Despre falsificabilitatea teoriei relativității

 

Pentru cei care tot invocă falsificabilitatea.

Dacă există o viteză de translație maximă, nu cumva există și o viteză de rotație minimă?

Dacă există o viteză de translație maximă, nu cumva există și o viteză de rotație minimă? Din moment ce există o constantă foarte mică, cu dimensiunile unui moment cinetic (constanta Planck), aceasta sugerează că ar exista și o viteză de rotație minimă, căci vitezele de rotație sunt asociate momentelor cinetice. Dar, dacă ar exista o asemenea viteză de rotație minimă (viteza de rotație a Universului însuși), atunci ar trebui ca aceasta să rămână minimă pentru orice observator. Deci ar fi nevoie de o nouă lege relativistă de compunere a vitezelor de rotație. Și atunci, așa cum vitezele de translație se compun după legea $$V=\frac{a+b}{1+\frac{ab}{c^2}},$$ tot astfel, vitezele de rotație ar trebui să se compună după legea $$\Omega=\frac{a+b}{1+\frac{\omega^2}{ab}}.$$

Progresul Fizicii și transformările care invariază torsiunea elementară

Se știe că teoria relativității se bazează pe transformări care lasă invariantă viteza luminii în vid, viteză reprezentată de o constantă notată cu c. Astfel, în Fizica relativistă se postulează că există o viteză universală, aceeași pentru toți observatorii din Univers.

De asemenea, se știe că nu s-a reușit încă găsirea unei punți între Fizica relativistă și Fizica cuantică.

În acest context, propunerea mea, prin Fizica elicoidală, este să se postuleze că, alături de o viteză maximă universală, mai există și o torsiune minimă universală, adică o mărime fizică asociată tuturor traiectoriilor posibile în Univers, o torsiune minimă ce nu poate fi modificată prin nicio transformare (mișcare). Astfel, transformările care invariază torsiunea elementară ar avea aceeași importanță precum transformările Lorentz, care invariază viteza luminii în vid. Iar o Fizică în care ar fi valabile asemenea transformări unificatoare, care să invarieze simultan viteza luminii în vid și torsiunea minimă, ar fi o Fizică completă, care ar pune acea punte mult visată între Fizica relativistă și Fizica cuantică.

Legile Fizicii din interiorul unei găuri negre trebuie să fie echivalente cu cele din exteriorul acesteia

Se știe că intensitatea câmpului gravitațional este direct proporțională cu masa corpului central și invers proporțională cu pătratul distanței până la centrul corpului central. Așadar, intensitatea câmpului gravitațional este direct proporțională cu raportul $$\frac{M}{R^2},$$ unde M este masa corpului central, iar R este distanța până la centrul corpului central.

De asemenea, ne amintim experimentul mental al lui Einstein în care observatorul situat în lift nu putea decide (local) dacă liftul se află în câmp gravitațional sau se află de fapt într-un câmp de accelerații.

Ei bine, același observator al lui Einstein, care nu poate decide dacă se află într-un câmp gravitațional sau într-un câmp de accelerații (căci nu poate determina în principiu neuniformitatea câmpului), nu va putea decide nici dacă intensitatea câmpului gravitațional se datorează unui corp foarte masiv dar situat la distanță uriașă de lift sau se datorează unui corp micuț, dar aflat la o distanță foarte mică de lift.

Această imposibilitate principială a observatorului din lift de a decide dacă se află aproape de un corp ușor sau departe de un corp masiv ne permite să generalizăm principiul echivalenței al lui Einstein, în sensul că:

-nu doar că un câmp gravitațional este echivalent cu un câmp de accelerații, ci, mai mult chiar, un câmp gravitațional din apropierea unui corp ușor poate fi echivalat cu un câmp gravitațional situat departe de un corp masiv.

Acest principiu generalizează principiul echivalenței al lui Einstein, deoarece un câmp de accelerații poate fi considerat un câmp gravitațional măsurat foarte departe de un corp central, deci un asemenea câmp de accelerații este un caz particular de câmp gravitațional, cazul când corpul central se află la distanță infinită de lift.

Odată înțeles acest principiu se va înțelege și faptul că toate legile Fizicii (deci și legile electromagnetismului) trebuie reformulate în așa fel încât să fie echivalente atât în interiorul unei găuri negre, cât și în afara acesteia.

Dar o asemenea consecință ne obligă să revizuim tot ceea ce știm în Fizică, tot ceea ce implică gravitația, inclusiv ceea ce știm despre găurile negre.

Oare chiar nu există sistem de referință absolut?

Ciudată întrebare! Am început să pun la îndoială răspunsul negativ pe care îl dă Știința actuală acestei probleme. Și iată de ce.

Să urmăm îndeaproape faptele. Totul a pornit de la Galilei. Acesta a făcut experimentele lui rudimentare (unele chiar imaginare) și a concluzionat că un observator de pe o corabie, de exemplu, aflată departe de țărm pe un ocean liniștit, nu va putea ști cu ce viteză se deplasează față de malurile oceanului. Ba, mai mult, nici nu va putea ști dacă se deplasează ori ba, din moment ce muștele nu se adună la urma corabiei, iar experimentele făcute pe corabie nu scot în evidență niciun fel de mișcare exterioară.

Noi știm astăzi, însă, că rotația Pământului implică forțe care permit determinarea mișcării acestuia, ceea ce îl face un sistem de referință neinerțial. Așa că, pentru o precizie și mai mare, alegem un sistem de referință legat solidar cu Soarele. Apoi știm că și Soarele se mișcă accelerat în jurul centrului Galaxiei, așa că un sistem de referință și mai precis ar fi unul legat solidar cu Galaxia.

Dar, dacă mergem așa mai departe? Dacă și Galaxia face parte dintr-un alt sistem pe care îl putem considera un sistem de referință inerțial mai bun? Dar, dacă mergem și mai departe? Nu cumva am putea să ajungem la un sistem de referință „maxim”, pe care să-l putem considera sistemul de referință absolut?

Distincţia dintre impuls şi impulsul elicoidal ar putea concilia Fizica cuantică şi Teoria relativităţii

În articolul precedent am arătat care este deosebirea fundamentală dintre Fizica elicoidală şi Fizica actuală, clarificând faptul că această deosebire constă în distincţia dintre impuls şi impulsul elicoidal. Aici doresc să scot în evidenţă posibilitatea de a concilia Fizica cuantică şi Teoria relativităţii cu ajutorul distincţiei dintre impuls şi impulsul elicoidal.

Consider că incompatibilitatea actuală dintre Fizica cuantică şi Teoria relativităţii ar putea fi eliminată dacă am conştientiza că cele două Fizici se referă fiecare la al impuls. Mai precis, presupun că în timp ce Fizica cuantică se referă la impuls în consideraţiile sale, Teoria relativităţii se referă de fapt la impulsul elicoidal. Aşadar, cele două Fizici înţeleg noţiunea de impuls fiecare în felul lor.

Fizica cuantică, având acces la instrumente mai precise pentru determinarea traiectoriei, constată că impulsul este proporţional cu tangenta la traiectoria particulei. Pe când, Teoria relativităţii preia noţiunea de impuls aşa cum vine ea de la Newton, din domeniul macroscopic, unde nu putem determina cu precizie suficientă forma traiectoriei.

Ia vedeţi ce iese de aici!