Căutați ceva anume?

sâmbătă, 18 septembrie 2021

„Zona lichidă” a atomilor este alcătuită din electroni!

 Putem adânci studiul consecințelor rezultate din extrapolarea precedentă privitoare la faptul că asteroizii s-ar afla în „zona lichidă” a Sistemului Solar. Știm că mai există o zonă de asteroizi, centura Kuiper, departe de orbita lui Neptun. Asta ar putea însemna că „zonele lichide” alternează cu celelalte zone și sunt recursive, întocmai cum ne spune teorema lui Bilinski de recurență a triedrelor lui Frenet. 


Adică, de la o zonă gazoasă de ordinul k, pe măsură ce ne apropiem de Soare, dăm de o zonă lichidă de ordinul k, apoi de o zonă solidă de ordinul k, după care urmează din nou o zonă gazoasă, dar de data aceasta de ordinul k+1, apoi o altă zonă lichidă de ordinul k+1, apoi o altă zonă solidă de ordinul k+1 și tot așa mai departe pe măsură ce ajungem în zone cu energie (temperatură) mai înaltă.


Atunci, pe măsură ce ne-am apropia de Soare, ar trebui să mai întâlnim o „zonă lichidă”, mai subțire decât zona de asteroizi dintre Marte și Jupiter, apoi o alta și mai subțire și tot așa până intrăm în străfundurile materiei și ajungem la atomi. Atunci, s-ar putea ca „zona lichidă” a atomilor să fie constituită tocmai din electroni...


Asteroizii sunt în „zona lichidă” a Sistemului Solar!

Conform Fizicii elicoidale, matricea de clasificare a corpurilor are trei coloane. În coloana întâi se află corpurile cu rază mică, iar în coloana trei se află corpurile cu rază mare. Astfel, coloana întâi corespunde fazei gazoase, în timp ce coloana a treia corespunde fazei solide.


Așadar, în faza gazoasă moleculele (se deplasează pe elice circulare care) au curbura mult mai mică decât torsiunea (lancretian mic), în faza lichidă moleculele au curbura apropiată de torsiune, iar în faza solidă moleculele au curbura mult mai mare decât torsiunea.

Extrem de interesant este dacă extrapolăm aceste constatări la Sistemul Solar! Atunci putem interpreta că „zona gazoasă” a Sistemului Solar conține corpuri care au curbura mult mai mică decât torsiunea, centura de asteroizi este „zona lichidă” și conține corpuri a căror curbură este foarte apropiată de torsiune, iar „zona solidă” a Sistemului Solar conține corpuri care au curbura mult mai mare decât torsiunea.


vineri, 3 septembrie 2021

Mai bine porțiuni de elice circulară decât segmente de dreaptă

    Știm că astăzi se aproximează curbele prin segmente de dreaptă. Adică, se presupune că pe porțiuni suficient de mici, curbele pot fi aproximate prin segmente de dreaptă. Dar se știe că dreapta este o curbă ciudată, având curbura nulă și torsiunea nedeterminată.

    Dar eu vă propun acum altceva. Cum orice curbă obișnuită (netedă) are curbură și torsiune, ar fi mai eficient să presupunem că pe porțiuni suficient de mici curbura și torsiunea curbelor respective este constantă. Și cum o curbă având curbura și torsiunea constante este o elice circulară, rezultă că pe porțiuni suficient de mici putem aproxima o curbă cu o elice circulară.

    Așadar, putem admite că o particulă care se mișcă pe o curbă oarecare se mișcă, de fapt, pe o elice circulară un interval scurt de timp, după care „suferă o ciocnire” care ciocnire modifică parametrii elicei circulare pe care urmează să se deplaseze. Și procesul se repetă oricât de des dorim noi. Cu cât vom alege o diviziune mai fină a curbei, deci cu cât o vom separa în mai multe bucățele, cu atât aproximarea curbei prin elice circulare va fi mai eficientă.

    Și cum o elice circulară este determinată de două numere reale (curbura și torsiunea) putem admite că aceste două numere reale constituie tocmai un număr complex. Asta înseamnă atunci că unei porțiuni mici a unei curbe îi putem asocia un număr complex, asocierea fiind cu atât mai precisă cu cât divizăm curba în mai multe porțiuni.

    Oare ce salt în cunoaștere ar reprezenta trecerea de la aproximarea curbelor prin segmente de dreaptă la aproximarea curbelor prin elice circulare?

sâmbătă, 28 august 2021

Fizica elicoidală permite explicarea interferenței luminii cu teoria corpusculară

Teoria actuală a corpusculilor de lumină, bazată, sărăcuța, pe concepția mișcării rectilinii, nu poate explica în prezent interferența luminii (și, desigur, nici interferența electronilor). Din acest motiv, în Fizica actuală domnește o penibilă necesitate de a accepta concepția neclară a unui bizar și neînțeles „dualism undă-corpuscul”.


Domnul Emanuel Vasiliu, în lucrarea „Lumina - undă sau corpuscul?”, la pagina 304 ne dă detalii solide în acest sens.

Daaaar... cum ar fi revigorată această încercare de a explica interferența admițând că, de fapt, corpusculii de lumină (sau electronii) se deplasează de la sursă, nu rectiliniu, ci ELICOIDAL?

Ha, haaa! Păi, în cazul acesta, lucrurile se schimbă fundamental! Apare posibilitatea de a explica mecanismul de interferență pentru că orientarea impulsului de pe o traiectorie în formă de elice va depinde de poziția în care este atins ecranul de interferență, iar această dependență elicoidală este identică cu dependența ondulatorie, căci și elicea însăși este de o formă periodică.


Postări populare

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate