Cercetări privind legătura dintre indicele de refracţie şi lancretian

Interacţiunea dintre radiaţie şi substanţă înseamnă interacţiune dintre un flux de luxoni şi un mediu cu proprietăţi uniforme. Mediul are o frontieră de o anumită grosime. Frontiera are nişte proprietăţi specifice. Dar şi frontiera unui mediu este ea însăşi un mediu anume. Cu cât are grosime mai mare, cu atât produce efecte mai importante. Reciproc, cu cât frontiera este mai îngustă, cu atât variaţiile produse de aceasta traiectoriilor sunt mai mici.

O analiză ceva mai amănunţită a acestor chestiuni poate fi regăsită în documentul următor:

Pe forumuri în noiembrie 2012

Pe topicul „"Gravitaţia" lui Popescu”

Am terminat de citit cartea şi sunt mulţumit de faptul că am investit timp în ea. M-a eliberat de blocajele care mai stăteau în drumul cercetărilor mele, de „certitudinile” Fizicii actuale pe care nu le puteam înţelege şi care mă obligau să stagnez. De-acum sunt mai liber de prejudecăţi şi mă voi putea concentra mai mult la concluziile fireşti care apar în decursul unor cercetări degajate.

Pe topicul „Obiectivele noastre”

Am actualizat obiectivele forumului, adăugând valorificarea lucrărilor ce ni se par a fi revoluţionare.

Pe topicul „CRITICI ADUSE FORUMULUI”

Adi, nu ştiu ce te face să crezi că aş avea motive să te tratez mai aparte decât pe ceilalţi. Ai ceva motive cu care poţi demonstra această presupunere?

Pe topicul „Pentru premierea din 1 Decembrie 2012”

Mulţumesc pentru reînvierea oportună a acestui topic, totedati! Donatorul anonim1 tocmai a reconfirmat intenţia de premiere cu 100 de lei pentru 1 Decembrie şi chiar a plusat din nou ca şi anul trecut, promiţând un premiu material de Crăciun.

Cea mai simplă traiectorie posibilă este elicea închisă

Formulez aici prima teoremă implicată de „postulatul luxonilor”:
 

Teoremă: cea mai simplă traiectorie pe care se poate deplasa un corp este elicea închisă. 

Demonstraţie: Să arătăm întâi că cea mai simplă traiectorie pe care se poate deplasa un corp trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-1). Să fie diferită de un punct.
Dacă traiectoria corpului ar fi un punct, atunci corpul nu s-ar putea deplasa cu viteza luminii în vid, căci pe un punct nu poţi fi decât în repaus, iar, după cum am văzut, postulatul luxonilor interzice repausul.
-2). Să fie diferită de un segment de dreaptă.
Dacă traiectoria corpului ar fi un segment de dreaptă, atunci corpul ar trebui să fie în repaus la extremităţile segmentului de dreaptă, deci ajungem din nou la un efect interzis de postulatul luxonilor.
-3). Să fie cea mai simplă curbă posibilă (evident, diferită de un punct sau de un segment de dreaptă).
Cea mai simplă curbă posibilă este, după cum se ştie deja astăzi, o elice. Elicea face mereu un unghi constant cu o dreaptă fixă.
-4). Să existe cel puţin un observator care poate urmări întreaga evoluţie a corpului.
Această condiţie este impusă de consistenţa noţiunii de „corp”, precum şi de principiul ştiinţific al cognoscibilităţii lumii. Aceasta înseamnă că traiectoria nu poate veni de la infinit şi nici nu poate ajunge la infinit. Prin urmare, lungimea traiectoriei trebuie să fie finită şi nenulă. Altfel spus, traiectoria trebuie să fie închisă.

Acestea fiind spuse, rezultă ceea ce trebuia demonstrat.

Equivalent forms of the one postulate of helicoidal Physics

Following in-depth analysis carried on my forum by means of dear users in the dedicated topic, I concluded that the luxon's postulate has several equivalent forms.

