Centrul Universului și antimateria

Toate sistemele fizice au un centru de masă, centru în care sau din care se presupune (în Fizica elicoidală) că pleacă toate celelalte corpuri ale sistemului respectiv. Corpurile sistemului parcurg elice închise, care au originea în centrul de masă.

În Fizica elicoidală, prin definiție, corpurile nu mai ating niciodată centrul, căci drumul ce trebuie parcurs până la centru este infinit de lung, căci acest drum este cu atât mai întortocheat, cu cât este mai aproape de centru. Altfel spus, centrul sistemului se mișcă pe cea mai întortocheată traiectorie posibilă și de aceea are lancretianul mediu infinit.

Corpurile care se îndepărtează de centru sunt materie, iar corpurile care se apropie de centru sunt antimaterie. Sau invers?

Ciocnirea plastică în Fizica elicoidală

Având în vedere cele spuse deja, mai vin cu o completare în legătură cu concepţia mea despre interacţiunea corpurilor. În Fizica elicodială două corpuri sunt ciocnite plastic dacă axa elicei închise pe care se deplasează cele două corpuri este una şi aceeaşi.

Mai precis, imaginaţi-vă că două corpuri care s-au cuplat plastic se mişcă pe două „cercuri” instantanee cu plane paralele. Planele cercurilor se îndepărtează şi se apropie periodic, iar raza cercurilor se modifică şi ea periodic. Axa comună a cercurilor este perpendiculară pe planele cercurilor şi trece prin centrul cercurilor.

Evident, traiectoriile corpurilor nu sunt cercuri propriu-zise, din moment ce variază atât raza cercurilor respective, cât şi planele lor. Aşa că „cercuri” e un fel de a spune pentru a înţelege mai bine dinamica procesului. Tot aşa poate fi înţeleasă mai bine mişcarea unui corp pe o elice circulară, ca fiind o mişcare compusă dintr-o mişcare pe un cerc şi o mişcare pe o dreaptă, care este încă şi o mişcare pe un cerc al cărui plan se deplasează mereu paralel cu el însuşi cu centrul cercului mişcându-se pe o dreaptă perpendiculară pe planul cercului.

Aşadar, se pare că şi planetele se mişcă astfel în Sistemul Solar, ele fiind ciocnite plastic cu Soarele. Mai precis, există o axă comună tuturor planetelor şi Soarelui. Soarele se deplasează pe un „cerc” foarte mic, iar planetele se deplasează pe „cercuri” mari. Planele „cercurilor” sunt variabile, dar mereu paralele, ele se îndepărtează şi se apropie periodic. Centrele „cercurilor” se află pe aceeaşi axă.

Dacă luăm în considerare doar Soarele şi o planetă, atunci ar trebui să vedem că Soarele se mişcă pe un cerc mic, iar planeta pe un cerc mare, iar centrele celor două cercuri se mişcă periodic (se apropie şi se îndepărtează) pe o dreaptă fixă în spaţiu, în timp ce raza cercurilor se modifică şi ea periodic.

Închipuiţi-vă ce drumuri deschide o asemenea perspectivă! Închipuiţi-vă câte posibilităţi ni se deschid pentru a explica spinul, antimateria şi alte cele din mecanica cuantică! De exemplu, am putea explica principiul lui Pauli astfel: planeta şi Soarele trebuie să se mişte în acelaşi sens de rotaţie ca să rămână cuplate, altfel centrul lor de masă nu ar putea fi în repaus. Ce ar rezulta de aici? Ar rezulta de exemplu ceva ce (cred că) încă astăzi nu se ştie: ar rezulta că satelitul Phoebe al lui Saturn se mişcă astfel încât planul „cercului” său oscilează invers decât oscilează planul celorlalţi sateliţi, „dansând” la fel cum dansează planul cercului lui Saturn. Toată mişcarea are loc în aşa fel încât centrul de masă al sistemului format de Saturn şi Phoebe să fie în repaus.

