Oare pot exista mai multe universuri?

Vrând, nevrând, mă lovesc de articole sau filmulețe care vorbesc cu mare pompă despre eventualitatea existenței altor universuri și despre autori care susțin această mare bazaconie. Și mă cuprinde câte-o furie în fața unei asemenea pseudoștiințe, încât îmi vine să scriu un articol pe tema asta ca să-i mai trezesc la realitate pe șarlatanii (sau ignoranții) care tot îndrugă această idee cu scopul de a-și fascina publicul.

Și iată-mă că, în sfârșit, m-am decis să scriu și mi-am făcut timp pentru asta.

Păi, fraților, să presupunem că ar exista mai multe universuri decât unul singur, ceapa lor de universuri. Să vedem care ar fi consecințele unui asemenea fapt. 

Păi, să zicem că ar exista măcar două universuri diferite, să zicem universul A și universul B. Ce ar însemna asta? Ar însemna eventual că cele două universuri se află în locuri diferite. Căci dacă s-ar afla în același loc, atunci n-am mai putea decide care este universul A și care este universul B, căci n-am putea decide dacă un fenomen aparține unui univers sau altuia. Deci, o primă concluzie ar fi ca A și B să se afle în locuri diferite.

Atenție, tot locuri diferite ar fi și dacă cele două universuri ar fi intercalate unul peste celălalt, precum două galaxii care se ciocnesc. Căci stelele uneia dintre galaxii ar ocupa anumite poziții în spațiu, iar stelele celeilalte galaxii ar ocupa alte poziții în spațiu, probabilitatea de ciocnire a două stele fiind foarte, foarte mică, din moment ce distanțele dintre stele sunt foarte mari în comparație cu dimensiunile stelelor.

Așadar, o primă concluzie este că cele două universuri s-ar afla în locuri diferite, indiferent cât de mică ar fi distanța dintre componentele diferite ale celor două universuri.

Dar, dacă A și B s-ar afla în locuri diferite, ar însemna că între cele două universuri există ceva ce nu aparține niciunui univers. Adică, cele două universuri nu ar fi complete, căci nu ar conține tot ce se poate conține. Hmmm... Așadar, ar mai trebui inventat un univers, să-i zicem universul C, care să conțină ceva-ul dintre universurile A și B.

Acum se mai poate pune problema dacă universul C chiar îndeplinește condițiile unui univers, adică dacă ceva-ul acela dintre universurile A și B ar putea fi considerat ca fiind ceva ce poate constitui un univers. 

Așadar, ce dumnezeu este un univers? Când putem spune despre ceva că este univers? Vai de cei care vorbesc de mai multe universuri fără să fi aprofundat asemenea chestiuni, fără să fi obținut răspunsuri la asemenea întrebări. Câtă pseudoștiință se ascunde în vorbele unuia care se hazardează să vorbească despre mai multe universuri fără să fi înțeles măcar ce este un univers!

Voi, anumiți fizicieni, credeți că vă puteți juca cu cuvintele cum vreți voi? Voi credeți că noțiunea de univers poate fi luată în bătaie de joc când vi se năzărește vouă? Păi, universul este „Lumea în totalitatea ei, ansamblul a tot ce există”. Păi, cum mai poate fi un univers ansamblul a tot ceea ce există, dacă există cel puțin două universuri? De ce mințiți lumea, măi? Sau de ce nu vă faceți temele ca lumea ca să știți și voi ce înseamnă univers? De ce?

Aaa, stai așa, că nu pot încă să termin! Mai vorbesc unii de universuri paralele, ceapa lor de universuri. Adică, niște universuri care se contrazic unul pe celălalt. Adică, într-un univers ar fi valabilă legea gravitației, iar în celălalt nu. Păi, nu vă este vouă rușine, măi? Să profitați voi de ignoranța oamenilor și să le îndrugați despre universuri paralele? Dacă o singură lege din univers ar fi altfel, universul acela nu ar mai exista, căci toate adevărurile din univers se leagă logic între ele atât de strâns, încât nu permit nicio fisură, nicio abatere de la lege. 

Logica este unică, deci și universul este unic. Și se scrie atunci cu „U” mare, „Univers”!

Fizica digitală

Se pare că au fost începute încă în 1957 cercetări legate de interpretarea lumii ca fiind o succesiune de 0 și 1, cercetări ce pot fi regăsite în conceptul de „Fizică digitală”.

Ar trebui să ne concentrăm atunci, nu la succesele pe care le-ar putea avea o asemenea Fizică (căci asemenea succese par să fie garantate deja de succesul calculatoarelor), ci la problemele ei.

Problemele ar părea să se rezume la imposibilitatea practică de a exprima bogăția informației pe care o exprimă numerele reale în comparație cu sărăcia informațională a cifrelor 0 și 1.

Prin ce diferă oare capacitatea noastră de a ne referi la același lucru atunci când folosim, de exemplu, simbolul $\sqrt 2$ în loc de simbolul $1,41421356...$ pentru a ne referi la numărul irațional respectiv? Primul simbol exprimă aceeași informație ca și al doilea, doar că primul are nevoie de un număr finit de caractere, pe când al doilea are nevoie de un număr infinit de asemenea caractere.

Așadar, pe undeva pe aici se camuflează soluția problemei. Să ne gândim la modul în care am putea face convertirea expresiilor infinite în expresii finite care să exprime aceeași cantitate de informație.

Axiomatizarea Fizicii și teoria informației

Deși inteligența artificială a progresat enorm în ultimii ani, din moment ce calculatorul poate bate un om la șah și totuși nu văd preocupări pentru formalizarea Fizicii, o formalizare care să permită oamenilor de Știință să introducă în calculator niște axiome unanim acceptate și apoi să poată infera din acestea toate celelalte teoreme necesare pentru explicarea lumii.

Dacă ar exista un asemenea sistem formalizat, atunci n-ar mai exista mistere privind materia întunecată sau privind teoria câmpului unificat, căci toate problemele fundamentale ale Fizicii ar fi rezolvate într-un timp determinat. Restul ar fi „detalii”, cum ar zice Einstein.

Așadar, ce ne împiedică să creăm un sistem formalizat al Fizicii? Eu cred că încă nu s-au găsit axiomele acesteia, adică nu s-au găsit acele propoziții de început pe care să ne putem baza cu toții și din care să extragem apoi cu ajutorul calculatorului toate concluziile necesare.

Pe mine mă tentează să folosesc puternicul sistem de calcul numit Maxima. De asemenea, mă tentează să pornesc de la o axiomă destul de interesantă:

-lumea nu este altceva decât o succesiune de 0 și 1.

Pornind de la o asemenea axiomă, cum i-aș putea spune lui Maxima ce este un electron sau ce este lumina sau ce este o stea, o planetă, o galaxie? Cum i-aș putea spune ce este câmpul gravitațional sau cel electromagnetic?

Ar apărea întrebări de genul:

-este lumea o mulțime finită de 0 și 1, o mulțime infinită numărabilă sau nenumărabilă?

-am putea asocia fiecărui punct din spațiu câte un 0 sau un 1? Sau ar trebui să-i asociem fiecărui punct din spațiu un șir finit sau infinit bine stabilit de 0 și 1?

-cât de repede s-ar schimba acest bit de informație? Ce implicație ar avea trecerea timpului asupra unei asemenea concepții?

-ar fi suficientă o singură mașină Turing pentru a descrie întreaga complexitate a lumii?

Urmează să mă gândesc la asemenea lucruri...

O piatră este aruncată vertical în sus. Ce curbură are traiectoria ei?

O piatră este aruncată vertical în sus, după care aceasta revine la sol. Sunt implicați următorii timpi:

1. Timpul UNU: piatra staționează pe sol;
2. Timpul DOI: piatra urcă vertical în sus;
3. Timpul TREI: piatra staționează sus;
4. Timpul PATRU: piatra coboară vertical în jos;
5. Timpul CINCI: piatra staționează pe sol.

Ce curbură are traiectoria pietrei în fiecare dintre cei cinci timpi menționați?

Teorema lui Bilinski

De acum înainte mă voi referi la teorema de recurență a formulelor lui Frenet ca fiind, de fapt, teorema lui Bilinski, deoarece domnul Stanko Bilinski a descoperit această teoremă înaintea mea (1963), pe vremea când eu încă nici nu eram născut.

În cele ce urmează, rolul meu va fi măcar acela de scoate în evidență utilitatea fenomenală a acestei teoreme în Știința de toate felurile. Astfel, voi face tot posibilul să fiu un urmaș demn al acestui mare matematician.