Yet, I found the following equivalent form:

-1). All bodies in the Universe are the speed of light in vacuum.

From 1) it follows that:

-2). No body in the universe can be at rest in any reference system.
This postulate is equivalent to the first because if you can not be at rest in any observer, then you have to move at the speed of light in vacuum to any observer.

Also, since 1) it follows that:
-3). In the Universe there is nothing but luxons.
Conversely, if no more than luxons, means that everything in the Universe is moving at the speed of light in vacuum, and hence of 3) result 1).

If in the universe there is only luxons, then no rest mass, so of 3) follows:
-4). Matter is completely hollow inside (ie contains only field, ie no substance, only fields).
Conversely, if there is only field where, then no rest mass and then result 2).

Of 3), as the speed value can not be changed, that can not be changed just the direction of the speed, ie:
-5). All possible interactions do nothing than distort trajectories.
Conversely, if you can not change anything other than directions that the value of the speed remains constant, and it can not be other than the speed of light in vacuum, thus resulting 3).

I wish you success in applying these interesting proposals!


Note: this is an approximate translation obtained with the great help of the Google Translate of the previous material from Romanian.

Forme echivalente ale unuia dintre postulatele Fizicii elicoidale

În urma unor analize aprofundate realizate pe forum cu ajutorul unor dragi utilizatori în topicul dedicat, am ajuns la concluzia că postulatul luxonilor are mai multe forme echivalente. 

Deocamdată am descoperit următoarele forme echivalente:

-1). Toate corpurile din Univers au viteza luminii în vid.

Din 1) rezultă că:
-2). Niciun corp din Univers nu poate fi în repaus faţă de vreun sistem de referinţă.
Acest postulat este echivalent cu primul pentru că dacă nu poţi fi în repaus faţă de niciun observator, atunci trebuie să te mişti cu viteza luminii în vid faţă de oricare observator.


 Tot din 1) rezultă că:
-3). În Univers nu există altceva decât luxoni.
 Reciproc, dacă nu există altceva decât luxoni, înseamnă că tot ce există în Univers se mişcă cu viteza luminii în vid, deci şi din 3) rezultă 1).

 Dacă în Univers nu există decât luxoni, atunci nu există masă de repaus, deci din 3) rezultă:
-4). Materia este complet goală în interior (adică, nu conţine decât câmp, adică nu există substanţă, ci doar câmp).
 Reciproc, dacă nu există decât câmp, atunci nu există masă de repaus şi atunci rezultă 2).

 Din 3), cum valoarea vitezei nu poate fi modificată, rezultă că nu poate fi modificată decât direcţia vitezei, adică:
-5). Toate interacţiunile posibile nu fac altceva decât deformează traiectorii.
Reciproc, dacă nu se poate modifica altceva decât direcţii, rezultă că valoarea vitezei rămâne constantă, iar aceasta nu poate fi alta decât viteza luminii în vid, deci rezultă 3).

Vă doresc succes în aplicarea acestor propuneri interesante!

Volumul elicoidal

Aşa cum în fiecare punct al unei curbe am putut defini cilindrul tangent, tot astfel, putem defini o altă noţiune asociată cilindrului tangent, şi anume, volumul elicoidal.

Postulat: toate corpurile din Univers au viteza luminii

Să presupunem că aş lansa acest postulat pentru dezbatere. El este, de altfel, un postulat al Fizicii elicoidale pe care o tot promovez eu cu orice ocazie.

Ce părere aveţi despre un asemenea postulat? Este posibil ca orice corp din Univers să se deplaseze cu viteza luminii în vid?

Şi, înainte de a începe dezbaterea, nu uitaţi că este vorba despre mişcarea centrului de masă al corpurilor. Şi nu uitaţi că poziţia acestui centru de masă nu poate fi constatată experimental. Sau se poate constata experimental poziţia centrului de masă? Dacă nu se poate, atunci de ce să nu o postulăm noi?

