Legile Fizicii din interiorul unei găuri negre trebuie să fie echivalente cu cele din exteriorul acesteia

Se știe că intensitatea câmpului gravitațional este direct proporțională cu masa corpului central și invers proporțională cu pătratul distanței până la centrul corpului central. Așadar, intensitatea câmpului gravitațional este direct proporțională cu raportul $$\frac{M}{R^2},$$ unde M este masa corpului central, iar R este distanța până la centrul corpului central.

De asemenea, ne amintim experimentul mental al lui Einstein în care observatorul situat în lift nu putea decide (local) dacă liftul se află în câmp gravitațional sau se află de fapt într-un câmp de accelerații.

Ei bine, același observator al lui Einstein, care nu poate decide dacă se află într-un câmp gravitațional sau într-un câmp de accelerații (căci nu poate determina în principiu neuniformitatea câmpului), nu va putea decide nici dacă intensitatea câmpului gravitațional se datorează unui corp foarte masiv dar situat la distanță uriașă de lift sau se datorează unui corp micuț, dar aflat la o distanță foarte mică de lift.

Această imposibilitate principială a observatorului din lift de a decide dacă se află aproape de un corp ușor sau departe de un corp masiv ne permite să generalizăm principiul echivalenței al lui Einstein, în sensul că:

-nu doar că un câmp gravitațional este echivalent cu un câmp de accelerații, ci, mai mult chiar, un câmp gravitațional din apropierea unui corp ușor poate fi echivalat cu un câmp gravitațional situat departe de un corp masiv.

Acest principiu generalizează principiul echivalenței al lui Einstein, deoarece un câmp de accelerații poate fi considerat un câmp gravitațional măsurat foarte departe de un corp central, deci un asemenea câmp de accelerații este un caz particular de câmp gravitațional, cazul când corpul central se află la distanță infinită de lift.

Odată înțeles acest principiu se va înțelege și faptul că toate legile Fizicii (deci și legile electromagnetismului) trebuie reformulate în așa fel încât să fie echivalente atât în interiorul unei găuri negre, cât și în afara acesteia.

Dar o asemenea consecință ne obligă să revizuim tot ceea ce știm în Fizică, tot ceea ce implică gravitația, inclusiv ceea ce știm despre găurile negre.

Viteza de scăpare și găurile negre

Să presupunem că în Univers există un singur corp masiv sferic de rază R și masă M (numit corp central) aflat în repaus și un singur corp de dimensiuni neglijabile, mult mai ușor și de masă de repaus m_o (numit corp de probă) aflat la distanța r de centrul de masă al corpului central. Ne propunem să analizăm care este bilanțul energetic ce guvernează interacțiunea gravitațională dintre corpul de probă și corpul central cu scopul de a stabili valoarea vitezei pe care ar trebui să o aibă corpul de probă pentru a se putea îndepărta de corpul central la o distanță infinită.

Dacă corpul de probă s-ar afla la o distanță infinită față de corpul central, atunci între cele două corpuri nu ar exista interacțiune gravitațională. Din acest motiv, corpul de probă aflat la distanță infinită nu ar avea deloc energie potențială. Dar pentru corpul de probă care se află la o distanță finită r față de centrul de masă al corpului central, energia potențială nu mai este nulă, ci ne arată ce lucru mecanic trebuie să efectuăm pentru a putea transporta corpul de probă din locul în care se află până la o distanță infinită.

Admitem că energia potențială a corpului de probă aflat în câmpul gravitațional al corpului central la distanța r față de centrul său de masă are forma binecunoscută dată de relația   .  Această relație ne spune ce energie ar trebui să-i furnizăm corpului de probă pentru ca acesta să se poată îndepărta până la infinit față de corpul central. De asemenea, ne mai spune câtă energie ar pierde corpul de probă dacă ar veni de la infinit până în punctul aflat la distanța r de centrul de masă al corpului central.

În concluzie, pentru ca un asemenea corp de probă aflat la distanța r față de centrul de masă al corpului central să poată scăpa din acel loc de câmpul gravitațional al corpului central și să ajungă astfel până la o distanță infinită, ar trebui să-i furnizăm o energie cinetică egală tocmai cu energia sa potențială în valoare absolută. Dar energia cinetică a corpului de probă depinde de viteza sa. Așadar, ar trebui să-i imprimăm corpului de probă o viteză suficientă pentru ca energia sa cinetică să poată egala energia sa potențială în valoare absolută. Mai precis, trebuie să avem că .

Am stabilit deci ce energie cinetică trebuie să aibă corpul de probă pentru a putea ieși (adică a ajunge la infinit) din câmpul gravitațional al corpului central. Acum vrem să stabilim ce viteză este necesar să imprimăm corpului de probă pentru ca el să aibă energia cinetică . Pentru aceasta avem două posibilități, una clasică și una relativistă.

În abordarea clasică, energia cinetică a unui corp în funcție de viteza lui este dată de relația , iar în abordarea relativistă . Vom egala pe rând cele două energii cinetice cu energia potențială în valoare absolută pentru a putea obține valoarea vitezei de scăpare pe care ar trebui s-o imprimăm corpului în fiecare din cele două cazuri.

În cazul clasic, în care energia cinetică este , avem , de unde rezultă că viteza de scăpare în cazul clasic este . Aceasta este forma simplă ce poate fi folosită în cazul corpurilor centrale de masă mică pentru care viteza de scăpare este mult mai mică decât viteza luminii. Însă dacă avem pretenția să determinăm​ viteza de scăpare pentru corpurile mult mai masive care necesită viteze de scăpare foarte mari, apropiate de viteza luminii, atunci forma clasică a energiei cinetice nu mai poate fi satisfăcătoare și suntem nevoiți să folosim forma ei relativistă.

În cazul relativist energia cinetică este
 ,
 deci pentru a putea determina viteza de scăpare în acest caz relativist, rezultată din egalarea celor două energii, vom avea
,
de unde obținem că
.
Vrem să scoatem viteza de scăpare relativistă din ultima relație. Pentru aceasta adunăm cu și apoi răsturnăm egalitatea, obținând
.
Izolând radicalul, obținem
.
Acum ridicăm la pătrat și trecem termenii dintr-o parte într-alta
,
de unde rezultă, în sfârșit, expresia vitezei de scăpare în cazul relativist
.
Aceasta este forma corectă a vitezei de scăpare, nu cea rezultată din abordarea clasică! Aceasta este forma pe care trebuie să o folosim atunci când vorbim de corpuri centrale foarte masive la suprafața cărora viteza de scăpare trebuie să fie relativistă.

Dar, ia să vedem, ce ne spune această formă a vitezei de scăpare atunci când mărim până la infinit valoarea masei corpului central? Se poate ușor observa că, pe măsură ce mărim valoarea masei M, viteza de scăpare se apropie de viteza luminii, dar nu o depășește nici chiar dacă această masă este infinită. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că pentru a putea scăpa din apropierea corpurilor foarte masive ne trebuie, e-adevărat, viteze foarte mari, dar în niciun caz acestea nu trebuie să depășească viteza luminii. Rezultatul e logic: cu cât ai viteză mai apropiată de viteza luminii, cu atât ai energie cinetică mai apropiată de infinit, energie cu care poți scăpa din câmpul gravitațional al oricărui corp, oricât de masiv ar fi el. Așadar, dragii mei cititori, nu mai credeți în găurile negre! Ele sunt doar niște absurdități cu care pot fi scrise niște articole de senzație ce să mărească audiența!

Nașterea unei găuri negre nu influențează corpurile din jurul ei

Dacă, prin absurd, fără să-și modifice masa actuală, Soarele ar deveni subit o gaură neagră, atunci planetele din jurul său, asteroizii și cometele și-ar continua nestingherite drumul lor pe aceeași orbită. Aceasta deoarece orbitele corpurilor cerești dintr-un sistem de corpuri legate prin forțe gravitaționale depind numai de intensitatea câmpului gravitațional produs de corpul central.

Iar intensitatea câmpului gravitațional dintr-un punct ales în exteriorul corpului depinde numai de masa corpului central și de distanța din acel punct până la centrul său de masă. Mai precis, intensitatea acelui câmp gravitațional este proporțională cu raportul dintre masa corpului central și pătratul distanței din acel punct până la centrul de masă. Cum masa corpului central nu depinde de volumul său (căci masa nu este densitate), rezultă că nici intensitatea câmpului gravitațional nu se schimbă dacă se modifică doar volumul corpului central (cu păstrarea constantă a masei).

Deci, aviz amatorilor de știri senzaționale care vor să-și mărească audiența speriindu-i pe cititori că o presupusă gaură neagră aflată la n-șpe milioane de ani lumină de noi ar reprezenta vreun pericol gravitațional pentru noi și că ne-ar putea, chipurile, „înghiți” pentru că este în vecinătatea noastră. După cum am arătat, nici chiar dacă Soarele însuși (aflat în mod evident în imediata noastră vecinătate) s-ar transforma brusc în gaură neagră, nu ne-ar putea înghiți și nu ar influența nici măcar cu un centimetru orbita vreunui asteroid sau comete din Sistemul Solar.

Găurile negre contrazic echivalenţa câmpurilor gravitaţionale

    Se ştie că intensitatea câmpului gravitaţional produs de un astru este proporţională cu raportul dintre masa astrului şi pătratul distanţei până la centrul său de masă. Rezultă de aici ceva foarte important! Dacă un observator se află închis într-un lift suficient de mic ce pluteşte suspendat într-un câmp gravitaţional al unui astru, atunci el nu poate determina prin nicio experienţă internă liftului cât este masa astrului sau la ce distanţă se află de astru. El nu poate determina decât raportul dintre masa astrului şi pătratul distanţei la care se află de centrul de masă al astrului. Altfel spus, observatorul din lift nu ştie dacă acel câmp gravitaţional pe care îl măsoară el în lift se datorează faptului că se află foarte aproape de un astru foarte uşor sau se datorează faptului că se află foarte departe de un astru foarte masiv.

    Am spus „lift suficient de mic” pentru ca nu cumva să mi se poată obiecta că un observator apropiat de astru ar putea constata că două fire cu plumb puse unul lângă celălalt cât mai departe unul de altul nu ar mai fi paralele pentru că acolo liniile câmpului gravitaţional nu sunt paralele. Deci, liftul este considerat suficient de mic încât să nu poată fi determinată neuniformitatea câmpului gravitaţional. Această condiţie nu este absurdă, ci seamănă mai degrabă cu condiţia impusă de Einstein în experimentul său mental prin care a postulat echivalenţa locală dintre un câmp gravitaţional şi un câmp de acceleraţii.

    În concluzie, local, un câmp gravitaţional din apropierea unui astru mic este echivalent cu un câmp gravitaţional măsurat departe de un astru masiv. Să dăm un nume acestei constatări? Vă las pe voi să-i daţi ce nume vă place.

    Toate bune şi frumoase până aici, dar să vedeţi comédie mai departe când încercăm să aplicăm această echivalenţă la imposibilele găuri negre. Ştim că raza Schwarzschild este proporţională numai cu masa astrului (deci nu depinde deloc de vreo distanţă anume) şi mai ştim că la această rază se află suprafaţa orizontului evenimentelor, care separă două regiuni speciale din câmpul gravitaţional al unui astru: o regiune exterioară obişnuită, în care corpurile au viteze subluminice şi o regiune interioară aiurită, în care corpurile au depăşit viteza luminii, iar spaţiul s-a transformat în timp.

    Haideţi să analizăm cum se împacă proprietatea menţionată a câmpului gravitaţional cu eventuala existenţă a două regiuni atât de diferite din câmpul gravitaţional. Printre altele, dacă particularizăm la ceea ce ne interesează pe noi, putem găsi două găuri negre, una foarte puţin masivă şi cealaltă foarte masivă, astfel încât condiţia de echivalenţă formulată mai sus să ne spună că prin nicio experienţă din interiorul unui lift suficient de mic observatorul nu ar trebui să poată stabili dacă liftul său pluteşte în interiorul orizontului unei găuri negre de masă foarte mare sau pluteşte în exteriorul orizontului unei găuri negre foarte puţin masive, pentru că în ambele regiuni intensitatea câmpului gravitaţional este aceeaşi.

    Pentru a arăta că este posibil să găsim aceeaşi valoare pentru intensitatea câmpului gravitaţional din interiorul orizontului unei găuri negre cu intensitatea câmpului gravitaţional din exteriorul orizontului altei găuri negre, voi face o aplicaţie numerică.

    Presupunem că vrem să facem o comparaţie între măsurătorile privind intensitatea câmpului gravitaţional realizate de doi observatori diferiţi   şi, respectiv,  , primul aflat în interiorul orizontului unei găuri negre masive de masă   la o distanţă  egală cu jumătatea razei Schwarzschild  , iar al doilea observator aflat în exteriorul găurii negre de masă mai mică , la o distanţă , dublă faţă de raza Schwarzschild a acestei găuri negre mai puţin masive.

    Să vedem acum ce intensitate a câmpului gravitaţional măsoară fiecare observator în condiţiile date. Primul observator aflat în interiorul orizontului va constata că intensitatea câmpului gravitaţional în locul în care se află este , iar al doilea observator aflat în exteriorul orizontului va măsura intensitatea . Facem acum raportul celor două intensităţi şi arătăm că ele sunt egale .

    Ce concluzie putem trage de aici, din moment ce am obţinut intensităţi egale în condiţii atât de diferite? Concluzia nu poate fi evitată: câmpul gravitaţional din interiorul orizontului nu trebuie să fie diferit din punct de vedere calitativ de câmpul gravitaţional din exteriorul găurii negre. Altfel spus, deosebirile dintre interiorul şi exteriorul orizontului nu pot fi decât cantitative şi nu pot fi nicidecum spaţio-temporale. Sau încă: pentru orice punct din interiorul orizontului unei găuri negre oarecare, există un punct din exteriorul unei alte găuri negre astfel încât intensităţile câmpului gravitaţional în cele două puncte sunt egale. Sau şi mai clar, prin nicio experienţă locală asupra câmpului gravitaţional un observator nu poate stabili dacă se află în interiorul sau în exteriorul unei găuri negre. Iată deci un alt argument fundamental împotriva existenţei vreunui orizont al evenimentelor şi implicit a vreunei găuri negre.

Metrica lui Schwarzschild relativistă

Pentru cei care mai cred că soluţia dată de Schwarzschild duce la existenţa teoretică a găurilor negre, prezint aici observaţiile mele referitoare la această soluţie.

În primul rând este important să nu se facă o confuzie între corectitudinea teoriei relativităţii generalizate şi corectitudinea soluţiei lui Schwarzschild, deci să nu se tragă concluzia greşită că dacă soluţia dată de Schwarzschild este greşită înseamnă că şi teoria relativităţii generalizate este greşită. Există undeva o ruptură între cele două teorii şi în continuare voi prezenta în ce constă această ruptură.

În Wikipedia puteţi găsi o prezentare frumoasă a rezolvării date de Schwarzschild ecuaţiilor de câmp ale lui Einstein. Observaţi aici că paşii urmaţi de Schwarzschild în rezolvarea dată de el sunt corecţi atâta timp cât el s-a rezumat la raţionamentul matematic.

Însă, în momentul în care Schwarzschild a încercat să determine constantele şi a propus o aproximare despre care el a presupus că ar fi valabilă în câmp gravitaţional slab. Aproximarea propusă de el a fost formulată astfel:

.

Ei bine, tocmai aici consider eu că este greşeala comisă de Schwarzschild. Prin aproximarea făcută, Schwarzschild a pierdut din vedere tocmai aspectul relativist al lumii pentru că a trecut direct de la teoria relativităţii generalizate la mecanica newtoniană, fără să treacă întâi prin pasul indispensabil al teoriei relativităţii restrânse.

Atunci, voi prezenta aici consecinţele care rezultă din corectarea greşelii comise de Schwarzschild. Mai precis, voi arăta că pasul intermediar care trebuia făcut în aproximarea de câmp slab furnizează o soluţie a ecuaţiilor lui Einstein care nu mai implică existenţa găurilor negre.

Pentru a se putea face o comparaţie mai clară între rezultatul lui Schwarzschild şi cel prezentat aici, voi compara mereu presupunerile pe care le-a făcut Schwarzschild cu presupunerile făcute aici. Iniţial să observăm că în mecanica newtoniană termenul utilizat de Schwarzschild în aproximarea sa este pătratul unei viteze. Adică, pentru stabilirea metricii sale, Schwarzschild a admis mereu că De ce a admis el asta? Pentru că în mecanica newtoniană viteza de evadare dintr-un punct este dată de expresia nerelativistă .

În schimb, viteza de evadare calculată printr-un raţionament relativist are expresia

.

Făcând înlocuirile necesare, obţinem o altă aproximare posibilă pentru câmpul slab, şi anume cea dată de parametrul

.

Această aproximare ne duce la „metrica Schwarzschild relativistă” scrisă sub forma

.

Consecinţele tensoriale ale acestei metrici au fost calculate de către profesorul Radu Murdzek pe forumul de astronomie şi nu au dus la nicio contradicţie matematică. Dimpotrivă, ele au arătat că această metrică este compatibilă cu ecuaţiile lui Einstein şi nu mai implică existenţa unor corpuri absurde la suprafaţa cărora viteza de evadare să fie mai mare sau egală cu viteza luminii.

Am reconfirmat argumentul cosmogonic

Pffff, răsuflu uşurat pentru că am reconfirmat argumentul cosmogonic privitor la inexistenţa găurilor negre.

Cu presupunerile făcute (chiar dacă absurde) privind existenţa găurilor negre, admitem că viteza unui corp care vine de la distanţă infinită şi ajunge la orizontul evenimentelor este egală cu viteza luminii, deci admitem că acel corp ajuns la orizont are energie infinită.

Voi arăta aici că, nu doar corpurile care vin de la infinit au energie infinită când ajung la orizontul găurii negre, ci chiar şi acelea care vin de la distanţă finită.

Pentru aceasta să observăm următoarele:

-1). Dacă dintr-o cantitate infinită adunăm sau scădem o cantitate finită, rezultatul este tot o cantitate infinită;

-2). Diferenţa dintre energia potenţială gravitaţională a unui corp aflat în repaus la distanţă infinită şi a unuia aflat în repaus la distanţă finită este finită;

-3). Deoarece câmpul gravitaţional este un câmp conservativ, energia totală a unui corp nu se modifică, indiferent ce traiectorie ar urma acest corp în câmp gravitaţional;

-4). Din 3) rezultă că energia totală a unui corp nu se modifică în câmpul gravitaţional dacă acest corp urmează un drum de genul „[distanţă finită]-[distanţă infinită]-[orizont]”;

-5). Din 2) şi 4) rezultă că energia unui corp care pleacă de la o distanţă finită şi ajunge la orizont este egală cu energia unui corp care pleacă de la distanţă infinită şi ajunge la orizont, la care mai adăugăm o cantitate finită;

-6). Din definiţia orizontului unei găuri negre, energia unui corp care vine de la distanţă infinită şi ajunge la orizontul găurii negre are energie infinită;

-7). Din 5) şi 6) rezultă că şi corpurile care pornesc de la distanţă finită vor avea energie infinită în momentul în care vor ajunge la orizontul găurii negre.

Aşadar, cu acest raţionament am reconfirmat argumentul cosmogonic, despre care am constatat anterior că părea valabil numai pentru corpurile care vin de la distanţă infinită.

Aşadar, nu există găuri negre, cel puţin pe motivul că ele nu pot primi substanţă din exterior!

Am continuat discuţia pe topicul despre inexistenţa găurilor negre deschis în forumul de Fizica particulelor.

Am greşit ceva!

Hmmm.... Datorită lui Electron, de pe forumul de Fizica particulelor, am constatat că am greşit în raţionamentul privind găurile negre relativ la argumentul cosmogonic, raţionament expus şi pe blogul meu. Acolo eu am considerat că un corp care cade spre gaura neagră va atinge viteza luminii când atinge orizontul găurii negre, indiferent de unde ar veni acest corp, ceea ce nu este adevărat, deoarece numai corpurile care vin de la infinit vor atinge viteza luminii pe orizont. Totuşi, sunt convins că această eroare nu este fundamentală, deci sunt convins în continuare că pot demonstra imposibilitatea formării găurilor negre bazându-mă pe raţionamente ce iau în calcul energia corpurilor ce cad spre gaura neagră.

Nu există găuri negre!

Se numeşte „gaură neagră” un corp la suprafaţa căruia viteza de evadare este mai mare decât viteza luminii.

Ei bine, eu susţin că, dacă teoria relativităţii este corectă, atunci nu există niciun corp la suprafaţa căruia viteza de evadare să fie mai mare decât viteza luminii.

Argumentul cosmogonic

Să presupunem, prin absurd, că ar exista un corp la suprafaţa căruia viteza de evadare să fie mai mare decât viteza luminii. Să studiem proprietăţile unui asemenea corp.