Frecarea nu este universală

Astăzi se știe că un corp lăsat liber într-un mediu va fi frânat și se va deplasa din ce în ce mai încet, până la oprirea completă. Dar nu se vorbește despre o selecție a corpurilor care sunt frânate, așadar se poate înțelege că frecarea ar fi universală. Altfel spus, astăzi se crede că un anumit mediu frânează orice corp, oricât de mic ar fi acesta.

Dar știm cu toții că pe palele unui ventilator rămân particule fine de praf. Pe fundul mării rămâne nisipul fin. Așadar, pentru orice mediu ar trebui să existe o limită inferioară a dimensiunilor particulelor pe care acel mediu le mai poate antrena. Aceasta ar însemna că frecarea nu mai poate fi considerată universală, ci este selectivă.

Desigur, motivele acestei manifestări selective ale frecării sunt explicate numai de forma traiectoriei particulelor din mediul respectiv. În acest sens, putem spune că un mediu este de fapt totalitatea particulelor pe care mediul respectiv nu le mai poate antrena sau frâna.

De ce este înșurubată dâra?

Azi dimineață mi-a atras atenția pe cer acest fenomen minunat și m-am gândit că ar fi bine să-l partajez cu voi ca să vă atrag și vouă atenția.

Care dintre cititorii acestui blog îmi poate explica fenomenul acestei înșurubări? De ce moleculele din această urmă se înfășoară elicoidal și nu rectiliniu? Principiul actual al inerției ne spune că lucrurile aruncate tind să se miște rectiliniu, nu elicoidal. 

Conform Fizicii actuale, cu cât trece mai mult timp, cu atât dâra ar trebui să fie mai dezordonată (cu mai multă entropie). Cu toate acestea, noi vedem acolo ordine!!! Cel puțin eu văd ordine acolo. Vedeți și voi, nu-i așa? Dac-o vedeți, cum o explicați?

Teoria cinetico-moleculară este contradictorie!

Se vede treaba că pe fizicieni îi cam doare-n cot de rigurozitatea matematică a modelelor pe care le propun ei. Teoria cinetico-moleculară susține că moleculele cu care operează au covolumul nul, adică sunt punctiforme, după care ajunge la concluzia că moleculele se ciocnesc, iar între două ciocniri drumul liber mediu este invers proporțional cu pătratul diametrului moleculelor. Contradicție flagrantă! Model contradictoriu!

Păi, măi dragi fizicieni care propuneți asemenea absurdități: mai puneți-vă la punct cu logica! Asta ca să nu vă mirați apoi că gazele reale nu se comportă, săracele, precum spune că ar trebui să se comporte gazul vostru perfect. Și ca să nu vă mirați că nu toți vă înghit bazaconiile și ca să nu vă mirați că lumea se „ceartă” când e vorba de Fizică și nu se ceartă când e vorba de Matematică.

Consumul de energie și ordinea

M-a incitat o poză postată de Cristian Român pe Facebook:

 

Se pare, deci, că dacă facem ordine în camera noastră, ne opunem (dez)ordinii naturale și trebuie să consumăm energie. Am putea generaliza procesul la întreaga natură și să spunem că dacă vrem să impunem ordinea noastră în Univers, atunci trebuie să consumăm energie. Asta ar mai însemna că un consum de energie este expresia discrepanței existente între dorințele noastre și stările de fapt. Altfel spus, cu cât o civilizație consumă mai multă energie, cu atât arată că este mai nemulțumită de natură, de (dez)ordinea impusă de aceasta.

Quo vadis, homo sapiens sapiens?

Marșul pentru Știință

Azi, la 10:30 în Cluj și la 16:00 în București, va avea loc „Marșul pentru Știință”, un manifest satelit al altor manifeste asemănătoare în lume, prin care societatea oamenilor de Știință dorește să susțină apolitic tot ceea ce este științific.

N-am înțeles de ce numai în cele două orașe ale țării are loc un asemenea marș...

Paradoxul informațional al repausului

Curbura unei curbe ne spune cu ce viteză se schimbă direcția curbei. Dacă direcția curbei nu se schimbă deloc, atunci curbura curbei este nulă. În acest caz, curba este o dreaptă. Dacă direcția curbei se schimbă mereu la fel, atunci curbura curbei este constantă. În acest caz, curba este o porțiune dintr-un cerc.

Dar ce putem spune despre curbura unui punct? Cum se schimbă direcția într-un punct? Habar n-avem! Curbura unui punct este nedefinită. Nu știm ce curbură are un punct. Nu știe nimeni. Și nici nu poate ști. Curbura unui punct este incognoscibilă. Curbura poate fi definită doar pentru curbe care au o anumită lungime nenulă. Avem formula curburii doar pentru curbe. 

Așadar, dacă am putea opri „complet” un corp, atunci informația despre curbura traiectoriei corpului s-ar pierde în neant. 

De asemenea, dacă am putea porni un corp din repaus, atunci informația despre curbura traiectoriei corpului ar apărea din neant. Căci traiectoria unui corp care se mișcă are curbura bine definită.

În concluzie, dacă informația se conservă, înseamnă că repausul este o utopie.

Iar dacă este să aleg, eu prefer mai degrabă să cred că informația se conservă, decât să cred că există repaus. Îmi este mai ușor să îmi imaginez că toate corpurile care îmi lasă impresia că stau sunt de fapt în mișcare imperceptibilă ochiului meu, decât să îmi imaginez o lume în care informația despre curbură apare din neant și dispare în neant.

Opritul este doar aparent, așa cum și pornitul este doar aparent. Corpurile sunt într-o mișcare perpetuă, în așa fel încât informația despre curbura traiectoriei lor să rămână intactă.

Despre plăcerea sadică de a vorbi despre „pseudoștiință”

Întâlnesc în continuare tot felul de jurnaliști, blogheri sau feisbuciști care își dau mari aere de descoperitori ai pseudoștiinței. 

Articolele sau comentariile lor seamănă cu horoscopul, cu astrologia, căci le lipsesc argumentele științifice clare. Dacă sunt jurnaliști, atunci articolele lor vor fi bine vândute. Dacă sunt blogheri, atunci articolele lor vor avea multe vizualizări. Dacă te împotrivești acestor „realizări”, te vei trezi cu „ciomăgeli” virtuale, jigniri crase, dar nu vei întâlni argumente logice. Vezi, doamne, cum să nu se împotrivească, din moment ce le iei pita de la gură?

Iar comentatorii se bagă în seamă pentru că știu că vor avea multă susținere din partea „sistemului”. E mult mai ușor să fi în acord cu sistemul, decât să i te împotrivești. Dacă i te împotrivești, va trebui să faci față fluxului de proști care te vor ataca (vorba aia, „mulți, dar proști”).

Deși nu sunt specialiști în domeniul despre care scriu, acești mari jurnaliști și blogheri sunt totuși capabili să catalogheze cu mare ușurință lucrări de doctorat sau diverse articole ca făcând parte din pseudoștiință.

Apoi, dacă le atragi atenția, spunându-le că nu avem chiar atâtea certitudini cu câte se laudă ei încât să poată decide atât de categoric unde este limita dintre Știință și pseudoștiință (nici mari filozofi n-au fost în stare să găsească o asemenea limită clară, dar ei pot), te trimit la plimbare și te jignesc. 

Așa că ești nevoit să ieși din „flux”, să iei o pauză, să te odihnești, să-ți aduni energia, după care să intri înapoi în fluxul care ți se opune și să o iei aproape de la zero, încercând să le explici cât de mult greșesc sau să le explici că pe tine nu te-au convins.

Așa că am început să-mi pun întrebarea dacă mai merită să mă bag în fluxul de proști care mi se împotrivesc...

Adevărata metodă științifică

Avem noi pe forumul pentru cercetare câțiva dăștepți (se știu ei) care ne tot scot ochii despre cum se face de fapt Știința, sugerând prin asta că noi ăștialalți (bineînțeles, cu excepția lor) suntem o adunătură de ignoranți care suntem pe forum pentru că n-avem nicio treabă de făcut.


Puilor, să vă spun eu cum se face Știința. Realizarea supremă a Științei este construcția unui MODEL UNITAR consistent care îndeplinește simultan următoarele două condiții:

1. Are un număr CÂT MAI REDUS de axiome.
2. Are un număr SUFICIENT de axiome pentru a descrie TOATE fenomenele fizice cunoscute.

