Putem încălca principiile termodinamicii?

Am o nouă nedumerire. Se știe că difuzia unui gaz are loc de la o concentrație mare către o concentrație mică; dar și de la o temperatură mare către o temperatură mică. Ce se întâmplă dacă am concentrație (suficient de) mare și temperatură mică? Este posibil să încalc principiile termodinamicii, determinând transferul de la temperatură mică la temperatură mare? Sau este posibil să realizez astfel un echilibru termic?

Care ar fi consecințele negării principiului actual al inerției?

Se știe că de la Galilei încoace nu s-a schimbat nimic în ceea ce privește principiul inerției. În toată Fizica actuală, acest principiu rămâne o piatră de temelie. Conform acestuia, corpurile libere se mișcă rectiliniu uniform sau stau pe loc.

Cum ar arăta o Fizică în care acest principiu ar suna altfel? Măcar un pic altfel... Și cum s-ar putea modifica acesta?

Care ar fi consecințele presupunerii că toate centrele de masă ale corpurilor din Univers se deplasează cu aceeași viteză și pe o traiectorie cu aceeași torsiune? Ar apărea vreo contradicție cu experiența?

Dacă linia nu ar fi o dreaptă, cum ar descoperi asta Știinţa actuală?

Galileo Galilei, văzând (cu ochiul liber) că o bilă aruncată pe o suprafață netedă se deplasează din ce în ce mai departe și în linie dreaptă, a tras concluzia că, dacă nu ar mai exista frecare, atunci bila s-ar deplasa la nesfârșit și în linie dreaptă.

Acum vă întreb pe voi:

Dacă linia aia pe care se deplasează bila fără frecare n-ar fi o linie dreaptă, atunci CUM ar putea descoperi Știința actuală acest lucru, din moment ce ea unește mereu niște puncte cu o linie dreaptă?

Metoda științifică actuală nu mai permite descoperirea altei linii. Știința actuală ar spune că dacă bila s-a abătut de la linia dreaptă, înseamnă că acolo a existat o cauză care a deviat bila de la linia dreaptă și ar susține în continuare că între cele două puncte măsurate bila s-a deplasat în linie dreaptă.

https://opriviresceptica.wordpress.com/2015/12/22/meta-stiinta-i-majoritatea-rezultatelor-din-cercetare-sunt-false/

Feynman și reflexia luminii

Feynman, unul dintre cei mai mari fizicieni ai lumii, a înțeles că mecanica cuantică nu poate fi înțeleasă. El afirmă, de exemplu, în 1985, în lucrarea "QED, strania teorie despre lumină și materie" (https://vdocuments.site/qed-strania-teorie-despre-lumina-si-materie.html), că:
"Actualmente, situația este că nu avem la dispoziție un model viabil care să explice reflexia parțială".
Ce s-a mai descoperit de atunci? Avem astăzi vreun model care să EXPLICE fenomenele?

„Legea inerției are origine necunoscută”

În lucrarea „The Character of Physical Law”, la pagina 19, marele Feynman recunoaște foarte clar că „the motion to keep the planet going in a straight line has no known reason. The reason why things coast for ever has never been found out. The law of inertia has no known origin.”. Adică, pe românește, „mișcarea ce menține planeta mergând în linie dreaptă nu are nici un motiv cunoscut. Motivul pentru care obiectele o țin tot înainte pentru totdeauna nu a fost niciodată descoperit. Legea inerției are origine necunoscută.”

Iar eu stau și vă întreb acum: 

-S-a schimbat ceva de pe vremea lui Feynman? Există vreun fizician căruia să-i pese așa cum se cuvine de acest mister, un fizician care a luat în serios ceea ce spune acest laureat (pe merit) al premiului Nobel? Există vreun fizician care a descoperit ceva nou în legătură cu acest mister? Ce ar trebui făcut pentru a-i mobiliza pe fizicieni să se apuce de treabă?

