomenului, n-ar trebui să atingi niciun alt subiect. Ai pune pe tavă explicația și toți ar fi mulțumiți. Ceva de genul celei puse de mine: [b]în câmp magnetic neuniform raportul dintre curbură și torsiune nu este constant[/b] (iar asta înseamnă că traiectoria se abate de la o elice, deci apar două pete). Simplu și clar. Poate înțelege și un licean. Nu știe ce-i aia curbură, nu știe ce-i aia torsiune, nu știe ce-i ăla raport? Nicio problemă, le discutăm pe fiecare în parte și nu fac caz că îi trebuie explicații. Chiar m-ar bucura să-mi pună probleme cu nemiluita.
Și apropo de previziunile Fizicii elicoidale. Dacă Fizica elicoidală spune că orice traiectorie trebuie să fie o elice de un anumit ordin, înseamnă că și traiectoria particulelor gata deviate în câmpul magnetic neuniform ar trebui să fie o elice, doar că ordinul acestei elice ar trebui să fie cu o unitate mai mare decât ordinul elicei cu care particula a intrat în aparat. Asta înseamnă că înainte de a intra în aparat axa particulei a fost o dreaptă, iar în aparat axa particulei a devenit o porțiune de elice. De aici ar rezulta că cele două pete trebuie să fie deviate nu doar pe verticală, ci și pe orizontală. Deci, pe un ecran mai îndepărtat (dar aflat tot în câmpul magnetic neuniform) s-ar vedea că proiecțiile petelor pe orizontală sunt mai îndepărtate față de o axă vericală decât pe un ecran mai apropiat. Aceasta ar putea fi o cale experimentală de a testa previziunile Fizicii elicoidale. Nu știu cât e de greu de realizat un asemenea experiment, dar aș fi încântat să știu că cineva ar încerca să-l realizeze.
Acum observ că cele trei postulate pot fi comasate într-unul singur. În orice caz, recunosc că eu, fiind un nespecialist, nu fac Fizică așa „cum se face”. Însă, dacă am reușit să vă propun să vă gândiți la ceva ce încă nu s-a gândit nimeni, cred că asta ar fi mai important decât rigurozitatea ce caracterizează o teorie bine închegată. Acesta este deocamdată un tărâm virgin pe care este imposibil să nu fac și greșeli. De aceea, vă rog să mă iertați pentru asta!
Nu te cred. Chiar si pentru fenomenele explicate clar tu incerci sa aplici "ideile fizicii elicoidale" pe care tu le ridici la rangul de teorie. O teorie inseamna mult mai decat vehicularea unor pareri personale. [/quote]Fenomenele pe care le „explică” mecanica cuantică nu sunt explicate clar, pentru că mecanica cuantică nu poate aborda decât un ansamblu statistic de particule și nicidecum particule individuale. Este o limită pe care trebuie să o depășim odată pentru totdeauna. Fizica elicoidală ar permite o nouă abordare a fenomenelor microscopice. Sigur, ea încă nu este o teorie gata verificată. Sunt și eu om, singur nu le pot face pe toate. Dacă vehiculez păreri personale, o fac pentru a deschide un drum pe care nu a mai mers nimeni. De unul singur n-aș putea parcurge tot drumul, ci doar l-am deschis pentru voi.
[quote]Iti lansez o provocare: cum se explica [u]cantitativ[/u] (cu formule matematice) bazandu-ne pe "ideile fizicii elicoidale" existenta a unui spectru discret de pete (facem abstractie de spin, poti considera ca avem un moment magnetic orbital al electronului, vezi [url=http://en.wikipedia.org/wiki/Electron_magnetic_dipole_moment#Orbital_magnetic_dipole_moment]aici[/url]) ?