Ce am câştiga noi dacă am accepta acest postulat? Am câştiga, de exemplu, explicaţia masei corpurilor, prin interpretarea masei ca fiind datorată energiei de mişcare a corpului (caz în care ar trebui eliminată noţiunea de „repaus” din Fizică). De asemenea, am mai câştiga o simplitate a calculelor privind mişcarea, căci modulul vitezelor tuturor corpurilor din Univers ar fi acelaşi, iar forţele ar fi absolut toate strict perpendiculare pe impuls.

Aşadar, cu toate acestea spuse, ce părere aveţi despre acest postulat? Este posibil? Este util?

Puteţi participa la dezbateri şi pe forumul de cercetare, unde găsiţi un subiect cu acelaşi nume.

Cilindrul tangent

Încorporez mai jos un document în care am redactat câteva idei despre cilindrul tangent asociat unei curbe oarecare. Este primul document pe care îl încorporez în acest fel pe blogul meu şi am intenţia să urmez această direcţie pe viitor, deoarece îmi plac facilităţile editorului de ecuaţii de la Google Docs.

Pe forumuri în octombrie 2012

Pe topicul „Conjectura abc”
Din păcate, eu n-am aprofundat problema. Deci nu-mi pot da cu părerea.
Pe topicul „World Trade Center”
Dragii mei, încercaţi să vedeţi fenomenul din perspectivă [b]naturală[/b], nu din perspectiva conspiraţiei. Acolo s-au manifestat fenomene fizice noi, neexplicate încă de Fizica actuală. Nimeni n-a mai dărâmat asemenea clădiri ca să vadă ce se întâmplă. Este minunat că noi avem la dispoziţie filme ale prăbuşirii. Din aceste filme putem extrage o mulţime de informaţii utile pentru Fizica viitorului. Şi-mi place că voi aţi început deja să le analizaţi cu atâta fervoare. Dar cum ziceam, ieşiţi totuşi de pe pista falsă a conspiraţiei şi priviţi aceste prăbuşiri ca fiind bogate în fenomene fizice necunoscute încă.
Pe topicul „"Gravitaţia" lui Popescu”
Găsesc că această carte mă învaţă cel puţin un lucru deosebit de benefic: să renunţ la prejudecăţile vechi pe care le aveam despre natură. Aveam o mulţime de prejudecăţi în care mă cramponam şi nu puteam să duc mai departe nişte raţionamente care se împiedicau de asemenea prejudecăţi. De-acum voi putea vedea totul într-o nouă lumină, voi fi mai liber de prejudecăţi.

Fizica actuală neglijează torsiunea

Se întâmplă ca fizicienii contemporani, la fel ca şi cei din toate timpurile, să neglijeze un aspect important al traiectoriilor şi anume torsiunea acestora, postulând parcă tacit că traiectoriile corpurilor studiate nu ar avea torsiune, ci doar curbură. N-am întâlnit nici măcar un studiu privind mişcarea corpurilor astronomice sau microscopice în care să găsesc că autorul încearcă să stabilească nişte relaţii cantitative ce iau în calcul şi torsiunea traiectoriilor.

Oare de ce se întâmplă aceasta? Oare de ce fizicienii neglijează torsiunea traiectoriilor? Pe forumul meu încercăm să găsim răspunsul la această întrebare arzătoare. Tare mă tem că neglijarea torsiunii nu este un act conştient al fizicienilor şi am speranţa că dacă le voi conştientiza această problemă, vor înţelege rolul Fizicii elicoidale în viitor.

Pe forumuri în septembrie 2012

Pe topicul „Există Dumnezeu?”

[quote author=David link=topic=159.msg7469#msg7469 date=1346467497]comiti eroarea logica de a discredita o idee pe baza celui care o expune. Adica, tu bati mesagerul in loc sa bati mesajul. [/quote]Da, ai dreptate, ar fi o eroare de logică să demonstrezi că nu există Dumnezeu cu asemenea argumente. Dar, dacă ai citit cu atenţie cele spuse de mine pe acest topic, atunci cu siguranţă ai găsit că eu am bătut deja şi mesajul, aşa că a mai rămas să bat mesagerul :)) . Mesajul prin care am bătut mesagerul este dedicat celor care se bazează mai mult pe asemenea raţionamente, punând preţ pe părerea celor mai „deştepţi”, în cazul nostru, pe părerea fizicienilor. În plus, nu strică niciunui credincios să ştie cam care este istoria în acest domeniu al Big-Bang-ului.