Despre dovezi

M-a provocat afirmația lui Hitchens: „Ceea ce se afirmă fără dovezi poate fi respins fără dovezi”, pe care am constatat că o folosesc mulți oficiali (a se citi, „superficiali”) în combaterea „pseudoștiinței”.

Problema mea este însăși noțiunea de „dovadă”. Cum dovedim că o dovadă chiar este o dovadă? De exemplu, Galilei a arătat că bila aruncată pe sticlă merge în linie dreaptă și de atunci credem că un corp liber se mișcă rectiliniu, bazați pe „dovezi”. Galilei ne-a prezentat o dovadă? Pe vremea lui nu se știa că o traiectorie mai are și torsiune, nu doar curbură. A mai analizat cineva principiul inerției de când s-a descoperit torsiunea?

Ce altceva putem considera drept dovezi în afară de experimentele macroscopice care se adresează direct simțurilor? Nu cumva toate celelalte experimente sunt INDIRECTE, sunt bazate pe concluziile indirecte și pe INTERPRETĂRILE formulate de cineva pe baza experimentelor macroscopice?

Metrici elicoidale

Să presupunem o curbă a cărei curbură este o funcție de timp $\kappa=\kappa(t)$. Conform teoremei lui Taylor, putem descompune această funcție de curbură în serie de puteri și putem neglija termenii de ordin mare.

Dacă neglijăm toți termenii de ordin superior și admitem că curbura este nulă, suntem în cazul metricii euclidiene.

Dacă neglijăm toți termenii de ordin superior dar admitem că curbura este constantă și nenulă (deci prima derivată a curburii este nulă), suntem în cazul unei metrici elicoidale (de ordinul unu).

Dacă neglijăm toți termenii de ordin superior dar admitem că prima derivată a curburii este constantă și nenulă (deci a doua derivată a curburii este nulă), suntem în cazul unei metrici elicoidale (de ordinul doi).

Dacă neglijăm toți termenii de ordin superior dar admitem că a doua derivată a curburii este constantă și nenulă (deci a treia derivată a curburii este nulă), suntem în cazul unei metrici elicoidale (de ordinul trei).

Și așa mai departe...

Cum ar fi dacă s-ar reconstrui teoria relativității generalizate pe această bază? Nu cumva s-ar strecura apoi aici și elemente din Fizica cuantică?

The rotation movement can not be separated from the translation

The rotation movement can not be separated from the translation

After I watched this impressive movie

I have clarified another manifestation of the principle of helical inertia. More specifically, in other words this principle says that in nature there are no translational movement without rotation, or vice versa. The two types of motions can not be separated completely. Eventually, one of them may be stronger than the other, but there is never one without the other.

Returning to the movie, how can be explained the movement of water in this experiment using actual Physics?

Mişcarea de rotaţie nu poate fi separată de mişcarea de translaţie

După ce am vizionat acest filmuleţ impresionant

mi s-a clarificat încă o manifestare a principiului elicoidal al inerţiei. Mai exact, acest principiu spune cu alte cuvinte că în natură nu există mişcare de translaţie fără mişcare de rotaţie, sau invers. Cele două tipuri de mişcări nu pot fi separate complet. Eventual, una dintre ele poate fi mai pregnantă decât cealaltă, dar niciodată nu există una fără cealaltă.

Revenind la filmuleţ, cum poate fi explicată mişcarea apei în acest experiment cu ajutorul Fizicii actuale?

Energia şi masa în mişcarea circulară relativistă

Problemă cu teoria gravitaţiei? NU. Problema este rezolvată în cazul nerelativist.

Despre primele patru puncte ale traiectoriei unui mobil

Frământat fiind încă de o problemă lansată de omuldinluna pe forumul pentru cercetare (problemă pe care, din păcate, am catalogat-o drept banală), am deschis un drum pentru înţelegerea mai profundă a ceea ce înseamnă o traiectorie, drum pe care îl aduc şi pe blog.

Pentru a determina pe cale experimentală traiectoria unui mobil suntem nevoiţi să facem măsurători ale poziţiilor succesive pe care le ocupă de-a lungul timpului acel mobil în mişcarea sa prin spaţiu. 

Dacă vom determina un singur punct P0 al traiectoriei, aceasta va rămâne totuşi nedeterminată, deşi vom avea o informaţie suplimentară preţioasă prin care am eliminat o groază de îndoieli. Mai exact, având determinat un punct, putem şti deja măcar pe unde trece traiectoria, chiar dacă prin acel punct pot trece o infinitate de alte traiectorii.

Dacă vom mai găsi un punct P1 în care se află mobilul la un moment ulterior, vom fi în situaţia în care cunoaştem deja două puncte distincte ale traiectoriei mobilului. În această situaţie am mai eliminat una dintre nedeterminările noastre privind traiectoria mobilului (nedeterminări în număr infinit). Mai exact, în porţiunea în care am găsit cele două puncte, traiectoria poate fi aproximată cu dreapta unică ce trece prin acele două puncte, dreapta P0P1. Aşadar, cunoscând două puncte distincte ale traiectoriei, cunoaştem dreapta pe care se deplasează mobilul în acea regiune şi chiar şi viteza (medie) cu care se deplasează. Dacă cele două puncte determinate la momente diferite de timp coincid, atunci putem trage concluzia că viteza mobilului este nulă.

Dar, desigur, două puncte nu vor fi suficiente pentru a putea decide care este forma traiectoriei într-o anumită porţiune a ei. Aceasta deoarece între cele două puncte mobilul se poate deplasa într-o infinitate de moduri, pe o infinitate de drumuri ce trec prin acele două puncte. Aşadar, vom purcede la determinarea a încă unui punct ulterior P2 al traiectoriei. Fiind acum în posesia a trei puncte distincte, precizia cu care am determinat traiectoria a crescut. Acum avem nu doar o singură dreaptă ce aproximează traiectoria (dreapta P0P1), ci chiar două asemenea drepte, P0P1 şi P0P2. Dacă cele două drepte sunt distincte (caz în care cele trei puncte P0, P1 şi P2 sunt necoliniare), atunci cunoaştem deja chiar şi planul în care se află traiectoria în acea regiune. Mai exact, cum prin trei puncte distincte trece un unic cerc, dacă cunoaştem trei puncte distincte şi necoliniare ale traiectoriei, atunci traiectoria poate fi aproximată cu cercul unic care trece prin cele trei puncte. Acest cerc are o anumită curbură, deci putem spune că trei puncte distincte ale traiectoriei ne furnizează deja nu doar viteza (cum ne furnizau primele două puncte), ci chiar şi curbura traiectoriei. Dacă cele două drepte determinate la momente diferite de timp coincid, atunci putem trage concluzia că curbura traiectoriei mobilului este nulă.

Evident, nici trei puncte nu vor fi suficiente pentru a ne putea elimina complet orice îndoială privind traiectoria mobilului. Aşadar, determinarea celui de-al patrulea punct P3 nu poate fi decât binevenită. Dar să vedem ce informaţie suplimentară ne aduce acest al patrulea punct. În primul rând, vom presupune că (aşa cum se întâmplă în general) al patrulea punct nu se află în planul primelor trei puncte. Altfel spus, punctele P0, P1, P2 şi P3 sunt necoplanare. În acest caz, cercurile unice P0P1P2 şi P0P1P3 determinate de primele trei puncte şi de primele două cu al patrulea vor fi necoplanare. Din acest motiv, dreptele perpendiculare pe planele celor două cercuri vor face un unghi nenul. Dar acest unghi nenul este tocmai unghiul dintre binormalele la traiectorie. Ori, acest unghi ne dă tocmai torsiunea traiectoriei. Dacă cele două cercuri determinate la momente diferite de timp coincid, atunci putem trage concluzia că torsiunea traiectoriei mobilului este nulă. Dar atunci cu ce poate fi aproximată traiectoria când cunoaştem patru puncte distincte necoplanare (deci şi neconciclice) ale ei?

Înainte de a trece mai departe, voi aştepta o vreme răspunsul la această ultimă întrebare, pentru a mă asigura că s-a înţeles până aici demersul meu. Căci mai încolo am să vă duc pe un tărâm complet nou şi virgin pe care n-a mai călcat nimeni până în prezent: tărâmul de după cele patru puncte, văzut ca o continuare a raţionamentelor anterioare.

Cât de asemănătoare poate fi o elice circulară cu o dreaptă

Elicea circulară este singura curbă care are curbura şi torsiunea constante. Ea se înfăşoară în jurul unui cilindru drept caracterizat de o anumită circumferinţă şi o anumită înălţime. În funcţie de aceşti doi parametri, elicea este mai mult sau mai puţin alungită, mai mult sau mai puţin groasă. O elice foarte alungită se înfăşoară în jurul unui cilindru de înălţime mare, iar o elice foarte groasă se înfăşoară în jurul unui cilindru de circumferinţă foarte mare.

Desigur, elicea circulară este o curbă nelimitată şi tocmai de aceea şi cilindrul pe care se înfăşoară ea va fi de asemenea nelimitat. Cu toate acestea, putem defini fără probleme înălţimea cilindrului ca fiind distanţa dintre două spire consecutive ale elicei circulare. Asta în ipoteza în care ştim ce este o spiră a elicei circulare. Dacă totuşi avem nevoie de o definiţie mai precisă a spirei elicei, atunci putem spune riguros că spira elicei circulare este porţiunea dintre cele mai apropiate două puncte de pe curbă în care tangentele la elice sunt paralele.

Aşadar, ştim ce este o spiră şi ştim că elicea circulară se înfăşoară în jurul unui cilindru drept de o anumită circumferinţă şi o anumită înălţime. Vrem acum să vedem ce se întâmplă cu elicea circulară dacă modificăm parametrii cilindrului pe care ea se înfăşoară. Mai exact, am vrea să ştim cam cum ar trebui să modificăm aceşti parametri astfel încât elicea circulară să se apropie cât mai mult de o dreaptă, să semene cât mai mult cu o dreaptă.

Pentru aceasta să acţionăm independent întâi asupra circumferinţei cilindrului, apoi asupra înălţimii sale. Haideţi, pentru început, să mărim foarte mult circumferinţa cilindrului. Ce se va întâmpla cu elicea circulară dacă mărim foarte mult circumferinţa? Dacă mărim foarte mult circumferinţa cilindrului, atunci un orice porţiune de pe suprafaţa cilindrului va începe să semene din ce în ce mai mult cu o porţiune dintr-un plan, curbura cilindrului şi implicit a elicei devenind din ce în ce mai mică. Prin urmare, mărind circumferinţa cilindrului, forma elicei se apropie din ce în ce mai mult de forma unei drepte. Iată deci un prim caz în care elicea seamănă foarte mult cu o dreaptă. Cât de mult? Oricât de mult vrem. Ba chiar atât de mult, încât să nu avem la dispoziţie nici un mijloc prin care să putem distinge elicea de o dreaptă. Altfel spus, există o limită superioară pentru circumferinţa cilindrului elicei dincolo de care elicea circulară poate fi considerată o dreaptă. Dar şi reciproc, orice dreaptă poate fi considerată astfel o elice circulară de circumferinţă suficient de mare, neexistând niciun criteriu practic prin care să putem distinge fără dubiu între o dreaptă şi o elice circulară de circumferinţă suficient de mare.