[/quote]Conform [url=http://abelcavasi.blogspot.com/2008/02/teorema-de-recuren-formulelor-lui.html]teoremei de recurență a formulelor lui Frenet[/url], orice traiectorie este o elice de un anumit ordin finit. Altfel spus, corpurile nu se pot deplasa altfel decât pe o dreaptă (elice de ordinul zero), pe o elice în jurul unei drepte (elice de ordinul unu), pe o elice în jurul unei elice (elice de ordinul doi) și așa mai departe. Cum există elice cu torsiune pozitivă și elice cu torsiune negativă, rezultă că pot exista particule care se deplasează în același sens dar unele se rotesc într-o parte iar altele se rotesc în cealaltă parte, chiar dacă merg în același sens. Acceptând apoi postulatul Fizicii elicoidale conform căruia un câmp magnetic neuniform modifică raportul dintre curbura și torsiunea elicei, rezultă că un câmp magnetic neuniform deformează axa elicei pe care se deplasau inițial particulele (și care axă era o dreaptă). Și cum după dreaptă (de ordinul zero) nu poate urma altceva decât o elice (de ordinul unu), rezultă că axa elicei pe care se deplasau particulele devine acum la rândul ei o porțiune de elice. Prin aceasta, particulele încep să se deplaseze fiecare pe câte o elice de ordinul doi. Acest efect se manifestă pe ecran prin apariția a două sau trei pete. Dacă fasciculul conține și particule mai grele și particule mai ușoare, atunci apar trei pete (în mijloc rămâne pata de particule grele care nu au putut fi deviate de acel câmp magnetic, iar pe margini apar petele cu particule mai ușoare).
Dacă mărim și mai departe intensitatea câmpului magnetic, se mărește și mai departe ordinul traiectoriei, deci fiecare pată este scindată la rândul ei în alte două (sau trei) pete. Traiectoria este un fractal și asta explică, zic eu, scindarea fiecărei pete.
Parțial ai dreptate, în sensul că până la un anumit prag scindarea petelor nu ar trebui să depindă de intensitate. Până la un anumit prag s-ar modifica în așa fel curbura și torsiunea încât raportul lor ar varia constant (viteza de variație a raportului ar fi constantă), ceea ce înseamnă elice de ordinul doi. Dar cred că există praguri peste care, dacă se trece, se face saltul necesar scindării.
De asemenea, mai cred că scindarea depinde și de funcția care definește neuniformitatea câmpului. Adică, un câmp care variază uniform (deci cu viteză uniformă), scindează în două. Un câmp a cărui accelerație este uniformă, ar cam trebui să facă saltul necesar unei alte scindări. Poate asta mai depinde și de lungimea pe care acționează câmpul.
Este un drum lung până să găsim relațiile cantitative. Niciun început nu este ușor sau complet. Important este, zic eu, că am „scăpat” de spin și am deschis posibilitatea unei alternative care promite să explice și mișcarea individuală a particulelor, nu doar mișcarea unui grup suficient de mare de particule. [b]Faptul că orice particulă se deplasează pe o elice este mult mai ușor de înțeles[/b] decât faptul că orice particulă are spin, deci merită să încercăm să explicăm lumea și cu această alternativă.
Nu, numarul petelor obtinute [u]experimental[/u] nu depinde de intensitatea campului.
[/quote]Ești sigur că în experimente s-au folosit intensități atât de mari încât să poți spune că numărul petelor nu depinde de intensitate? Amintește-ți de [url=http://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Franck-Hertz]experimentul Franck-Hertz[/url] în care salturile nu se produceau decât atunci când se depășeau anumite intensități. Cam la fel ar trebui să se petreacă și aici.
Dar, mai interesant, chiar dacă numărul petelor nu ar depinde de intensitate, explicația mea dată spinului tot trebuie analizată mai atent, căci eu vorbesc „după ureche” și nu am făcut calcule care să ateste că petele ar depinde și de intensitate. Important este că, în contradicție cu ceea ce au crezut fizicienii de atunci, am arătat că scindarea fasciculului poate fi explicată elegant și simplu, fără a face apel la incomprehensibila noțiune de spin.
Ar trebui să am încredere în ceea ce spui dacă insiști, mai ales pentru că ai dovedit peste tot o pregătire solidă în mecanica cuantică. Dealtfel, nicio teorie nu poate avansa fără să se bazeze pe experimente (nicio teorie nu poate deduce cât este viteza luminii în vid), deci nici Fizica elicoidală nu va face excepție. Oricum, eu am speranța că vei fi printre primii care vor fi înțeles și acceptat potențialul pe care îl are Fizica elicoidală pentru explicarea lumii. Asta numai dacă nu ai vreun argument solid împotriva acestei teorii și încă nu ne-ai spus și nouă care ar fi acela.
Aș mai vrea să știu ce părere ai despre faptul că Fizica elicoidală explică de ce deviază și pe orizontală petele, nu doar pe verticală. Sau nu este adevărat că petele sunt deviate și spre lateral, nu doar în sus și în jos?