Properties of the characteristic straight line

Here's just what I think about the physical meanings of the characteristic straight line of trajectories:

-1). Any free body moves so that its characteristic straight line of his trajectory is constant. To be able to change the characteristic straight line of his trajectory you must to act with force. Transition from one characteristic straight line to another is done right with jumps (corresponding quantified in quantum mechanics).
-2). All bodies in a system have the same characteristic straight line. For example, all bodies in the solar system have the same characteristic straight line just the straight line which moves the Sun (more rigorously, the center of mass of the solar system).
-3). On the plastic collision of two bodies produce the unification of the characteristic straight lines of the trajectories of these bodies. So a system bodies are plastic collided.

What do you think?




Note: this is an approximate translation obtained with the great help of the Google Translate of the previous material from Romanian.

Proprietăţi ale dreptei caracteristice

Iată cam ce semnificaţii fizice văd eu pentru dreapta caracteristică a unei traiectorii:

-1). Orice corp liber se deplasează în aşa fel încât dreapta caracteristică a traiectoriei sale este constantă. Ca să poţi modifica dreapta caracteristică trebuie să acţionezi cu forţe. Trecerea de la o dreaptă caracteristică la alta se face în salturi (corespunzătoare cuantificărilor din mecanica cuantică).
-2). Toate corpurile dintr-un sistem au aceeaşi dreaptă caracteristică. De exemplu, toate corpurile din sistemul solar au ca dreaptă caracteristică tocmai dreapta pe care se deplasează Soarele (mai riguros, centrul de masă al sistemului solar).
-3). La ciocnirea plastică a două corpuri se produce unificarea dreptelor caracteristice ale traiectoriilor acestor corpuri. Aşadar, corpurile dintr-un sistem sunt ciocnite plastic.

Ce părere aveţi?

The characteristic straight line of a trajectory

Given some spatial curve which can be traversed by a mobile, curve called trajectory, it can be shown using the recurrence theorem of the Frenet formulas that any such trajectories can be associated with a caracteristic straight line, with a single direction in space. We call this straight line associated to a trajectory just caracteristic straight line of this trajectory.

For example, the right helix caracteristic straight line is just his axis. The caracteristic straight line of the curve of constant precession (ie a 2 order helix) is the axis of the helix around which is wrapped the curve of constant precession. In the first case, we say that the caracteristic straight line has order 1, while in the second case we say that the caracteristic straight line has order 2. In general, if the trajectory is a helix of n order, then her caracteristic straight line is of order n.

Now the question arises about physical significance that has this caracteristic straight line. If any path we can associate a unique right direction, what physical meaning is that line? Does the existence of this straight line is a banal and already exploited or should make us seriously think twice from now on?

Note: this is an approximate translation obtained with the great help of the Google Translate of the previous material from Romanian.

Dreapta caracteristică a unei traiectorii

Dată fiind o curbă oarecare din spaţiu care poate fi parcursă de un mobil, curbă numită traiectorie, se poate demonstra cu ajutorul teoremei de recurenţă a formulelor lui Frenet că oricărei asemenea traiectorii i se poate asocia o dreaptă caracteristică acelei traiectorii, având o unică direcţie în spaţiu. Numim această dreaptă tocmai dreaptă caracteristică asociată traiectoriei respective.

De exemplu, dreapta caracteristică asociată unei elice este tocmai axa ei. Dreapta caracteristică asociată unei curbe de precesie constantă (deci unei elice de ordinul 2) este axa elicei în jurul căreia se înfăşoară curba de precesie constantă. În primul caz, spunem că dreapta caracteristică are ordinul 1, iar în al doilea caz spunem că dreapta caracteristică are ordinul 2. În general, dacă traiectoria este o elice de ordinul n, atunci şi dreapta ei caracteristică este de ordinul n.