Oare mai există asemenea cazuri în care elicea circulară seamănă foarte mult cu o dreaptă? Da, mai există asemenea cazuri. Bunăoară, să analizăm acum cazul în care circumferinţa cilindrului elicei este de data aceasta extrem de mică. Ce se întâmplă în acest caz? Păi, în acest caz cilindrul devine extrem de subţire, atât de subţire, încât elicea circulară ce se înfăşoară în jurul unui asemenea cilindru începe să semene din ce în ce mai mult cu axa cilindrului respectiv, care este evident o dreaptă. Practic, există o limită inferioară a circumferinţei sub care nu mai putem face distincţie clară între elicea circulară şi axa cilindrului şi ajungem să le confundăm datorită apropierii dintre ele. 

Ambele cazuri analizate mai sus au fost independente de valoarea înălţimii cilindrului elicei. Indiferent ce valoare fixată (foarte mică sau foarte mare) ar avea înălţimea cilindrului, există o limită superioară şi una inferioară pentru valoarea circumferinţei, dincolo de care elicea circulară nu poate fi deosebită de o dreaptă. Reciproc, tot ceea ce pare a fi o dreaptă ar putea fi la fel de bine de fapt o elice circulară înfăşurată pe un cilindru de rază extrem de mare sau extrem de mică.

În fine, mai există un caz în care nu putem spune dacă este vorba despre o elice circulară sau despre o dreaptă: cazul în care înălţimea cilindrului este enormă. În acest caz, orice valoare ar avea circumferinţa cilindrului, elicea circulară face un unghi foarte mic cu axa cilindrului şi putem alege o valoare atât de mare pentru înălţimea cilindrului, încât practic să nu mai putem observa vreo valoare nenulă pentru unghiul elicei şi în consecinţă să nu mai putem distinge dacă privim o elice sau privim o dreaptă.

Cazul elicei de înălţime foarte mică este irelevant, căci nu putem confunda o asemenea elice cu o dreaptă în toate cazurile. Mai exact, chiar dacă înălţimea elicei este nulă, pentru circumferinţe mici se observă deosebirea clară dintre elicea circulară (devenită tocmai cerc) şi o dreaptă.

De altfel, toate raţionamentele noastre anterioare sunt sintetizate în formula care ne dă expresia curburii elicei circulare în funcţie de raza a a cilindrului şi pasul (barat) b al acestuia.

  .

Mai exact, ştiind că o dreaptă are curbura nulă, este suficient să observăm că pentru valorile foarte mari sau foarte mici ale circumferinţei, respectiv, pentru valori foarte mari ale înălţimii, curbura elicei circulare tinde spre zero. 

Astfel, avem cele trei cazuri relevante:

-1). Cazul circumferinţei foarte mari, deci cazul în care a tinde la infinit. Numesc acest caz, cazul elicei groase.

  .

-2). Cazul circumferinţei foarte mici, deci cazul în care a tinde la zero. Vorbim astfel despre elicea subţire.

  .

-3). Cazul înălţimii foarte mari, deci cazul în care b tinde la infinit. În acest caz spun că este vorba despre elicea înaltă (lăsând loc pentru a numi elice scurtă pe aceea a cărei spiră este scurtă şi elice scundă pe aceea a cărei înălţime este mică, cele două tipuri de elice posibile nefiind identice (elicea scundă nu este neapărat şi elice scurtă)).

  .

Aşadar, dragii mei cititori, elicea foarte groasă sau foarte subţire sau foarte înaltă poate fi confundată uşor cu o dreaptă. Şi reciproc, pentru orice presupusă dreaptă trebuie să fim conştienţi de posibilitatea noastră de a ne înşela în privinţa ei, având mereu prezent în minte dubiul că s-ar putea ca "dreapta" din faţa noastră să fie de fapt tocmai o elice circulară (foarte groasă, foarte subţire sau foarte înaltă). Şi atunci, dragi cititori, cât de justificat vi se mai pare principiul actual al inerţiei care spune că un corp liber se deplasează rectiliniu? Cât de siguri putem fi pe extrapolarea făcută de Galilei când a studiat corpuri aruncate pe suprafeţe din ce în ce mai netede, extrapolare pe care o mai menţinem încă şi astăzi fără rezerve? Nu cumva corpurile lui se deplasau de fapt mai degrabă pe elice circulare (foarte groase sau foarte subţiri sau foarte înalte) decât strict, strict rectiliniu?