Pentru aceasta, de-a lungul secolelor, vin niște savanți bengoși care aplică următorul ALGORITM ȘTIINȚIFIC:

1. Pasul 1: FAC OBSERVAȚII ȘI EXPERIMENTE asupra naturii, pentru a acumula date care permit construcția și confruntarea unor modele într-un număr cât mai redus. În absența unui model unitar (precum e cazul contemporaneității) orice observații și experimente sunt relevante.
2. Pasul 2: Analizează datele acumulate în pasul 1 și CONSTRUIESC MAI MULTE MODELE disparate care pot explica fiecare un grup restrâns dintre faptele de la pasul 1. Este stadiul în care se găsește contemporaneitatea.
3. Pasul 3: Analizează modelele disparate de la pasul 2 și CONSTRUIESC UN SINGUR MODEL UNITAR cu acestea, model care poate explica indiscutabil TOATE faptele cunoscute, fără excepție.

Punct.

Pașii 1 și 2 sunt specifici protoștiinței, adică Științei în formare, așa cum este Fizica actuală. Pasul 3 este specific unui sistem științific maturizat și eficient precum va fi cel ce va urma în deceniile sau secolele următoare.

Savanții care se limitează la pasul 1 sunt experimentatori. Cei care se ocupă de pasul 2 sunt teoreticieni. Cei care vor realiza pasul 3 sunt superteoreticieni.

Clasificarea curbelor

În contextul articolului precedent, un utilizator simpatic de pe forumul pentru cercetare (virgil_48) mi-a pus o problemă interesantă (și justificată și mult așteptată) privind deosebirea dintre o curbă simplă și una complicată. Îi voi răspunde acum mai riguros aici.

Există un parametru fundamental care face distincția dintre o curbă simplă și una complicată: lancretianul. Lancretianul unei curbe este raportul (deci fracția) dintre curbura curbei și torsiunea curbei. Bineînțeles, așa cum curbura curbei și torsiunea curbei depind de locul de pe curbă în care le măsurăm, la fel și lancretianul este o funcție de locul de pe curbă în care îl măsurăm. 

Cu lancretianul în minte putem să vorbim despre clasificarea curbelor. 

1. Cea mai simplă curbă este curba al cărei lancretian este constant (mai simplu decât constant nu se poate). Numim această curbă așa cum este numită ea și astăzi: elice propriu-zisă (noi i-am mai putea spune „elice de ordinul întâi”). Elicea are proprietatea remarcabilă că „se rotește” în jurul unei drepte.
2. Următoarea curbă, puțin mai complicată decât elicea, dar cea mai simplă curbă după elice este curba al cărei lancretian nu mai este constant, ci este variabil, dar variația lui este constantă. Mai exact derivata de ordinul întâi a lancretianului este constantă. Am putea să mai spunem că în acest caz „viteza lancretianului” este constantă. Cum să numim această curbă? Eu am ales denumirea de „elice de ordinul al doilea” sau „elice de ordinul doi”. În studiile curente, elicea de ordinul doi se mai numește și „curbă de precesie constantă” deoarece curba „precesează” în jurul unei drepte.
3. Următoarea curbă, puțin mai complicată decât elicea de ordinul doi, dar cea mai simplă curbă după această elice de ordinul doi este curba al cărei lancretian nu mai are „viteza” constantă, dar are „accelerația” constantă. Mai exact, lancretianul acestei curbe are derivata de ordinul doi constantă. Desigur, numesc această curbă „elice de ordinul trei”. Ea ar mai putea fi numită și „curbă de nutație constantă”, deoarece curba „nutează” în jurul unei drepte.
4. Și așa mai departe...

Așadar, sper că acest articol face o idee despre complexitatea curbelor. Teorema de recurență a formulelor lui Frenet ne demonstrează că orice curbă, oricât de complicată ar părea ea, nu este altceva decât o elice de un anumit ordin. Cu cât este mai mare acest ordin, cu atât este mai complicată curba.

Despre eforturile depuse pentru a complica traiectoria unui corp

Deși nu este ceva banal, cred că oricine va fi de acord că pentru a putea complica traiectoria unui corp este necesar să depunem un oarecare efort, deci este necesar să consumăm energie. Altfel spus, traiectoria unui corp nu se complică spontan, de una singură, de capul ei, ci numai cu un oarecare efort depus din exterior. Dacă lăsăm corpul liber, fără să consumăm energie cu complicarea traiectoriei sale, atunci corpul se va deplasa din inerție pe cea mai simplă traiectorie posibilă pentru el.  

Așadar, cred că suntem cu toții de acord că pentru a complica o traiectorie trebuie să consumăm energie. Ar fi interesant de văzut cam câtă energie se consumă pentru a complica o traiectorie. Dar pentru aceasta ar trebui să știm cum putem evalua numeric gradul de complicare a unei traiectorii. Este o problemă dificilă asupra căreia voi mai reveni cu altă ocazie, dar o idee despre rezolvarea ei puteți găsi deja pe acest blog, dacă veți căuta ce am scris despre teorema de recurenţă a formulelor lui Frenet și elicea generalizată. 

Deci, un corp care se deplasează pe o traiectorie complicată ne transmite informația că el a primit suficientă energie pentru a se deplasa cu o asemenea traiectorie complicată. 

Am spus "a primit", dar de ce nu am spus "primește" din moment ce tendința inerțială  corpului este (mereu), așa cum spuneam mai sus, aceea de a se deplasa pe cea mai simplă traiectorie? Este oare posibil ca un corp să "împacheteze" energia primită la un moment dat și să o transporte cu el mai departe chiar și după ce a încetat să mai primească energie? 

Din fericire, răspunsul este pozitiv. Corpurile pot absorbi energia primită, o împachetează și o transportă astfel cu ele mai departe. Împachetând energia primită, corpul capătă o masă mai mare, devine mai masiv. 

Dar oare prin ce mecanism pot corpurile să împacheteze energia? Prin ce mecanism pot corpurile să ducă cu ele energie? Prin ce mecanism traiectoria corpurilor poate rămâne complicată chiar și departe de sursa care le-a furnizat energia necesară complicării traiectoriei? De ce în unele cazuri energia este împachetată, iar în alte cazuri nu?

Răspunsul este următorul: corpurile împachetează energia doar atunci când traiectoria lor se inchide, adică atunci când pentru un observator care se deplasează "împreună cu corpul" (este solidar cu centrul de simetrie al traiectoriei) traiectoria este închisă. De exemplu, știm că traiectoria unui corp care se deplasează pe un cerc este o traiectorie închisă, deoarece un observator care se află în repaus față de centrul cercului constată că acel corp revine periodic în același loc. 

Închiderea traiectoriei este echivalentă cu fenomenul numit "rezonanță".  Așa cum câmpul electromagnetic se transformă în undă electromagnetică la rezonanță, așa și corpurile ce se deplasează pe traiectorii închise împachetează energia și o transportă cu ele departe de sursa de energie. 

Dar pasul uriaș pe care l-a făcut Fizica elicoidală a fost acela de a postula că întreaga energie pe care o transportă un corp, deci întreaga sa masă, se regăsește în forma traiectoriei acelui corp, în gradul de complicare a traiectoriei sale. Altfel spus, masa unui corp nu este altceva decât o informație despre cât de complicată este traiectoria corpului respectiv.  

În vulcani se produce un fenomen de electroliză inversă?

Se pot formula acum trei întrebări importante pentru postarea precedentă în care încercam să explic fulgerele din vulcani:

1. Știm azi că un curent electric este deplasarea ordonată a sarcinilor electrice. Atunci, din raționamentele precedente ar rezulta că deplasarea de masă este echivalentă cu deplasarea de sarcină?
2. Dacă răspunsul este negativ, atunci de ce ar mai exista deosebire între masă și sarcină electrică, prin ce ar mai diferi cele două mărimi fizice?
3. Prin fenomenul de electroliză, sub influența unui curent electric continuu se produce mișcarea materiei. Eu am propus că mișcarea materiei produce curent electric. Este acesta un fenomen de electroliză inversă, căruia îi putem aplica aceleași formule?




1. Răspunsul este negativ: deplasarea de masă nu este echivalentă cu deplasarea de sarcină. Deoarece masa este torsiune (masa există și la torsiune constantă), pe când sarcina electrică este torsiune variabilă în timp (sarcină electrică există doar atunci când torsiunea variază).
2. Transportul de masă nu este echivalent cu transportul de sarcină. Atunci când un rezervor se golește se transportă masă, dar dacă această masă poate fi ușor tulburată (fluid turbulent), atunci ea poate pierde ușor și treptat torsiune prin descărcări electrice multe și de intensitate foarte mică. Dacă fluidul din rezervor (sau din vulcani) conține resturi masive, atunci aceste resturi nu pot „absorbi” diferența de torsiune care se creează prin curgere, ceea ce mărește probabilitatea unor descărcări electrice mai importante. Astfel, este posibil ca grindina să fie tocmai rezultatul aglomerării apei turbulente care a absorbit torsiune în cădere. Așadar, am mai făcut cu această ocazie și previziunea că golirea unui rezervor cu apă murdară ce conține resturi solide mari este mai probabil să producă descărcări electrice importante decât golirea unui rezervor cu apă curată, ușor de tulburat.
3. Da. Rămâne interesant de văzut cum ar putea fi determinat echivalentul electrochimic al substanțelor din vulcani sau din rezervoarele care se golesc sau din inelele lui Saturn.