Se pune acum problema semnificaţiei fizice pe care o are această dreaptă caracteristică. Dacă oricărei traiectorii îi putem asocia o dreaptă de direcţie unică, atunci ce semnificaţie fizică are dreapta respectivă? Oare existenţa acestei drepte este un lucru banal şi valorificat deja sau ar trebui să ne pună serios pe gânduri de-acum înainte?

Reperul sistemului

Vom arăta aici că pentru orice sistem de corpuri din Univers putem construi un reper asociat sistemului respectiv, numit reperul sistemului.

Alegem originea reperului în centrul de masă al sistemului. Apoi alegem primul versor ca fiind tocmai versorul impulsului total al sistemului. Acest prim versor va fi numit tangenta sistemului. Următorul versor va fi dat de versorul produsului vectorial dintre impulsul total şi momentul cinetic propriu asociat sistemului. Acest al doilea versor va fi numit normala sistemului. În fine, ultimul versor va fi dat de produsul vectorial dintre tangenta sistemului şi normala sistemului. El va fi numit binormala sistemului.

Rămâne interesant de văzut dacă există vreo relaţie între acest reper al sistemului şi reperul lui Frenet asociat traiectoriei descrise de centrul de masă.

Forţă de modul, forţă de curbură, forţă de torsiune

Ştim că, datorită inerţiei, un corp lăsat liber de unul singur prin Univers îşi va menţine impulsul constant la nesfârşit, neexistând vreun motiv raţional pentru care acest impuls să se modifice de la sine.

Dimpotrivă, pentru a putea modifica impulsul unui corp este necesar ca acel corp să nu mai fie singur prin Univers, ci să interacţioneze cu un alt corp aflat alături de el în mişcare prin Univers.

Dar, indiferent de interacţiunea dintre cele două corpuri, ele formează împreună un alt corp mai mare care poate fi considerat la rândul său singur prin Univers. Prin urmare, oricum ar interacţiona între ele cele două corpuri mici, corpul mare îşi va menţine constant impulsul său prin Univers.

Să presupunem acum că cele două corpuri mici interacţionează într-un fel aparte şi anume într-un fel prin care impulsul lor nu suferă altfel de modificări decât modificări de modul. Vom numi o astfel de interacţiune tocmai interacţiune de modul şi vom spune că cele două corpuri interacţionează prin forţe de modul. Evident, prin definiţie, interacţiunile prin forţe de modul nu schimbă direcţia de mişcare a corpurilor implicate, ci doar modulul impulsului lor. În plus, dacă vom constata o cât de mică modificare în modulul impulsurilor celor două corpuri, vom putea afirma că cele două corpuri interacţionează prin forţe de modul, căci, prin definiţie, forţele de modul sunt singurele care pot cauza modificarea modulului impulsului.

Atâta timp cât modulul impulsurilor celor două corpuri rămâne neschimbat, spunem că între cele două corpuri nu acţionează forţe de modul. Reciproc, în momentul în care modulul unuia dintre corpuri se modifică, vom conclude că cele două corpuri interacţionează prin modul.

Nu uităm că forţele de modul cu care interacţionează două corpuri trebuie să lase nemodificat impulsul total al celor două corpuri, ceea ce înseamnă că dacă se modifică modulul impulsului unuia dintre corpuri, atunci se va modifica obligatoriu şi modulul impulsului celuilalt corp. Mai precis, dacă modulul impulsului unui corp creşte într-un sens, atunci modulul impulsului celuilalt corp va creşte în celălalt sens.

Un alt tip de interacţiune posibilă între două corpuri este interacţiunea de curbură. O asemenea interacţiune lasă totul nemodificat cu excepţia curburii traiectoriei pe care se deplasează corpurile. Spunem despre interacţiunea de curbură că se manifestă prin forţe de curbură. Prin definiţie, dacă variază curbura, atunci acest lucru se datorează doar forţelor de curbură, iar dacă există forţe de curbură în sistem, atunci este imposibil ca valorile curburilor să rămână constante.