Turbulenţa, cea mai importantă problemă nerezolvată a Fizicii clasice

Postulat: toate corpurile din Univers au viteza luminii

Să presupunem că aş lansa acest postulat pentru dezbatere. El este, de altfel, un postulat al Fizicii elicoidale pe care o tot promovez eu cu orice ocazie.

Ce părere aveţi despre un asemenea postulat? Este posibil ca orice corp din Univers să se deplaseze cu viteza luminii în vid?

Şi, înainte de a începe dezbaterea, nu uitaţi că este vorba despre mişcarea centrului de masă al corpurilor. Şi nu uitaţi că poziţia acestui centru de masă nu poate fi constatată experimental. Sau se poate constata experimental poziţia centrului de masă? Dacă nu se poate, atunci de ce să nu o postulăm noi?

Ce am câştiga noi dacă am accepta acest postulat? Am câştiga, de exemplu, explicaţia masei corpurilor, prin interpretarea masei ca fiind datorată energiei de mişcare a corpului (caz în care ar trebui eliminată noţiunea de „repaus” din Fizică). De asemenea, am mai câştiga o simplitate a calculelor privind mişcarea, căci modulul vitezelor tuturor corpurilor din Univers ar fi acelaşi, iar forţele ar fi absolut toate strict perpendiculare pe impuls.

Aşadar, cu toate acestea spuse, ce părere aveţi despre acest postulat? Este posibil? Este util?

Puteţi participa la dezbateri şi pe forumul de cercetare, unde găsiţi un subiect cu acelaşi nume.

Există câmp gravitaţional cu linii de câmp mai complicate decât o dreaptă?

Dacă linia dreaptă este doar un caz particular de elice (elice de ordinul 0), înseamnă că şi liniile drepte ale unui câmp pot fi considerate elice de ordinul 0, iar acel câmp poate fi considerat câmp de ordinul 0. 

Dar atunci înseamnă că putem generaliza noţiunea de câmp, la câmp de ordinul 1, sau 2, sau 3, sau aşa mai departe. Ce proprietăţi fizice ar avea un câmp gravitaţional ale cărui linii de câmp nu ar mai fi linii drepte, ci elice de ordinul 1? Nu cumva un asemenea câmp ar fi tocmai câmpul electromagnetic?

Nu cumva, pe măsură ce ne apropiem de sursa câmpului gravitaţional, creşte ordinul liniilor de câmp gravitaţional? Nu cumva, departe de sursă, liniile câmpului gravitaţional par linii drepte, iar pe măsură ce ne apropiem de sursa câmpului gravitaţional începem să constatăm linii de câmp din ce în ce mai complicate?

Nu cumva, liniile complicate de câmp gravitaţional din apropierea surselor de câmp gravitaţional ar putea fi interpretate ca fiind tocmai liniile de câmp electromagnetic?

Exploziile solare şi dezintegrările radioactive

Am văzut aseară la Discovery Science că s-au descoperit legături misterioase între exploziile solare şi dezintegrările radioactive. Mai precis, în perioada exploziilor solare creşte rata de dezintegrare radioactivă a uraniului, de exemplu. 

Părerea mea este că acest fenomen confirmă importanţa pe care o are forma traiectoriilor în Fizică. În acest sens, legătura dintre exploziile solare şi dezintegrările radioactive ar fi dată de faptul că traiectoria sistemului solar în jurul Galaxiei nu este plană, ci este ondulată, iar aceste ondulaţii se răsfrâng simultan asupra tuturor fenomenelor fizice care se petrec în sistemul nostru solar.

Voi ce părere aveţi? Aveţi vreo idee despre ce legătură ar fi între exploziile solare şi dezintegrările radioactive? 