 Ce mai aşteptaţi? Analizaţi problema! Vedeţi dacă e posibilă şi nu vă mai gândiţi la alte prostii din mecanica cuantică. Ceea ce vă propun eu e mult mai inteligibil decât ceea ce vă propune mecanica cuantică. Acuma deja v-am dat şi o previziune, cea cu satelitul Phoebe. Dacă ea se confirmă, aţi bulit-o. :)

Alte legi de mişcare a planetelor

Legile lui Kepler presupun că planetele se mișcă pe traiectorii plane, lucru extraordinar de improbabil și împotriva tuturor rezultatelor matematice fundamentale din teoria curbelor care spun că, alături de curbură, traiectoriile mai trebuie să aibă un parametru indispensabil, numit „torsiune”. Din acest motiv, consider că este necesar să formulăm cu totul alte legi de mișcare a planetelor, izvorâte numai și numai din considerente matematice imbatabile. Am convingerea fermă că matematica nu poate fi contrazisă de niciun experiment, de nicio observaţie. În consecinţă, am şi convingerea că planetele nu se mișcă pe curbe plane, ci pe curbe strâmbe, cu torsiune nenulă. În spiritul acestor convingeri vă voi arăta cum pot fi modificate legile lui Kepler astfel încât acestea să nu fie în contradicţie cu necesitatea firească a existenţei torsiunii, aşa cum rezultă în teoria curbelor din geometria diferenţială.

Înainte de a formula aceste legi de mișcare, este necesar să inițiem cititorul în ceea ce am numit „viteză volumică”. Pentru a înțelege mai ușor această noțiune, vom rememora modul în care a fost definită noțiunea de „viteză areolară”. Astfel, știm că viteza areolară este aria pe care o descrie vectorul de poziție în unitatea de timp. Prin analogie, viteza volumică este volumul pe care îl descrie vectorul de poziție în unitatea de timp.

Mai precis, pentru a determina aria măturată de vectorul de poziție în unitatea de timp am fixat un punct de referință O undeva în spațiu și am ales un punct fix A pe traiectorie. Astfel s-a format un segment de referință, segmentul fix OA. Acum se poate defini un triunghi instantaneu format de punctele fixe O, A și un al treilea punct oarecare variabil X de pe traiectorie la un moment dat. Cele trei puncte formează triunghiul instantaneu OAX a cărui arie ne poate furniza viteza areolară în punctul X, ca fiind derivata în raport cu timpul a ariei triunghiului OAX.

În mod analog, pentru a stabili viteza volumică mai alegem un punct fix B pe traiectorie, pe lângă punctele O şi A. Astfel s-a format un triunghi de referință, triunghiul fix OAB. Acum se poate defini un tetraedru instantaneu format de punctele fixe O, A, B și un al patrulea punct oarecare variabil X la un moment dat. Tetraedrul astfel format va fi OABX, iar volumul său ne poate furniza viteza volumică în punctul X, ca fiind derivata în raport cu timpul a volumului tetraedrului OABX.

Acum putem formula legile propriu-zise:

-1). Planetele descriu elice închise, astfel încât centrul de masă al Sistemului Solar se găseşte pe axa comună a elicelor planetelor.
-2). Viteza volumică a fiecărei planete este constantă.

Legea a treia nu ştiu cum ar trebui adaptată noii teorii, aşa că studiul ei rămâne pe viitor.

Ce părere aveţi, putem construi o nouă teorie a gravitaţiei, pornind de la aceste considerente matematice? O fi ea în acord cu datele experimentale?

Linia dreaptă se postulează

​Să presupunem prin absurd că ar exista corpuri care se deplasează rectiliniu şi să încercăm să le găsim. O primă ipoteză ar fi să considerăm că, de exemplu, un corp de pe suprafaţa Pământului, cum ar fi un automobil, o bilă aruncată pe o suprafaţă netedă, un tren, un glonţ, un avion, etcetera, s-ar deplasa rectiliniu. Într-adevăr, pe porţiuni mici, aceste corpuri se deplasează rectiliniu.