În fine, ultimul tip de interacţiune posibilă este interacţiunea de torsiune. Acest tip de interacţiune modifică valoarea torsiunii traiectoriilor implicate. Şi aici vom spune că avem forţe de torsiune atunci când se modifică torsiunea traiectoriilor celor două corpuri. Dacă torsiunea este constantă, atunci nu există forţe de torsiune şi, reciproc, dacă există forţe de torsiune, atunci torsiunea traiectoriilor celor două corpuri nu poate rămâne constantă.

Putem grupa ultimele două tipuri de interacţiune într-unul singur pe care să-l numim interacţiune de direcţie, iar forţele corespunzătoare să le numim forţe de direcţie. Aşadar, forţele de curbură şi forţele de torsiune sunt forţe de direcţie, spre deosebire de forţa de modul.

Desigur, legea de conservare a impulsului rămâne valabilă şi în cazul ultimelor două tipuri de forţe. Mai exact, forţele de direcţie cu care interacţionează două corpuri nu pot modifica sub nicio formă (nici în modul, nici în direcţie) impulsul total al celor două corpuri.

În fine, fiecărui tip de forţă îi corespunde un tip de câmp, pentru că cele două corpuri nu pot interacţiona la distanţă, ci doar prin câmp. Aşadar, vom putea introduce respectiv noţiunile de câmp de modul şi câmp de direcţie, ultimul având două componente, câmpul de curbură şi câmpul de torsiune. Rămâne să vedem în ce mod putem fructifica aceste noţiuni pentru Fizica elicoidală.

Pe forumuri în august 2012

Pe topicul „Probabil, sarcina electrică este masă variabilă în timp”

[quote="mm"]Eu am fost amabil sa-ti indic o sursa care contine explicit identitatea electric=masa. Daca te interesa subiectul aveai un punct de pornire si nu unul de pocnire a persoanei care te-a servit. [/quote]„Amabilitatea” asta a ta m-a costat timp preţios în care mă puteam gândi la altceva, pentru că am avut încredere în ceea ce ai spus şi chiar am crezut că voi găsi ceva interesant în acel articol. Dar se pare că a fost atât de interesant, încât nici tu nu l-ai aprofundat ca să ştii ce conţine. Poate era mai utilă amabilitatea ta de a aprofunda ceea ce se scrie pe acest topic înainte de a mă trimite la ceva neinteresant sau neclar.[quote]. 

Există câmp gravitaţional cu linii de câmp mai complicate decât o dreaptă?

Dacă linia dreaptă este doar un caz particular de elice (elice de ordinul 0), înseamnă că şi liniile drepte ale unui câmp pot fi considerate elice de ordinul 0, iar acel câmp poate fi considerat câmp de ordinul 0. 

Dar atunci înseamnă că putem generaliza noţiunea de câmp, la câmp de ordinul 1, sau 2, sau 3, sau aşa mai departe. Ce proprietăţi fizice ar avea un câmp gravitaţional ale cărui linii de câmp nu ar mai fi linii drepte, ci elice de ordinul 1? Nu cumva un asemenea câmp ar fi tocmai câmpul electromagnetic?

Nu cumva, pe măsură ce ne apropiem de sursa câmpului gravitaţional, creşte ordinul liniilor de câmp gravitaţional? Nu cumva, departe de sursă, liniile câmpului gravitaţional par linii drepte, iar pe măsură ce ne apropiem de sursa câmpului gravitaţional începem să constatăm linii de câmp din ce în ce mai complicate?

Nu cumva, liniile complicate de câmp gravitaţional din apropierea surselor de câmp gravitaţional ar putea fi interpretate ca fiind tocmai liniile de câmp electromagnetic?

Exploziile solare şi dezintegrările radioactive

Am văzut aseară la Discovery Science că s-au descoperit legături misterioase între exploziile solare şi dezintegrările radioactive. Mai precis, în perioada exploziilor solare creşte rata de dezintegrare radioactivă a uraniului, de exemplu. 

