Despre plăcerea sadică de a vorbi despre „pseudoștiință”

Întâlnesc în continuare tot felul de jurnaliști, blogheri sau feisbuciști care își dau mari aere de descoperitori ai pseudoștiinței. 

Articolele sau comentariile lor seamănă cu horoscopul, cu astrologia, căci le lipsesc argumentele științifice clare. Dacă sunt jurnaliști, atunci articolele lor vor fi bine vândute. Dacă sunt blogheri, atunci articolele lor vor avea multe vizualizări. Dacă te împotrivești acestor „realizări”, te vei trezi cu „ciomăgeli” virtuale, jigniri crase, dar nu vei întâlni argumente logice. Vezi, doamne, cum să nu se împotrivească, din moment ce le iei pita de la gură?

Iar comentatorii se bagă în seamă pentru că știu că vor avea multă susținere din partea „sistemului”. E mult mai ușor să fi în acord cu sistemul, decât să i te împotrivești. Dacă i te împotrivești, va trebui să faci față fluxului de proști care te vor ataca (vorba aia, „mulți, dar proști”).

Deși nu sunt specialiști în domeniul despre care scriu, acești mari jurnaliști și blogheri sunt totuși capabili să catalogheze cu mare ușurință lucrări de doctorat sau diverse articole ca făcând parte din pseudoștiință.

Apoi, dacă le atragi atenția, spunându-le că nu avem chiar atâtea certitudini cu câte se laudă ei încât să poată decide atât de categoric unde este limita dintre Știință și pseudoștiință (nici mari filozofi n-au fost în stare să găsească o asemenea limită clară, dar ei pot), te trimit la plimbare și te jignesc. 

Așa că ești nevoit să ieși din „flux”, să iei o pauză, să te odihnești, să-ți aduni energia, după care să intri înapoi în fluxul care ți se opune și să o iei aproape de la zero, încercând să le explici cât de mult greșesc sau să le explici că pe tine nu te-au convins.

Așa că am început să-mi pun întrebarea dacă mai merită să mă bag în fluxul de proști care mi se împotrivesc...

Despre dovezi

M-a provocat afirmația lui Hitchens: „Ceea ce se afirmă fără dovezi poate fi respins fără dovezi”, pe care am constatat că o folosesc mulți oficiali (a se citi, „superficiali”) în combaterea „pseudoștiinței”.

Problema mea este însăși noțiunea de „dovadă”. Cum dovedim că o dovadă chiar este o dovadă? De exemplu, Galilei a arătat că bila aruncată pe sticlă merge în linie dreaptă și de atunci credem că un corp liber se mișcă rectiliniu, bazați pe „dovezi”. Galilei ne-a prezentat o dovadă? Pe vremea lui nu se știa că o traiectorie mai are și torsiune, nu doar curbură. A mai analizat cineva principiul inerției de când s-a descoperit torsiunea?

Ce altceva putem considera drept dovezi în afară de experimentele macroscopice care se adresează direct simțurilor? Nu cumva toate celelalte experimente sunt INDIRECTE, sunt bazate pe concluziile indirecte și pe INTERPRETĂRILE formulate de cineva pe baza experimentelor macroscopice?

Ştiinţa oficială încearcă să ascundă adevărul!

Iată un film sincer despre cum îşi bate joc Ştiinţa oficială de marele public, despre cum îi bagă pe gât Big Bangul deşi observaţiile astronomice îl pun în discuţie. Sunt tare fericit că i-am acordat timpul. Mulţumesc, Cristian, că mi l-ai adus la cunoştinţă! M-a încântat şi m-a emoţionat până la lacrimi. Mă bucur să ştiu că mai există oameni de Ştiinţă integri care spun lucrurilor pe nume. Aşa, dragii mei, daţi-le peste nas celor care vor să inducă publicul în eroare. Să iasă odată la iveală escrocheriile. 

Atenţie la rolul preotului Lemaître în promovarea ideii de expansiune a Universului! Un preot a influenţat Ştiinţa. Tulburător! Revoltător! Oare cât timp vom mai suporta asemenea atitudine?