Faptul ca sunt deviati si pe orizontala si pe verticala cred ca are de-a face cu orientarea campului magnetic, acolo nu avem numai un gradient de intensitate dar si o reorientare a vectorului intensitate. [/quote]Mă tem că nu am înțeles această explicație. Nu am înțeles la ce reorientare a vectorului intensitate te referi. Fluxul de particule fiind foarte subțire, relevantă este doar intensitatea din planul vertical ce conține traiectoria particulelor. Poate această intensitate să devieze particulele pe orizontală? [b]Prin ce mecanism?[/b][quote]Uite aici niste articole interesante despre realizarea experimentului, incearca sa le citesti pe toate: [/quote]Sunt, într-adevăr, foarte interesante și ele scot în evidență esențialul legat de istoricul experimentului Stern-Gerlach. Ele mi-au alimentat interesul pentru aprofundarea mecanicii cuantice și [b]urmează să mai caut[/b] materiale, dacă se poate, în limba română. Vreau să înțeleg bine experimentele care au obligat fizicienii să abandoneze Fizica clasică și să văd în ce măsură le poate explica Fizica elicoidală.[quote]Deocamdata, fizica elicoidala se rezuma la cateva idei si ipoteze, daca ai putea sa le formulezi si matematic ar fi si mai bine.[/quote]Într-adevăr, [b]este necesară o abordare matematică[/b] a Fizicii elicoidale, nu doar pentru a demonstra că ea explică cine știe ce experiment al mecanicii cuantice, dar mai ales pentru ca fizicienii să se poată pronunța direct asupra corectitudinii sale.
Totuși, se pot evidenția două etape majore în construirea acestei teorii: etapa mecanică și etapa electromagnetică. Etapa mecanică trebuie să studieze proprietățile [b]mecanice[/b] pe care le are un ansamblu de particule care se deplasează elicoidal, iar etapa electromagnetică trebuie să studieze proprietățile [b]electromagnetice[/b] pe care le are un ansamblu de corpuri care se mișcă elicoidal.
Prima etapă este aproape gata și este destul de clară, pentru că nu aduce foarte multe lucruri noi, poate eventual aduce nou formula de recurență a formulelor lui Frenet cu care putem înțelege cuantificarea. Etapa cea mai interesantă va fi cea electromagnetică, pentru că ea va arăta că [b]orice corp în mișcare produce câmp electromagnetic[/b], chiar dacă acel corp este un corp obișnuit, o cometă, o casă, o pasăre. Va arăta că proprietățile electromagnetice ale particulelor elementare se datorează numai formei traiectoriei pe care se deplasează acestea.
Dar, până când vom reuși să finalizăm aceste etape, aș fi bucuros să-mi răspunzi cinstit la următoarele două întrebări:
-1). Crezi că particulele din experimentul Stern-Gerlach se deplasează pe o traiectorie cu torsiunea [b]strict nulă[/b]?
-2). [b]A mai încercat cineva[/b] să se bazeze pe mișcarea elicoidală a corpurilor pentru a explica fenomenele cuantice și n-a avut succes?
M-am mai gândit recent la un experiment ce s-ar putea realiza pentru infirmarea sau confirmarea capacității de prezicere a Fizicii elicoidale.
Dacă Fizica elicoidală spune că scindarea se datorează faptului că fluxul de particule conține atât particule care se rotesc într-un sens, cât și particule care se rotesc în sens opus, iar câmpul magnetic face separarea lor, atunci ar trebui făcut un experiment în care petele să cadă fiecare pe o placă independentă [b]care se poate roti[/b]. Dacă este adevărat că fiecare pată conține particule care se rotesc numai într-un sens, atunci fiecare placă se va roti în sensul în care se rotesc particulele din pata formată pe acea placă. Dacă plăcile nu se vor roti deloc, înseamnă că Fizica elicoidală a cam dat greș.
Iată, deci, o altă metodă de a arăta că Fizica elicoidală este o teorie științifică și respectă cel puțin proprietatea de a fi falsificabilă.
Constat că există o mulțime de versiuni ale acestui experiment, unele cu piesa de jos plană, altele cu piesa de jos concavă, unele cu atomi de argint sau cu hidrogen, altele cu electroni, etcetera. Când voi reuși să fac o oarecare ordine printre ele ca să înțeleg esența experimentului, atunci mă voi putea pronunța mai precis. Deocamdată mă îndoiesc că fluxul de particule nu iese din planul vertical.
Fii bun și răspunde-mi și la celelalte două întrebări!