Probably, the electric charge is variable mass

With all the courage needed, I will attempt here to formulate a strange hypothesis, that I do not know if he ever looked at someone: electric charge is variable mass in time. More specifically, if a body mass decreases in time, agree that it is electrically charged positively, and if a body mass increases in time, agree that it is electrically charged negative.

This is what explains this hypothesis:

-1). Large bodies are electrically neutral because they have a higher inertia to change in mass. We have a greater chance to find the light bodies with electric charges, because their mass can vary rapidly.

-2). Hot bodies are good electrons emitters and cold bodies are good recipients electrons.

We know that the variation of mass is equivalent to the energy variation and change in energy equals power and power is equivalent to the scalar product of force and velocity. That said, explained further:

-3). The electron in the hydrogen atom does not radiate energy because that is void of power, his speed is perpendicular to the force.

-4). Atoms emit rather negative charges because the power of the bodies leaving the atom is negative (scalar product of force and velocity is negative in this case).

-5). Atmospheric electrical phenomena occur because water droplets power is not zero. Those climbs are negatively charged and positively charged ones are down.

-6). Pioneer anomaly can be explained by the fact that its power is not zero in solar system, but rather, is negative and its mass increases the heat received from the Sun. Being negatively charged from the Sun which is positively charged (because its mass decreases over time), appear an additional force to gravity.

-7). Lightning is observed among Saturn's rings due to falling boulders to Saturn or the moving away from Saturn.

-8). Electric charge is a relativistic invariant because it is the ratio of two parameters that both transform the same as compared with other observers (both mass and time increase with speed).

So that is what crossed my mind at the moment. Is it enough to put you and you thought? If so, please tell your opinion using your comments here. Thank you!

Note: this is an approximate translation obtained with the great help of the Google Translate of the previous material from Romanian.

Probabil, sarcina electrică este masă variabilă

Cu toată îndrăzneala de care este nevoie, voi încerca aici să formulez o ipoteză stranie, pe care nu ştiu dacă a mai analizat-o vreodată cineva: sarcina electrică este masă variabilă în timp. Mai concret, dacă masa unui corp scade în timp, atunci convenim că el este încărcat electric pozitiv, iar dacă masa unui corp creşte în timp, atunci convenim că el este încărcat electric negativ.

Iată ce explică această ipoteză:

-1). Corpurile mari sunt neutre electric pentru că ele au o inerţie mai mare la variaţia masei. Printre corpurile uşoare avem mai mari şanse să găsim sarcini electrice, pentru că masa lor poate varia mai rapid.

-2). Corpurile fierbinţi sunt buni emiţători de electroni, iar corpurile reci sunt buni primitori de electroni.

Ştim că variaţia de masă este echivalentă cu variaţia de energie, iar variaţia de energie este echivalentă cu puterea, iar puterea este echivalentă cu produsul scalar dintre forţă şi viteză. Acestea fiind spuse, mai explicăm încă:

-3). În atomul de hidrogen electronul nu radiază energie pentru că puterea lui este nulă, viteza lui fiind perpendiculară pe forţă.

-4). Atomii emit mai degrabă sarcini negative pentru că puterea corpurilor care ies din atom este negativă (produsul scalar dintre forţă şi viteză este negativ în acest caz).

-5). Fenomenele electrice din atmosferă se produc datorită faptului că puterea picăturilor de apă nu este nulă. Cele care urcă sunt încărcate negativ, iar cele care coboară sunt încărcate pozitiv.

-6). Anomalia Pioneer poate fi explicată şi cu faptul că puterea ei nu este nulă prin sistemul solar, ci dimpotrivă, este negativă, iar masa ei creşte prin căldura primită de la Soare. Fiind încărcată negativ faţă de Soare care este încărcat pozitiv (căci masa lui scade în timp), apare o forţă electrică suplimentară faţă de gravitaţie.

-7). Fulgerele care se observă printre inelele lui Saturn se datorează bolovanilor care cad spre Saturn sau celor care se îndepărtează de Saturn.