Cum explică Fizica elicoidală fulgerele din vulcani

Dacă sarcina electrică este dată de viteza de variație a torsiunii și dacă masa este proporțională cu torsiunea totală (așa cum am sugerat în Fizica elicoidală), atunci la transferuri de masă cu debit uriaș (cum are loc în cazul ploilor de vară sau al vulcanilor sau al golirii rezervoarelor mari) trebuie să apară tensiuni electrice și implicit descărcări electrice manifestate prin fulgere și tunete, datorită variațiilor mari de masă (și implicit de torsiune) . 

Nu știu cum explică Fizica actuală asemenea fenomene, dar, după cum vedeți, Fizica elicoidală le poate explica deocamdată cel puțin calitativ. 

Masa este proporțională cu torsiunea totală

În Fizica elicoidală masa depinde de torsiunea totală după formula $$m=\frac{\hbar} {c}\tau_{tot}. $$

Această formulă ne spune că masa depinde de torsiunea totală cu o constantă de proporționalitate foarte, foarte mică (raportul $\frac {\hbar} {c} $ este extraordinar de mic).

Așadar, pentru corpurile foarte masive, care au deja o torsiune totală uriașă,  "forma vizibilă"  a traiectoriei nu afectează vizibil masa. Asta deoarece forma vizibilă a traiectoriei contribuie cu torsiuni și curburi foarte mici la acea torsiune totală uriașă.

În schimb, masa corpurilor foarte mici depinde mai mult de forma vizibilă a traiectoriei, căci la mase mici este ușor vizibilă contribuția curburilor și torsiunilor mici.

Astfel, un avion care face piruete pe cer va avea masa aproape nemodificată, căci modificările în masă sunt neglijabile, insesizabile cu aparatele de măsură actuale. Dar o particulă elementară care este ciocnită în acceleratoare de particule va putea suferi variații importante de masă.

Singura Știință este Matematica, restul sunt protoștiințe

Domnul Cristian Român, un respectabil apărător al Științei, a scris recent un articol interesant în care m-am simțit oarecum vizat. Așa că mi-am permis să îmi ofer dreptul la replică, cu speranța vie că nu voi supăra pe nimeni dacă îmi voi exprima punctul de vedere.

Eu consider că Știința nu are nevoie de scepticism, căci, prin definiție, Știința ar trebui să fie (dacă nu cumva chiar și este deja) o colecție de cunoștințe indubitabile, pe care omenirea se poate baza. Căci dacă nu avem cunoștințe indubitabile, atunci nu putem spune că avem Știință, ci, eventual, protoștiință, adică, știință în formare. Ceea ce nu este indubitabil, nu poate fi considerat Știință. 

Acuma se pune problema dacă există astfel de cunoștințe indubitabile și unde pot fi găsite acestea. Da, ele există și le putem găsi doar în Matematică.  Tot ceea ce este indubitabil este parte integrantă a Matematicii și tot ceea ce este parte integrantă a Matematicii este indubitabil. Altfel spus, tot și numai ceea ce a fost clarificat pentru eternitate face cumva parte din Matematică. 

Iar acolo unde domnește indubitabilul, scepticismul nu mai are loc. Că doar n-o să fiu sceptic în privința teoremei lui Pitagora.

Desigur, există și în Matematică ipoteze despre care nu știm dacă sunt adevărate sau false, dar de la a ne îndoi de câteva propoziții până la a ne îndoi de tot și toate (căci asta înseamnă a fi sceptic) este o cale prea lungă.  

Așadar, scepticismul nu caracterizează Știința. Nu știu cine ne-a băgat în cap ideea asta cu scepticismul, dar, după cum vedeți, nu e bună. Ba, dimpotrivă, eu cred că este dăunătoare pentru generația tânără, care nu mai știe în ce să mai aibă încredere. 

Sper să nu se supere pe mine nimeni (căci și eu mă consider un apărător al Științei), dar eu așa văd lucrurile. 

„Legea inerției are origine necunoscută”

În lucrarea „The Character of Physical Law”, la pagina 19, marele Feynman recunoaște foarte clar că „the motion to keep the planet going in a straight line has no known reason. The reason why things coast for ever has never been found out. The law of inertia has no known origin.”. Adică, pe românește, „mișcarea ce menține planeta mergând în linie dreaptă nu are nici un motiv cunoscut. Motivul pentru care obiectele o țin tot înainte pentru totdeauna nu a fost niciodată descoperit. Legea inerției are origine necunoscută.”

Iar eu stau și vă întreb acum: 

-S-a schimbat ceva de pe vremea lui Feynman? Există vreun fizician căruia să-i pese așa cum se cuvine de acest mister, un fizician care a luat în serios ceea ce spune acest laureat (pe merit) al premiului Nobel? Există vreun fizician care a descoperit ceva nou în legătură cu acest mister? Ce ar trebui făcut pentru a-i mobiliza pe fizicieni să se apuce de treabă?

Studiați, fraților, și TORSIUNEA traiectoriilor!

Pentru a concretiza la ce m-am referit când am postat pe facebook imaginea sugestivă de mai jos 

vin cu precizarea că mă refeream la TORSIUNE. 

Dragi fizicieni contemporani, care aveți ocazia să mă citiți, vă dau o idee: studiați și torsiunea traiectoriilor. Montați această „roată” la căutările voastre și veți constata că recuperați repede timpul „pierdut” cu montarea roții. Vi se vor deschide perspective nebănuite. 

Desigur, studiez și eu torsiunea (finisez „roata” cât pot eu de mult), dar eu nu am posibilitățile voastre, eu nu prea am ce să fac cu această „roată”, din moment ce nu am restul angrenajului. Doar pe voi vă poate ajuta aceasta.

O descoperire fundamentală în Fizică!

Dacă inginerii ar comunica mai bine cu fizicienii, acest rezultat foarte profund ar fi fost de mult cunoscut în „lumea bună”. De asemenea, dacă inginerii ar citi mai multă teorie, ar avea șansa să înțeleagă mai repede profunzimea rezultatelor practice cu care se lovesc zilnic.

Pentru cine scriu eu aici?

Oare merită să-mi mai bat capul cu a scrie pe acest blog? Mai citește cineva ce scriu aici? Sau scriu în pustiu? Chiar nu este niciun creier printre români care să-mi dea o reacție? Ce-i așa greu să încurajezi pe cineva să continue să-și bată capul? Sau ce-i așa greu să-ți spui o părere despre prostiile debitate aici? Deci?

Axiomă a Fizicii elicoidale: Toate corpurile dintr-un sistem de referință se mișcă pe traiectorii de curbură și torsiune bine definite

Una dintre axiomele Fizicii elicoidale este aceea că toate corpurile dintr-un sistem de referință se mișcă pe curbe de curbură și torsiune BINE DEFINITE.

Cred că este o axiomă de bun simț și nu contrazice niciun fapt experimental din prezent. 

Totuși, această axiomă exclude din discuție dreapta geometrică, deoarece dreapta geometrică nu are o torsiune bine definită. 

În schimb, axioma nu exclude curba a cărei curbură este nulă, cu condiția ca și torsiunea unei asemenea curbe să fie bine definită. De exemplu, în Fizica elicoidală pot exista curbe de curbură nulă, dar cu torsiuni diferite. Putem numi asemenea curbe tocmai DREPTE NATURALE. Așadar, toate dreptele naturale au curbura nulă, dar pot avea torsiuni diferite.

Prin urmare, corpurile se pot mișca pe drepte naturale, dar nu se pot mișca pe drepte geometrice.

Facem presupuneri chiar și atunci când măsurăm

Am întâlnit plafonați care o tot dădeau înainte cu dictonul că măsurarea este cel mai important proces prin care obținem cunoștințe corecte în Știință și că măsurarea ar face parte astfel din metoda științifică, metodă pe care ei, chipurile, o cunosc foarte foarte bine și că ei sunt tobă de carte și sunt dăștepții Pământului și pe ei trebuie să-i ascultăm până în pânzele albe dacă vrem să fim oameni de Știință, altfel suntem pseudoștiințifici și suntem de „bezna minții”.

Ei bine, nu! Măsurarea nu este suficientă în Știință, așa cum lasă plafonații oficiali să se înțeleagă astăzi. Și am să vă dau un exemplu banal. Să presupunem că vreți să măsurați VITEZA unui corp. Să zicem că vrem să măsurăm viteza unui tren. Haideți să vedem câte probleme se nasc atunci când vrem să măsurăm viteza unui tren. 