-1). Se ştie că orice câmp gravitaţional este un câmp conservativ. Un câmp conservativ nu poate modifica energia mecanică totală a unui corp, ci doar transformă energia potenţială în energie cinetică şi reciproc. Din acest motiv, câmpul gravitaţional al oricărui corp (deci şi al unei găuri negre) nu poate modifica energia mecanică totală a unui corp, ci doar transformă energia potenţială în energie cinetică şi reciproc. În termeni mai intuitivi asta înseamnă că dacă aruncăm un corp spre o gaură neagră, iar acest corp se mişcă doar în câmpul gravitaţional al găurii negre fără să o atingă, atunci corpul se va deplasa pe o elipsă cu gaura neagră aflată într-unul dintre focare şi se va întoarce înapoi cu aceeaşi energie cinetică cu care a fost aruncat.

-2). Să urmărim mai detaliat ce se întâmplă cu corpul aruncat spre gaura neagră. Notăm curaza găurii negre (distanţa de la centrul de masă al găurii negre până la suprafaţa ei) şi curaza orizontului găurii negre (distanţa de la centrul de masă al găurii negre până la sfera de pe care viteza de evadare este strict egală cu viteza luminii). Prin definiţie, pentru orice gaură neagră avem relaţia . Dacă această relaţie nu este valabilă, atunci corpul nu mai este gaură neagră, deoarece viteza de evadare de la suprafaţa sa este mai mică decât viteza luminii.

-3). În punctul B, aflat cel mai aproape de gaura neagră, corpul aruncat are viteza (deci şi energia cinetică) maximă, iar energia lui potenţială în câmpul gravitaţional al găurii negre este minimă.

-4). Energia totală a oricărui corp din Univers este finită. Aşadar, suma dintre energia potenţială a oricărui corp din Univers şi energia lui cinetică trebuie să fie finită, indiferent de locul în care se află.

-5). Energia potenţială a unui corp aflat în câmpul gravitaţional al unui alt corp este finită, oricât de masiv ar fi corpul central.

-6). Din 4) şi 5) rezultă că şi energia cinetică a oricărui corp din Univers aflat într-un câmp gravitaţional trebuie să fie mereu finită.

-7). Dar, conform teoriei relativităţii, dacă un corp aruncat din exterior atinge sfera orizontului unei găuri negre, atunci energia lui cinetică devine infinită, ceea ce, conform punctului 6) este imposibil.

-8). Din 7) rezultă că niciun corp din Univers nu poate atinge sfera orizontului unei găuri negre (şi cu atât mai mult, nu poate pătrunde în ea).

Concluzie: niciun corp din Univers nu poate cădea pe o gaură neagră!

Bun, dar dacă niciun corp din Univers nu poate cădea pe o gaură neagră, atunci de unde are ea substanţa necesară formării sale? Răspuns: de nicăieri! Dar dacă o gaură neagră nu poate primi substanţă din exterior pentru ca raza ei să crească, rezultă că raza unei găuri negre va fi întotdeauna nulă. Aşadar, nu există găuri negre cu raza orizontului nenulă. Dar asta este echivalent cu faptul că nu există găuri negre!

Q.E.D.

Argumentul constanţei vitezei luminii

Să presupunem acum că o sursă aflată în vecinătatea găurii negre şi în exteriorul sferei orizontului emite în toate direcţiile un câmp electromagnetic cu spectru continuu.

Conform teoriei relativităţii, liniile câmpului electromagnetic emis în toate direcţiile vor fi curbate corespunzător, iar viteza undelor electromagnetice va rămâne aceeaşi pentru orice direcţie. Atunci avem următoarele proprietăţi:

-1). Indiferent de intensitatea câmpului gravitaţional în care se află sursa, există o rază (raza SA desenată pe figură) care este rectilinie.

-2). Indiferent de intensitatea câmpului gravitaţional al unui corp, modulul vitezei undelor electromagnetice nu poate fi modificat de acest câmp gravitaţional, ci numai direcţia vitezei acestor unde.

-3). Din 1) şi 2) rezultă că, indiferent de intensitatea câmpului gravitaţional, există o rază electromagnetică orientată dinspre gaura neagră spre exteriorul său care călătoreşte cu viteza luminii. Aşadar, gaura neagră poate emite unde electromagnetice. Dar dacă gaura neagră poate emite unde electromagnetice, atunci ea nu mai este gaură neagră. Aşadar, nu există găuri negre.

Am greşit ceva în raţionamentele expuse?

Despre acest subiect am deschis un topic pe minunatul forum de Fizica particulelor.