​

Am zis cumva „pe porţiuni mici”? Oare de ce? Păi, pentru că pe porţiuni din ce în ce mai mari corpurile date ca exemple sunt obligate să se deplaseze mai degrabă circular, odată cu mişcarea de rotaţie a Pământului, decât rectiliniu.

​

Ok, dacă am acceptat că pe suprafaţa Pământului nu putem găsi mişcări rectilinii, atunci am fi tentaţi să căutăm în cosmos asemenea mişcări. De exemplu, am putea considera că Pământul însuşi se deplasează rectiliniu prin Univers. Dar, evident, din start, ne amintim că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, deci, în ultimă instanţă, nici Pământul nu se mişcă rectiliniu.

​

Bun, atunci se mişcă Soarele rectiliniu, cumva? Hmmm... Păi, nu, nici Soarele nu se mişcă rectiliniu, căci ştim că el se roteşte în jurul centrului galactic. Ei, asta-i bună! Nici măcar Soarele, cu tot ceea ce se mişcă în jurul său, planete, nave cosmice, sateliţi, nici măcar Soarele nu se deplasează rectiliniu? Asta e! Nici măcar Soarele!

​

Atunci să încercăm cu Galaxia. Poate că Galaxia se deplasează rectiliniu. Nu speraţi! Nici măcar Galaxia nu merge rectiliniu, căci nu are cum. Nu este ea mai cu coarne decât alte sisteme. Are şi ea mişcările ei imperfecte, doar că la o scară mult mai mare decât cea la care ne raportăm în viaţa de zi cu zi.

​

Ok. Să mergem acum în sens invers, de la Galaxie la glonţ. Odată ce am constatat că nici un corp din Univers nu se deplasează rectiliniu, trebuie să facem ceva pentru a putea înţelege totuşi lumea înconjurătoare. Nu ne putem lamenta la infinit, plângându-ne că nu avem nicio şansă de cunoaştere a lumii. Mai precis, trebuie să postulăm că există totuşi linii drepte în Univers, ca să ne putem fixa nişte repere de studiu.

​

Dacă am fi suficient (exagerat) de pretenţioşi, am postula că (măcar) Galaxia se deplasează rectiliniu. Atunci ar trebui să conchidem că toate stelele componente ale Galaxiei (deci, inclusiv Soarele) se deplasează pe elice, în jurul dreptei descrise de centrul Galaxiei. Ar mai rezulta atunci că planetele ce fac parte din diferitele sisteme stelare (deci, inclusiv Pământul sau Jupiter) se deplasează pe curbe de precesie constantă (care sunt, de fapt, prin definiţie, elice de ordinul doi).

​

Bineînţeles, putem să nu fim chiar atât de pretenţioşi, mulţumindu-ne să presupunem că însuşi Soarele se deplasează, de fapt, rectiliniu. Atunci, traiectoriile planetelor nu mai sunt curbe de precesie constantă, ci sunt elice propriu-zise (adică, elice de ordinul unu). Se poate observa deja că trecerea de la presupunerea că Galaxia se deplasează rectiliniu la presupunerea că Soarele se deplasează rectiliniu este echivalentă cu micşorarea ordinului traiectoriilor.

​

Desigur, putem să nu ne oprim aici. Putem să considerăm (destul de neriguros) că Pământul se deplasează rectiliniu. Şi nici nu greşim chiar atât de mult cu această presupunere, dacă facem experimente de scurtă durată pe suprafaţa Pământului, experimente care să dureze, de exemplu, mai puţin de o zi, timp în care abaterea Pământului de la o linie dreaptă poate fi considerată neglijabilă. Ei bine, dacă admitem că Pământul se deplasează rectiliniu, atunci vom obţine că toate corpurile care se deplasează la suprafaţa sa descriu elice, indiferent că sunt automobile, bile aruncate pe suprafeţe netede, gloanţe ori avioane.