1. În primul rând, nimeni nu poate să definească fără dubii un tren. Ce este un tren? Nu veți găsi o definiție completă a unei asemenea noțiuni, o definiție care să respecte acel „gen proxim” și „diferență specifică” de care ați învățat la Logică. Dacă sunteți suficient de critici, întotdeauna veți găsi ceva de obiectat în legătură cu definiția unui tren. Așadar, doar PRESUPUNEM că interlocutorul ne înțelege despre ce este vorba când ne referim la tren, fără să ne pese dacă înțelegem bine ce înseamnă tren.

2. Viteza este o mărime fizică asociată unui punct (punct material), nu unui corp. Așadar, eventual căutăm să măsurăm viteza centrului de masă al trenului. Dar unde se află centrul de masă al trenului? Cât de precis putem găsi poziția acestuia? Habar n-avem! Doar PRESUPUNEM cam pe unde se află centrul de masă al trenului, în funcție de greutatea trenului, în funcție de vagoanele mai aglomerate, în funcție de faptul că trenul se află în aliniament sau în curbă. Deci, o grămadă de factori influențează poziția centrului de masă al trenului.

3. Viteza trenului depinde de poziția la care se află trenul la câteva momente de timp. La un moment dat poziția trenului este una, la alt moment poziția trenului este eventual alta (dacă trenul se mișcă). Iar pentru a măsura viteza trenului facem raportul dintre lungimea drumului parcurs de tren și timpul cât a durat mișcarea. Problema este că între cele două momente de timp nu știm unde se află trenul, ci doar PRESUPUNEM că el se deplasează liniștit cu aceeași viteză mereu între cele două momente. Desigur, este doar o presupunere. Și este o presupunere cu atât mai demnă de criticat cu cât știm, mai nou, de la mecanica cuantică, faptul că un obiect cuantic (în speță, particulă foarte mică) poate sări aiurea dintr-un loc într-altul, incontrolabil, cu o probabilitate nenulă. Desigur, din punct de vedere teoretic, asta înseamnă că și trenul se poate mișca cum vrea el între cele două momente de timp în care i-am măsurat poziția. 


Unde mai este certitudinea măsurării atunci? Observați cât de dependenți suntem de PRESUPUNERI, chiar și atunci când facem măsurători? Facem presupuneri la tot pasul în așa-numita „Știință”. Ei bine, asta nu este Știință! Asta este PROTOȘTIINȚĂ. Singura Știință este MATEMATICA. Doar în Matematică avem definiții riguroase, indubitabile și teoreme DEMONSTRATE, indubitabile, așa cum cere Știința. Doar Matematica respectă cele mai clare criterii pentru dobândirea adevărului valabil pentru milioane de ani. Doar în Matematică, adevărurile stabilite deja sunt veșnice, iar adevărurile care vin după ele vin să completeze adevărurile existente, fără să le respingă vreodată. Restul „Științelor” diferite de Matematică sunt protoștiințe. Și vor rămâne protoștiințe până când nu vor deveni ele însele ramuri ale Matematicii, pornite de la noțiuni cu definiții indubitabile, axiome indubitabile, demonstrații indubitabile.


Să nu se înțeleagă de aici că am ceva împotriva procesului de măsurare sau împotriva Științei sau împotriva metodei științifice. Ci să se înțeleagă doar că am ceva împotriva întunericului din mintea ălora spălați pe creier care cred că măsurarea este totul în Știință și că fără ea suntem pseudoștiințifici. Să se știe că mă apucă sila când îi aud lăudându-se cu pompoasa lor erudiție sau îi compătimesc sau îmi pare rău că nu-i pot deștepta cu o baghetă magică. 

Să se mai înțeleagă, deci, că măsurarea și experimentul sunt doar o mică parte din metoda științifică și că teoria este mult mai importantă decât ne lasă să credem spălații pe creier, îndobitociți cu ideea că de la Galilei încoace s-ar fi dovedit că experimentul trebuie să primeze în cunoașterea științifică și că teoria nu ar avea prea multă valoare.

Și poate că dobitocii ăștia, care se cred suficient de dăștepți încât sunt convinși că au dreptul să ne tot îndruge despre diferența dintre Știință și pseudoștiință și să ne facă în fel și chip („pseudoștiințifici”) pe noi ăștialalți care vrem să schimbăm Știința oficială, nici nu sunt chiar așa de vinovați pentru ignoranța lor întunecată, ci mai degrabă sunt vinovați cei care inoculează CU INTENȚIE încă de pe băncile școlii această prejudecată în mintea tutulucilor, ca să scoată în evidență IMPORTANȚA FONDURILOR care trebuie alocate în Știință pentru experimente. Și dacă-i așa, atunci Știința adevărată se duce de râpă, lăsând loc „Științei” care aduce bani...

Torsiunea nu poate varia oricum

Din punctul meu de vedere (asimilat Fizicii elicoidale), sarcina electrică este torsiune variabilă. Dacă un corp se deplasează pe o traiectorie cu torsiunea în scădere, atunci corpul dat are sarcină electrică negativă.

Iar dacă sarcina electrică este torsiune variabilă, atunci derivata torsiunii electronului este constantă și minimă. Altfel spus, sarcina electrică elementară este cea mai mică variație posibilă a torsiunii. Deci, torsiunea n-ar putea varia oricum, ci doar în multiplii întregi ai variației elementare.

Atomul de hidrogen ar conține corpuri cu cele mai mici variații ale torsiunii. Iar asta ar explica poate abundența acestuia în Univers, din perspectiva Fizicii elicoidale, variația minimă fiind cea mai probabilă.

Despre dovezi

M-a provocat afirmația lui Hitchens: „Ceea ce se afirmă fără dovezi poate fi respins fără dovezi”, pe care am constatat că o folosesc mulți oficiali (a se citi, „superficiali”) în combaterea „pseudoștiinței”.

Problema mea este însăși noțiunea de „dovadă”. Cum dovedim că o dovadă chiar este o dovadă? De exemplu, Galilei a arătat că bila aruncată pe sticlă merge în linie dreaptă și de atunci credem că un corp liber se mișcă rectiliniu, bazați pe „dovezi”. Galilei ne-a prezentat o dovadă? Pe vremea lui nu se știa că o traiectorie mai are și torsiune, nu doar curbură. A mai analizat cineva principiul inerției de când s-a descoperit torsiunea?

Ce altceva putem considera drept dovezi în afară de experimentele macroscopice care se adresează direct simțurilor? Nu cumva toate celelalte experimente sunt INDIRECTE, sunt bazate pe concluziile indirecte și pe INTERPRETĂRILE formulate de cineva pe baza experimentelor macroscopice?

Torsiunea totală și dimensiunile

Din cele spuse în articolul precedent, rezultă că torsiunea totală a unei elice este ${\tau_2=\sqrt{\tau^2+\kappa^2}}$.

Și mai rezultă că torsiunea totală a unei curbe de precesie constantă (elice în jurul altei elice, adică elice de ordinul doi) este $\tau_3=\sqrt{\tau_2^2+\kappa_2^2}$.

Acum, dacă înlocuim pe $\tau_2$ cu $\sqrt{\tau^2+\kappa^2}$, deci pe $\tau_2^2$ cu $\tau^2+\kappa^2$, atunci obținem

$$\tau_3=\sqrt{\tau_2^2+\kappa_2^2}=\sqrt{\tau^2+\kappa^2+\kappa_2^2}.$$

Desigur, am avea și $\tau_4=\sqrt{\tau_3^2+\kappa_3^2}=\sqrt{\tau^2+\kappa^2+\kappa_2^2+\kappa_3^2}$

sau și

$$\tau_5=\sqrt{\tau_4^2+\kappa_4^2}=\sqrt{\tau^2+\kappa^2+\kappa_2^2+\kappa_3^2+\kappa_4^2}$$.

Dar radicalul acela ne sugerează că ar fi vorba de modulul unui vector într-un spațiu cu mai multe dimensiuni, în funcție de câte curburi avem. Deci, ar cam trebui meditat și la asemenea chestii interesante.

Torsiunea totală

În Fizica elicoidală nu există altceva decât (o mulțime numărabilă de) centre de masă care se deplasează cu viteza luminii în vid.

Masa asociată acestor centre de masă este proporțională cu torsiunea totală. Torsiunea totală este o noțiune nouă pe care o vom defini aici.

Dacă traiectoria este o elice de curbură $\kappa$ și torsiune $\tau$, atunci torsiunea totală a acestei traiectorii este $\tau_2=\sqrt{\kappa^2+\tau^2}$.

Dacă traiectoria este o curbă de precesie constantă (elice în jurul altei elice sau, echivalent, elice de ordinul doi), atunci torsiunea totală este $\tau_3=\sqrt{\kappa_2^2+\tau_2^2}$, unde $\kappa_2=\frac{\kappa'\tau-\kappa\tau'}{\kappa^2+\tau^2}$, derivarea făcându-se în raport cu parametrul canonic. Cum centrul de masă se mișcă cu viteza luminii în vid, derivarea în raport cu parametrul canonic este echivalentă cu derivarea în raport cu timpul propriu al centrului de masă.

Observăm că curbura de ordinul doi definită mai sus poate fi scrisă mai simplu în funcție de parametrul $l=\frac{\kappa}{\tau}$, numit „lancretian”. În funcție de lancretian și derivata acestuia, curbura de ordinul doi poate fi scrisă ca $$\kappa_2=\frac{l'}{1+l^2}.$$

Prin recurență, se poate defini astfel torsiunea de ordin superior. Acest ordin crește atât timp cât lancretianul are derivata nenulă. În momentul în care un lancretian are derivata nulă, curbura de ordinul respectiv se anulează și ea, astfel încât nu mai contribuie la creșterea torsiunii. Prin urmare, torsiunea de orice ordin superior devine egală cu torsiunea maximă. Această torsiune maximă este torsiunea totală pe care am definit-o aici. Notăm această torsiune totală cu $\tau_{tot}$.

Astfel, masa centrului de masă care se deplasează pe o anumită traiectorie este dată de $m=\frac{\hbar}{c}\tau_{tot}$, unde constantele ce apar în formulă sunt cele binecunoscute (constanta lui Planck barată și viteza luminii în vid).

De ce se înșurubează fulgerul?

Am întâlnit recent o imagine superbă în care am observat înșurubarea fulgerului.

Și nu doar înșurubarea simplă, ci chiar și înșurubarea înșurubării, așa cum ne învață teorema de recurență a formulelor lui Frenet.

Voi vedeți înșurubările de care vorbesc? Care o fi cauza unor asemenea înșurubări?

Am deschis și pe forum un topic cu acest subiect. Sper să fie dezbateri consistente. De asemenea, am postat imaginea și pe grupul Helical Physics de pe Facebook. Sunt curios, unde voi primi întâi un răspuns interesant.

Paradoxul informațional al mișcării rectilinii

Se știe (https://en.wikipedia.org/wiki/Quantum_no-deleting_theorem, http://van.physics.illinois.edu/qa/listing.php?id=24045 ) că informația conținută într-un sistem nu poate fi nici creată, nici distrusă. 

Așadar, dacă un corp se deplasează pe o anumită traiectorie, informațiile despre curbura și torsiunea traiectoriei respective ar trebui să se conserve, indiferent de transformările suferite de corpul respectiv.

Să presupunem atunci pentru început că, sub influența unor forțe, un corp se deplasează întâi pe o traiectorie a cărei curbură și torsiune sunt nenule și bine determinate, stare pe care o numim „stare inițială”. 

Apoi, în urma unui proces oarecare (de exemplu, eliberarea corpului de forțe), corpul începe să se miște rectiliniu, adică pe o linie dreaptă, stare pe care o numim „starea finală”. Linia dreaptă are curbura nulă, iar anularea curburii ar putea fi corelată informațional cu intensitatea forțelor care au produs starea inițială. 

Problema este, însă, TORSIUNEA. Torsiunea dreptei este imposibil de determinat (https://en.wikipedia.org/wiki/Frenet%E2%80%93Serret_formulas#Special_cases).  Așadar, informația despre torsiunea din starea inițială se pierde iremediabil în starea finală! Dar acest lucru contravine principiului conservării informației.

Desigur, problema se poate și inversa. Se poate considera că în starea inițială corpul se deplasează rectiliniu, după care, în starea finală, începe să se deplaseze pe o curbă cu torsiunea bine definită. În acest caz, informația ar fi creată din nimic, fapt care din nou contrazice principiul conservării informației.

Cum se rezolvă problema? Propunerea mea este Fizica elicoidală, o Fizică în care MIȘCAREA RECTILINIE ESTE IMPOSIBILĂ.

Fizica elicoidală este precum geometriile neeuclidiene

Geometria neeuclidiană diferă de geometria euclidiană printr-un singur postulat: postulatul paralelelor. Mai exact, în timp ce geometria euclidiană spune că „printr-un punct exterior unei drepte putem duce o singură paralelă la acea dreaptă”, geometriile neeuclidiene neagă această propoziție. Și fiecare negație posibilă duce la o geometrie nouă posibilă: dacă admitem că printr-un punct exterior unei drepte nu putem duce nici o dreaptă paralelă la acea dreaptă, obținem geometria eliptică, iar dacă admitem că prin acel punct putem duce mai multe (o infinitate de) drepte paralele cu dreapta dată, obținem geometria hiperbolică. Dar cel mai important este că (prin anularea unui parametru) din geometriile neeuclidiene REZULTĂ geometria euclidiană, dar nu și invers!

Tot astfel, în Fizica elicoidală, postulatul care face diferența este postulatul inerției. Fizica actuală spune că un corp liber se deplasează pe o linie dreaptă, pe când Fizica elicoidală neagă această propoziție. Negația acestei propoziții duce spre o curbă care, spre deosebire de dreaptă, are curbură și torsiune nenule (și constante într-un mediu uniform). Așadar, negația ne duce spre elicea circulară. Apoi, dacă anulăm curbura acestei elice din Fizica elicoidală, obținem Fizica actuală.

Democrația prin Internet

Democrația reprezentativă, bazată pe alegeri, a eșuat, prin corupție. Am tot avut până acum alegeri peste alegeri. Nu vreau să mai aud de acest cuvânt! Alegerile anticipate nu sunt o soluție. Ele nu fac decât să propage în continuare sistemul corupt. Niciun om ajuns acolo sus nu mai poate fi onest, pentru că este ori mituit, ori amenințat.

De-acum singurul lucru în care mai am încredere este votul DIRECT al Poporului, prin internet. Poporul să propună legile direct pe internet, el să le voteze, el să le pună în aplicare. Nu mai este nevoie de Parlament. Parlamentul trebuia într-o societate în care nu exista internetul. Dar de-acum nu mai avem nevoie de porcăria asta numită „Parlament”.

Care-i treaba cu Eminescu?

Din lecturile tinereților mele am aflat că Eminescu ar fi murit de tot felul de boli ciudate. Însă n-am citit nimic ceva argumentat atât de clar despre el. Așa că materialul următor m-a pus pe gânduri. Și tare mă tem că nici astăzi nu stăm mai bine la capitolul „libertate”.

http://gandeste.org/general/adevarul-despre-cum-a-murit-mihail-eminescu-ucis-la-comanda/37025

Centrul Universului și antimateria

Toate sistemele fizice au un centru de masă, centru în care sau din care se presupune (în Fizica elicoidală) că pleacă toate celelalte corpuri ale sistemului respectiv. Corpurile sistemului parcurg elice închise, care au originea în centrul de masă.

În Fizica elicoidală, prin definiție, corpurile nu mai ating niciodată centrul, căci drumul ce trebuie parcurs până la centru este infinit de lung, căci acest drum este cu atât mai întortocheat, cu cât este mai aproape de centru. Altfel spus, centrul sistemului se mișcă pe cea mai întortocheată traiectorie posibilă și de aceea are lancretianul mediu infinit.

Corpurile care se îndepărtează de centru sunt materie, iar corpurile care se apropie de centru sunt antimaterie. Sau invers?

Viteză medie și lancretian mediu

Un corp care se deplasează pe o elice are viteza medie mai mică decât viteza cu care se deplasează el efectiv pe elice. Pentru că degeaba are el sute de kilometri pe oră de-a lungul elicei, din moment ce elicea are spire multe și corpul aproape că nu înaintează deloc.

Avem o formulă pentru viteza medie, în funcție de parametrii elicei. Dacă elicea are curbura $\kappa$ și torsiunea $\tau$, iar corpul se deplasează de-a lungul elicei cu viteza $c$, atunci viteza medie pe care o are corpul este 

$$v=\frac{c}{\sqrt{1+l^2}}.$$

Am notat cu $l=\frac{\kappa}{\tau}$ raportul dintre curbură și torsiune, adică „lancretianul” elicei.