-8). Sarcina electrică este un invariant relativist pentru că este raportul dintre doi parametri care se transformă la fel în raport cu alţi observatori (atât masa, cât şi timpul cresc cu viteza).

Cam asta este ceea ce mi-a trecut prin minte pe moment. Oare este suficient ca să vă pună şi pe voi pe gânduri? Dacă da, nu ezitaţi să vă spuneţi părerea prin comentariile voastre aici sau în topicul „Probabil, sarcina electrică este masă variabilă în timp” deschis pe forumul pentru cercetare. Vă mulţumesc!

Speram să pot găsi o recurenţă printre derivatele seriilor Fourier...

Se numeşte serie Fourier o funcţie ce poate fi scrisă sub forma
,
 unde

şi
 

  

sunt nişte coeficienţi care depind numai de n.

Vrem să determinăm primele derivate ale unei asemenea funcţii şi să analizăm dacă aceste derivate se pot scrie una în funcţie de cealaltă.
 

Având în vedere faptul că toţi coeficienţii seriei Fourier sunt independenţi de parametrul t, prima derivată a seriei Fourier este
. 

Dacă mai derivăm o dată prima derivată, obţinem că a doua derivată este
. 

Oare există vreo legătură între seria Fourier şi cea de-a doua sa derivată? Observăm că în ambele apare expresia . Dar se pare că asta nu este suficient pentru a putea găsi o legătură mai adâncă între derivate. Problema este că ne încurcă apariţia unei puteri din ce în ce mai mari a lui n, fenomen ce complică mult derivatele de ordin superior şi spulberă speranţa mea de a găsi o recurenţă printre derivatele seriilor Fourier. 

Aşa că mai rămâne să analizăm dacă se poate găsi o formă simplă pentru curbura şi torsiunea unei curbe închise, deci definite de serii Fourier.

De ce nu cad stelele?

Celebra întrebare pe care şi-a pus-o Newton după ce a descoperit legea gravitaţiei a rămas fără răspuns pentru marele fizician englez. Pe vremea lui nu se ştia încă faptul că toate stelele vizibile cu ochiul liber aparţin unui alt mare sistem de stele pe care noi îl numim Galaxie. Dacă ar fi ştiut aceasta, ar fi înţeles că forţele centrifuge imense şi divergente datorate rotaţiei stelelor în jurul Galaxiei oferă componente care tind să îndepărteze stelele una de cealaltă.


În desenul de mai jos se poate observa că centrul Galaxiei este schiţat printr-un cerc galben, iar două dintre stelele componente ale Galaxiei sunt schiţate cu cercuri mai mici şi roşii. 

Forţa centrifugă datorată rotaţiei stelelor se descompune astfel încât una dintre componente, schiţată în culoarea albastră este responsabilă de respingerea dintre stele.


Aşadar, acesta este mecanismul care ar putea explica de ce avem stele fixe pe cer. Desigur, la o analiză cantitativă riguroasă vom constata că stelele nu sunt chiar fixe unele în raport cu altele. Tocmai de aceea, nici forţa centrifugă datorată rotaţiei în jurul Galaxiei nu este singura responsabilă de menţinerea distanţelor dintre stele, ci mai poate apărea o forţă centrifugă locală datorată rotaţiei stelelor unele în jurul celorlalte.


Important este că îi putem răspunde acum lui Newton, acum când ştim că stelele se rotesc în jurul Galaxiei. Dar mai important este că, înarmaţi cu Fizica elicoidală, putem aduce un plus de informaţie şi putem răspunde acum chiar şi acelora care întreabă de ce nu cad galaxiile însele sau de ce nu se prăbuşeşte tot Universul în el însuşi. Şi sunt convins că deja aţi prefigurat şi voi răspunsul: Universul nu se prăbuşeşte datorită forţelor centrifuge ce apar la rotaţia sistemelor din Univers.