​

Şi acum vine partea şi mai interesantă! Prin ce diferă elicea descrisă de avion faţă de elicea descrisă de bila aruncată pe o masă de sticlă sau faţă de elicea descrisă de un pom bine fixat în Pământ? Dar lumina, ce elice descrie ea? Gândiţi-vă la astea odată cu mine...

Din nou, NASA are nevoie de Fizica elicoidală

Un alt eşec al comunităţii ştiinţifice bogate, constând în incapacitatea acesteia de a face previziuni rezonabile în legătură cu locul în care poate cădea un satelit scăpat de sub control, denotă încă o dată că Fizica actuală (a se citi „Fizica bogaţilor”) nu deţine adevărul privind mişcarea corpurilor, paralizând atunci când trebuie să anticipeze elemente ale mişcării unui sistem cu formă variabilă ce se deplasează liber într-un mediu rezistent.

Este evident că asemenea eşecuri se vor repeta la nesfârşit până când întreaga comunitate ştiinţifică va recunoaşte valoarea teoremei de recurenţă a formulelor lui Frenet, în special şi a Fizicii elicoidale, în general, despre care mă tot strofoc eu pe-aici să vă povestesc. Dacă, întâmplător, faceţi parte dintre cei vizaţi, apucaţi-vă neîntârziat de studiul aprofundat al Fizicii elicoidale, cu tot ce presupune aceasta. Spre binele vostru şi al întregii omeniri!

Se pare că nici măcar Pentagonul nu cunoaşte principiile fundamentale ale zborului

Un nou eşec al Pentagonului cu un zbor hipersonic al unui planor vine să ne pună serios pe gânduri. Cum e posibil ca o armată atât de puternică, având la dispoziţie atâtea şi atâtea posibilităţi de a face teste, nu e în stare să controleze zborul unui planor foarte rapid?

Cred că eu am răspunsul: Pentagonul nu cunoaşte teorema de recurenţă a formulelor lui Frenet! Deci, Pentagonul nu ştie (şi, implicit, nu foloseşte) faptul că pentru orice traiectorie a unui corp liber (sau supus unui câmp cunoscut de forţe) există o dreaptă fixă în spaţiu, asociată acelei traiectorii, ce poate fi determinată prin calcul matematic pornind de la teorema de recurenţă.

Degeaba se fac teste de zbor în tunelul aerodinamic (deci pe porţiuni prea mici ale traiectoriei), căci asemenea teste nu pot scoate în evidenţă faptul că un lancretian variabil modifică direcţia de zbor a unui obiect.

Am speranţa vie că oameni responsabili vor citi cu atenţie ce scriu şi vor contribui cumva la propagarea acestor informaţii indispensabile omenirii.

Cercetări privind relaţia dintre inerţie, lancretian şi câmpuri

-(1101042114) Pornim de la un sistem finit de puncte materiale. Ne interesează mişcarea baricentrelor sale, energiile implicate, restricţiile care se impun într-o asemenea mişcare. În ce măsură elicele de mişcare au curbura egală cu torsiunea? Ce câmpuri apar dacă această condiţie nu este îndeplinită?
-(1101042119) Probabil, torsiunea tinde să se anuleze. De fapt, cu siguranţă, torsiunea tinde să se anuleze, deoarece acesta este un efect al inerţiei. Atunci ar exista două tipuri de tendinţe de anulare a torsiunii, una care să mărească raportul dintre curbură şi torsiune (lancretianul), iar cealaltă care să micşoreze lancretianul. Tendinţa de mărire a lancretianului s-ar manifesta ca o atracţie, iar tendinţa de micşorare a lancretianului s-ar manifesta ca o respingere. Din acest motiv, probabil că tendinţa de anulare a torsiunii are efecte electromagnetice. Mai precis, în absenţa câmpurilor electromagnetice, torsiunea este instantaneu nulă. Asta înseamnă că valoarea torsiunii ne spune totul despre câmpul care o produce.
-(1101042125) Dar nu doar torsiunea trebuie să tindă să se anuleze, ci şi curbura. În absenţa câmpurilor (gravitaţionale?), curbura este instantaneu nulă. Asta înseamnă că valoarea curburii spune totul despre câmpul care o produce.
-(1101042144) Înseamnă că într-un sistem liber de particule, curbura totală şi torsiunea totală trebuie să fie ambele nule. Trebuie văzut ce înseamnă curbură totală şi torsiune totală. Oare curbura totală este suma curburilor, iar torsiunea totală este suma torsiunilor?
-(1101042147) Probabil, un corp cu torsiunea mai mare decât curbura este încărcat electric opus faţă de un corp cu torsiunea mai mică decât curbura. Asta ar putea însemna că un corp este neutru din punct de vedere electric dacă torsiunea este strict egală cu curbura. Altfel spus, corpurile sunt încărcate electric într-un sens dacă lancretianul lor este supraunitar şi sunt încărcate electric în sens opus dacă lancretianul lor este subunitar, în valoare absolută. Semnul lancretianului ne dă probabil distincţia dintre materie şi antimaterie.
-(1101042159) Atât curbura, cât şi torsiunea pot fi anulate ambele prin mărirea la infinit a pasului elicei tangente. Înseamnă că tendinţa generală de mişcare va fi ca pasul elicei tangente să crească necontenit. Următoarea tendinţă va fi ca raza elicei tangente să devină egală cu pasul ei. Prin aceasta, în mişcarea sa, corpul va fi însoţit de două tendinţe, una de mărire a pasului şi alta de menţinere a razei egală cu pasul.

Corpurile au masă pentru că sunt scindate în mai multe componente

-(1011121511) Dacă un corp A scapă de sub influența unui corp mai masiv B în jurul căruia gravita până în acel moment, atunci el ajunge sub influența unui corp și mai masiv C, în jurul căruia gravitează însuși corpul B. De exemplu, dacă Luna ar scăpa de gravitația Pământului, atunci ea ar rămâne totuși sub gravitația Soarelui, iar dacă ar scăpa chiar și de gravitația Soarelui, atunci Luna ar ajunge „la mâna” giganticei Galaxii.

-(1011121518) Evident, această constatare este foarte generală, fiind valabilă pentru orice corp din Univers. Am scos în evidență acest fapt pentru că este important să înțelegem că a spune că un corp este „departe” de alte influențe este ceva neriguros și chiar fals. Altfel spus, cu cât un corp este mai departe de influențele mici din jurul său, cu atât el rămâne sub influența unui corp mai masiv ce produce câmpuri mai intense.

-(1011121521) În acest context trebuie să mai observăm ceva. Trebuie să facem o comparație între câmpul pe care îl poate produce un corp ușor din apropiere și câmpul pe care îl poate produce un corp masiv în depărtare. Prin ce diferă cele două câmpuri? Prin gradul lor de uniformitate. În timp ce câmpul din vecinătatea corpului ușor este puternic neuniform, câmpul din regiuni îndepărtate de corpul masiv este aproape uniform.

-(1011121525) Atunci, un corp care scapă de influența unui corp din apropiere, ajunge de fapt să treacă de la un câmp neuniform la un câmp mai uniform. Rămâne să vedem în ce condiții se produce saltul de trecere de la un câmp neuniform la unul mai uniform.

-(1011121533) În primul rând, un corp foarte masiv nu poate să urmeze toate neuniformitățile pe lângă care trece, pentru că inerția îl obligă să urmeze o traiectorie cât mai ordonată. Dealtfel, asta și înseamnă (sau trebuie să însemne în Fizica elicoidală) corp masiv, corp a cărui traiectorie este cât mai ordonată.

-(1011150731) Acum trebuie să fim atenți la mișcarea baricentrelor implicate. Un corp masiv „duce” cu el baricentrul (de ordin maxim al) sistemului. Acest baricentru nu se poate mișca chiar rectiliniu, căci mișcarea corpului masiv este puțin influențată de corpul vecin.