Dacă un corp se deplasează cu viteza $c$ pe o traiectorie mult mai întortocheată decât elicea și are viteza medie $v$, atunci putem vorbi de un lancretian mediu, care rezultă din aplicarea formulei de mai sus. Adică, avem

$$l=\sqrt{\frac{c^2}{v^2}-1}.$$ 

Descompunerea Fourier seamănă cu descompunerea în elice

Se știe că seriile Fourier ne permit să descompunem aproape orice funcție în funcții sinusoidale. Acest lucru este valabil pentru funcții cu graficul în plan.

Tot astfel, teorema de recurență a formulelor lui Frenet ne spune că aproape orice curbă din spațiu (deci, grafic în spațiu) se descompune în elice elementare.

Câmp și substanță

În concepția mea, în lume există o mulțime discretă (numărabilă) de particule cu masă nenulă (substanța) și o mulțime continuă (nenumărabilă) de particule cu masă nulă (câmpul).

Deci, într-un volum finit există un număr finit de particule de masă nenulă și un număr infinit de particule de masă nulă.

Particulele de masă nenulă se deplasează cu viteză mai mică decât a luminii, iar particulele de masă nulă se deplasează cu viteza luminii.

Masa unui volum finit ocupat de substanță este produsul dintre numărul finit de particule aflate în acel volum și masa nenulă particulelor respective (presupuse identice în volumul ales). Masa este în acest caz o sumă.

Masa unui volum ocupat de câmp este dată de produsul dintre numărul infinit de particule aflate în acel volum și masa nulă a particulelor respective. Masa este în acest caz o integrală.

În ultimă instanță, substanța poate fi considerată un câmp foarte dens, iar câmpul poate fi considerat o substanță foarte rarefiată. Orice abordare unilaterală a vreunei laturi a acestei dihotomii trebuie să fie echivalentă cu cealaltă, atât din punct de vedere matematic, cât și fizic.

Cum vi se pare democraţia directă din Elveţia?

Am aflat abia recent (pe Facebook) că în Elveția funcționează un fel de democrație directă, mult mai eficientă decât restul bătăilor de joc numite „democrații”. Nu cumva Elveția o duce așa bine din cauza acestei democrații?

Satelitul unui număr complex

În pregătirea aparatului matematic pe care îl voi utiliza la elaborarea Fizicii elicoidale, introduc aici noțiunea de „satelit al unui număr complex”. 

Definiție. Fie funcțiile de parametrul $t$, $a=a(t)$ și $b=b(t)$. Atunci, numim satelit al unui număr complex dat sub forma algebrică $z=z(t)=a+bi$, numărul complex $$z(t)^{\circ}=c+di,$$ unde $$c=c(t)=\frac{l^\prime}{1+l^2},$$ iar $$d=d(t)=\sqrt{a^2+b^2}.$$ Aici am notat cu $l=l(t)=\frac{b}{a}$ așa-numitul lancretian al numărului complex $z$. De asemenea, putem numi darbuzianul lui $z$ modulul $d=d(t)=\sqrt{a^2+b^2}$ al numărului complex $z$.

Definiția este inspirată din faptul că traiectoriile sateliților planetelor sunt guvernate de sateliții numerelor complexe asociate traiectoriilor planetelor.

Am creat o petiție

Din dragoste pentru toți oamenii, am creat o petiție. Cu cât va fi conștientizată de cât mai mulți oameni, cu atât se vor deschide noi orizonturi pentru îmbunătățirea nivelului nostru de trai, al tuturor. Votați cu inimă deschisă și cu speranța că se va realiza.

Ea are următorul conținut:


„Votați pentru limitarea discrepanței nesimțite dintre bogați și săraci.

Se știe că în prezent nu există o lege care să limiteze superior bogăția. Oricine poate fi oricât de bogat, teoretic, infinit de bogat. Și chiar există oameni atât de bogați încât sunt nevoiți să-și miște banii în hambare cu buldozerul, pentru ca aceștia să nu le mucegăiască. Dar acest lucru are consecințe dezastruoase. Omul bogat poate cumpăra aproape orice. Din păcate, el îi poate cumpăra chiar și pe cei care trebuie să apere legea. Astfel, omul extrem de bogat poate face oricâte lucruri ilegale, căci el poate corupe sau amenința aproape orice om, subjugându-l.

Acum, imaginați-vă că niciun om nu ar putea fi atât de bogat încât să-l cumpere pe alt om. În aceste condiții, nu ar mai exista corupție. Atunci, toate visurile noastre nu ar mai fi îndreptate înspre înavuțire materială, ci înspre înavuțire spirituală, o avere pe care nu ți-o poate manipula nimeni, nu ți-o poate da fără efort nimeni și nici nu ți-o poate lua. Într-o asemenea lume nu ar mai exista oameni care să doarmă pe străzi, nu ar mai exista cerșetori, nu ar mai exista copii flămânzi. Într-o asemenea lume, nivelul de trai nu ar mai putea coborî niciodată, deoarece toți membrii societății ar avea un obiectiv comun: îmbogățirea simultană a oamenilor. Astfel, toată tehnologia noastră, toată cunoașterea noastră, pe care am dobândit-o cu trudă de-a lungul istoriei, s-ar reflecta în creșterea inevitabilă a nivelului de trai al fiecărui cetățean, așa cum e și firesc.

Nu este firesc să existe oameni care nu au muncit nici o zi în viața lor și să-și permită luxul de a călători oriunde în lume. Nu este firesc ca oameni care s-au născut în pielea goală pe această planetă să aibă câștiguri de milioane de euro în timp ce dorm. Nu este firesc să primești mai mult de la societate decât i-ai dat acesteia înapoi. Te-ai născut în pielea goală, niște părinți produși de societate te-au educat și ți-au dat să mănânci, apoi o școală te-a învățat lucruri minunate pe care le-au aflat cu mare trudă și pasiune predecesorii tăi. Așa că nu-ți imagina că poți fi de miliarde de ori mai bogat decât un biet cerșetor care își duce veacul într-o peșteră.

Societate tocmai asta înseamnă: colaborare. Nu junglă. Numai în junglă discrepanța este dată de forța brută. De ce să permitem să existe în societate forță brută, forța banului? Banii, însemnând valoare obținută în comun de societate, trebuie să fie împărțiți frățește între toți membrii societății. Dacă ai ales să trăiești în societate (și bine ai făcut), atunci trebuie să împarți și bunele și relele cu alții.

Într-adevăr, în societate există și oameni leneși. Dar ei sunt niște handicapați, niște oameni bolnavi, iar bolnavii trebuie ajutați. Ei sunt produsul societății, iar societatea trebuie să-și plătească greșelile. Plătindu-și greșelile, va învăța să evite lenea și să-i ajute pe cei care nu știu mai mult decât să fie leneși. Copilul nu se naște leneș, așa că undeva pe parcurs, unii nu sunt învățați cum se cuvine și își pierd apetitul pentru viață. Vom găsi soluții și la această problemă. Dar ea nu trebuie să ne împiedice în drumul nostru pentru realizarea acestui vis minunat: împărțirea frățească a bogățiilor.

Așadar, consider că cea mai valoroasă decizie posibilă pentru o lume mai bună este abolirea discrepanţei dintre bogaţi şi săraci. Prin această abolire înţeleg uniformizarea veniturilor de orice fel, astfel încât cel mai bogat om din lume să nu poată avea o avere mai mare de n-ori decât cel mai sărac om din lume, unde n să fie un număr natural (numit „discrepanţă”) din ce în ce mai mic şi mai apropiat de unitate. Cu cât discrepanţa unei societăţi va fi mai mică, cu atât societatea respectivă va fi mai evoluată, atât material, cât mai ales spiritual.

Am putea începe cu o discrepanță de n=10. Asta ar însemna că cel mai bogat om din lume să fie cel mult de 10 ori mai bogat decât cel mai sărac om din lume. Apoi, în deceniul următor, discrepanța să fie n=9, apoi, peste 20 de ani, discrepanța să fie n=8 și așa mai departe.

Este important să nu confundați lumea propusă de mine cu comunismul. În comunism nu era limitată superior bogăția, căci boșii de sus puteau avea oricâte. Noi vrem o LEGE clară, în care să fie stipulată discrepanța maximă admisă între un bogat și un sărac. Noi vrem să știm că nivelul de trai al omenirii se împarte frățește la toți membrii societății.

Așadar, votați această petiție. Ea vă va rezolva indirect și alte probleme care se cer a fi rezolvate.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Cu drag, al vostru Abel”

Teorema de recurență a fost descoperită deja înaintea mea

Am primit în seara asta un email de la la domnul Vladimir Volenec prin care îmi semnalează faptul că teorema de recurență este deja prezentă în lucrări mai vechi, precum http://books.google.ro/books?id=8tgmFQ6EPTIC&pg=PA129&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false

Bucuria pe care mi-a creat-o vreau s-o împărtășesc și cu voi. Sunt bucuros că într-o lume ce părea pustie, a apărut o luminiță ce-mi dă speranța că nu voi rămâne neînțeles și că mai există pasionați ca mine de domeniu.

Noțiunea de elicor

Prin analogie cu noțiunea de vector, vom introduce aici noțiunea de elicor.

Elicorul este o porțiune elementară a unei elice circulare determinată de un pas al acesteia, deci o spiră a elicei, pe care s-a stabilit un sens de parcurs. Astfel, elicorul are următoarele proprietăți:

• Origine. Este punctul din care pornește elicorul.
• Extremitate. Este punctul în care se termină elicorul.
• Direcție. Este axa elicei circulare ce definește elicorul.
• Sens. Sensul în care se ajunge din origine în extremitate.
• Rază. Este raza elicei circulare ce definește elicorul.
• Pas. Este pasul elicei circulare ce definește elicorul.
• Lungime. Este lungimea porțiunii de elice circulară ce definește elicorul.

Observați că elicorul generalizează noțiunea de vector, în sensul că vectorul este un elicor a cărui rază este nulă.

Probleme cu principiul actual al inerției

Să ne imaginăm următorul experiment. O bilă se deplasează cu viteză constantă prin spațiu. La un moment dat, bila începe să emită două fluxuri luminoase în direcții opuse și perpendiculare pe viteză. Prin acest mecanism, bila pierde masă. 

Dar asupra ei nu acționează nicio forță, din moment ce fluxurile luminoase sunt emise în direcții opuse. Așadar, dacă asupra bilei nu acționează forță, atunci impulsul ei trebuie să rămână constant.

Dar am văzut că masa bilei scade, din moment ce ea emite fluxuri luminoase. Și cum impulsul ei trebuie să rămână constant, rezultă că va trebui să crească viteza ei, pentru a compensa scăderea masei.

Dar, principiul actual al inerției ne spune că un corp asupra căruia nu acționează forțe își menține starea de mișcare rectilinie și uniformă.

Cum se împacă aceste lucruri?

Precizări pentru principiul elicoidal al inerției

Știți deja că, spre deosebire de Fizica actuală, în Fizica elicoidală este valabil următorul principiu al inerției:

-un corp liber se mișcă pe o elice circulară (deci, nu pe o dreaptă).

Acum sunt în măsură să aduc precizări suplimentare, cantitative, în legătură cu acest principiu. Astfel, principiul elicoidal al inerției poate fi formulat și mai precis în modul următor:

Un corp liber care se mișcă într-un mediu omogen descrie o elice circulară, al cărei lancretian este dictat de mediu, iar al cărei darbuzian este dictat de corp. Lancretianul depinde de indicele de refracție al mediului, iar darbuzianul depinde de masa corpului.

Reamintesc aici că lancretianul este raportul dintre curbură și torsiune, iar darbuzianul este modulul vectorului lui Darboux. Adică, lancretianul este $$l=\frac{\kappa}{\tau}$$ și darbuzianul este $$d=\sqrt{\kappa^2+\tau^2}.$$

Torsiunea de ordin superior este dată de precesia darbuzorilor

Observați că teorema spune că torsiunea de ordin superior este dată de $\tau_{n+1}=\sqrt{\dot\theta_n^2+\dot\theta_{n-1}^2+\dots+\dot\theta_1^2+\tau^2}$, unde $\tau$ este torsiunea de ordinul cel mai mic, torsiunea fundamentală, care este, probabil, o constantă universală. Aici, unghiurile $\theta_i$ cu indicele de la 1 la n sunt unghiurile cu care precesează darbuzorii respectivi.

De exemplu, pentru elice, toți darbuzorii sunt constanți, deci unghiul de precesie este nul. Pentru curba de precesie constantă (care este o elice de ordinul doi), darbuzorul de ordinul unu variază, dar sunt constanți toți ceilalți darbuzori. Și așa mai departe.

Mai observați că radicalul ce semnifică torsiunea poate fi considerat un fel de „distanță” într-un spațiu n-dimensional.

Interferența ar putea fi explicată și cu teoria corpusculară

Dacă am admite că lumina este alcătuită din corpusculi care se deplasează elicoidal, atunci am putea explica interferența luminii prin faptul că doi corpusculi apropiați ar putea interacționa în modul următor:

Puteți observa din aceste desene că mișcarea elicoidală a particulelor are posibilități mult mai mari pentru explicarea lumii.

Avem o prejudecată fabricată față de sistemul egalitarist?

Tare mă tem că niște capitaliști putred de bogați, care își vântură banii cu buldozerul ca să nu mucegăiască, au reușit să inoculeze și să întrețină prejudecata că sistemul comunist ar fi utopic. Au inițiat această acțiune atunci când și-au dat seama că un sistem bazat pe egalitate ar pune în pericol averile lor fabuloase. Asta i-a determinat să se unească într-o societate secretă ce influențează lumea.

Și chiar mă gândesc că falimentul comunismului a fost stimulat din exterior de asemenea oameni bogați și organizați, care au reușit să corupă sau să înșele oamenii influenți din fruntea fostelor societăți comuniste într-atât încât să producă impresia cetățenilor că egalitatea este utopică și ar duce la dezastre.

Mai cred că sărăcia de pe vremea lui Ceaușescu a fost planificată de către aceștia ca să-i determine pe cetățeni să urască tot ce ține de comunism. Și mai cred că în Coreea de Nord se menține voit această stare pentru a arăta lumii că, chipurile, comunismul, egalitarismul este inuman.

Dar, dimpotrivă, inumană este societatea capitalistă, care nu diferă prin nimic de junglă. Societatea umană ar trebui să progreseze cu fiecare an în care se fac descoperiri tehnologice, iar acest progres trebuie să se reflecte fără excepție în bunăstarea fiecărui cetățean, indiferent de capacitățile acestuia, indiferent de handicapurile sale.

Dragii mei cititori, meditați la aceste lucruri! Nu vă lăsați păcăliți de prejudecata că egalitarismul ar fi utopic. Nu este utopic. Egalitatea financiară (sau măcar limitarea discrepanței dintre bogați și săraci) dintre oameni trebuie stipulată prin lege. Nimeni nu are voie să fie mai bogat decât altul în societate, căci nimeni nu am adus cu noi bogăția din altă lume când ne-am născut. Tot ceea ce am realizat pe Pământ, am realizat datorită semenilor noștri. Niciunul dintre noi nu suntem mai cu coarne ca să avem atât de mult în raport cu alții încât noi să ne vânturăm banii cu buldozerul, iar alții să se spetească muncind doar pentru a plăti rate la bancă.

Soluția este dată de următoarele etape:

• informarea corectă a tuturor oamenilor de bine privind posibilitățile egalitarismului;
• organizarea acestor oameni de bine într-o societate pregătită să înfrunte jungla ce domnește azi în lume;
• conceperea și redactarea unei legi egalitariste;
• promulgarea și aplicarea legii.

Toate necazurile societății noastre provin din faptul că trăim încă într-o junglă în care unii vor și reușesc să aibă mai mult, pe spinarea celor corecți și tăcuți care continuă să muncească sperând că odată și odată le va fi mai bine și lor.

Electronul, un foton încărcat?

Am primit acest linc de la un prieten:

http://www.researchgate.net/publication/267922850_The_Electron_Is_a_Charged_Photon

Autorul acestui articol parcă descoperă rolul elicei în mecanica cuantică. S-o țină tot așa!

Metrici elicoidale

Să presupunem o curbă a cărei curbură este o funcție de timp $\kappa=\kappa(t)$. Conform teoremei lui Taylor, putem descompune această funcție de curbură în serie de puteri și putem neglija termenii de ordin mare.

Dacă neglijăm toți termenii de ordin superior și admitem că curbura este nulă, suntem în cazul metricii euclidiene.

Dacă neglijăm toți termenii de ordin superior dar admitem că curbura este constantă și nenulă (deci prima derivată a curburii este nulă), suntem în cazul unei metrici elicoidale (de ordinul unu).

Dacă neglijăm toți termenii de ordin superior dar admitem că prima derivată a curburii este constantă și nenulă (deci a doua derivată a curburii este nulă), suntem în cazul unei metrici elicoidale (de ordinul doi).

Dacă neglijăm toți termenii de ordin superior dar admitem că a doua derivată a curburii este constantă și nenulă (deci a treia derivată a curburii este nulă), suntem în cazul unei metrici elicoidale (de ordinul trei).

Și așa mai departe...

Cum ar fi dacă s-ar reconstrui teoria relativității generalizate pe această bază? Nu cumva s-ar strecura apoi aici și elemente din Fizica cuantică?