-(1011150740) De fapt, orice corp duce cu el baricentrul de ordinul 1. Dacă acest baricentru se deplasează rectiliniu, atunci putem spune că acel corp este izolat de restul corpurilor. Dacă prin mijloace proprii, corpul începe să se scindeze în alte corpuri, baricentrul continuă să se miște rectiliniu, doar că acum ordinul său crește de la 1 la ordinul maxim. Observăm, deci, că, prin definiție, orice baricentru de ordin maxim trebuie să se deplaseze rectiliniu.

-(1011150751) Se deplasează el și uniform? Ar trebui să se deplaseze și uniform, căci impulsul trebuie să se conserve. Totuși, se întâmplă ceva la scindarea corpului, adică la modificarea ordinului baricentrului! La scindarea corpului viteza baricentrului de ordin maxim scade, cu toate că impulsul total se conservă! Asta ar trebui să fie echivalent cu faptul că crește masa baricentrului de ordin maxim! Căci, pentru un impuls constant, dacă scade viteza, crește masa.

-(1011150755) Putem concluziona atunci că la creșterea ordinului baricentrului crește și masa acelui baricentru. Avem acum din nou mecanismul care explică masa corpurilor, mecanism care a mai fost sugerat de atâtea ori în Fizica elicoidală: corpurile au masă pentru că sunt scindate în mai multe componente.

-(1011150800) Să vedem ce se petrece la nivel fundamental, adică acolo unde trebuie să explicăm cum apare masa nenulă din masă nulă. La nivel fundamental, corpul de masă nulă se deplasează rectiliniu și uniform cu viteza luminii în vid. În momentul în care acest corp pătrunde într-un mediu capabil să îl scindeze (mediu diferit de vid), baricentrul său suferă o creștere a ordinului și o micșorare a vitezei.

-(1011150820) A apărut aici o noțiune interesantă: mediu capabil să scindeze. Ce proprietăți are un asemenea mediu? Și ce fel de medii mai pot exista? Un mediu care nu poate scinda, poate să modifice măcar viteza de rotație a componentelor?

Baricentrele nu se mișcă haotic

-(1011061436) Dat fiind un sistem de n particule, putem defini recursiv noțiunea de baricentru de ordinul k. Numim baricentru de ordinul unu oricare dintre centrele de masă ale particulelor. Numim apoi baricentru de ordinul k+1 fiecare dintre centrele de masă ale unor perechi de baricentre de ordinul k.

-(1011061439) Așadar, dacă avem de luat în considerare un singur corp, atunci avem un singur baricentru de ordinul unu. Dacă avem cel puțin două corpuri, atunci avem două baricentre de ordinul unu și un baricentru de ordinul doi. Dacă avem trei corpuri, atunci avem trei baricentre de ordinul unu, combinări de trei luate câte doi (adică trei) baricentre de ordinul doi și un baricentru de ordinul trei.

-(1011061444) Dacă avem 4 particule, atunci avem 4 (combinări de 4 luate câte 1) baricentre de ordinul 1, 6 (combinări de 4 luate câte 2) baricentre de ordinul 2, 4 (combinări de 4 luate câte 3) baricentre de ordinul 3 și 1 (combinări de 4 luate câte 4) baricentru de ordinul 4.

-(1011061458) Acu-i acu! Trebuie să punem o condiție pe care numai Fizica elicoidală o poate pune. Pentru ca un sistem să fie suficient de stabil, trebuie să avem că baricentrul de ordin maxim trebuie să se miște rectiliniu, apoi baricentrul cu un ordin mai mic să se miște pe o elice (de ordinul unu), apoi baricentrul cu două ordine mai mici să se miște pe o elice în jurul unei elice de ordinul unu (deci, pe o elice de ordinul doi) și așa mai departe.

-(1011061540) Niciunul dintre baricentre nu se poate mișca haotic, ci numai pe elicea corespunzătoare. Atunci, o simulare pe calculator n-ar mai fi atât de permisivă precum sunt simulările actuale, care nu iau în considerare mișcarea elicoidală. Aceste restricții impuse mișcării baricentrelor ar putea explica spectrul hidrogenului, legea Titius-Bode sau rezonanța orbitală.