Părerea mea este că acest fenomen confirmă importanţa pe care o are forma traiectoriilor în Fizică. În acest sens, legătura dintre exploziile solare şi dezintegrările radioactive ar fi dată de faptul că traiectoria sistemului solar în jurul Galaxiei nu este plană, ci este ondulată, iar aceste ondulaţii se răsfrâng simultan asupra tuturor fenomenelor fizice care se petrec în sistemul nostru solar.

Voi ce părere aveţi? Aveţi vreo idee despre ce legătură ar fi între exploziile solare şi dezintegrările radioactive? 

Pe forumuri în iulie 2012

Pe topicul „Efectul Biefeld-Brown - experiment propriu”
Ok. Haideţi să încercăm să clarificăm ce se ştie sigur şi ce nu se ştie sigur legat de acest efect. Deci, mi-ar plăcea să văd o listă cu certitudini legate de efect şi o altă listă cu mistere pe care implică efectul.

Desigur, există posibilitatea să poată fi explicat pe căi obişnuite (ceea ce încep să mă îndoiesc, din moment ce n-aţi reuşit voi sau alţii) sau, mai incitant, există posibilitatea ca explicarea efectului să aibă nevoie deja de o nouă Fizică, o Fizică elicoidală, o Fizică în care se doreşte explicarea electromagnetismului numai şi numai prin mişcarea mecanică (iar această din urmă posibilitate începe să mă facă din ce în ce mai atent la discuţia voastră despre acest efect).

Probably, the electric charge is variable mass

With all the courage needed, I will attempt here to formulate a strange hypothesis, that I do not know if he ever looked at someone: electric charge is variable mass in time. More specifically, if a body mass decreases in time, agree that it is electrically charged positively, and if a body mass increases in time, agree that it is electrically charged negative.

This is what explains this hypothesis:

-1). Large bodies are electrically neutral because they have a higher inertia to change in mass. We have a greater chance to find the light bodies with electric charges, because their mass can vary rapidly.

-2). Hot bodies are good electrons emitters and cold bodies are good recipients electrons.

We know that the variation of mass is equivalent to the energy variation and change in energy equals power and power is equivalent to the scalar product of force and velocity. That said, explained further:

-3). The electron in the hydrogen atom does not radiate energy because that is void of power, his speed is perpendicular to the force.

-4). Atoms emit rather negative charges because the power of the bodies leaving the atom is negative (scalar product of force and velocity is negative in this case).

-5). Atmospheric electrical phenomena occur because water droplets power is not zero. Those climbs are negatively charged and positively charged ones are down.

-6). Pioneer anomaly can be explained by the fact that its power is not zero in solar system, but rather, is negative and its mass increases the heat received from the Sun. Being negatively charged from the Sun which is positively charged (because its mass decreases over time), appear an additional force to gravity.

-7). Lightning is observed among Saturn's rings due to falling boulders to Saturn or the moving away from Saturn.

-8). Electric charge is a relativistic invariant because it is the ratio of two parameters that both transform the same as compared with other observers (both mass and time increase with speed).

So that is what crossed my mind at the moment. Is it enough to put you and you thought? If so, please tell your opinion using your comments here. Thank you!

Note: this is an approximate translation obtained with the great help of the Google Translate of the previous material from Romanian.

Probabil, sarcina electrică este masă variabilă

Cu toată îndrăzneala de care este nevoie, voi încerca aici să formulez o ipoteză stranie, pe care nu ştiu dacă a mai analizat-o vreodată cineva: sarcina electrică este masă variabilă în timp. Mai concret, dacă masa unui corp scade în timp, atunci convenim că el este încărcat electric pozitiv, iar dacă masa unui corp creşte în timp, atunci convenim că el este încărcat electric negativ.

Iată ce explică această ipoteză:

-1). Corpurile mari sunt neutre electric pentru că ele au o inerţie mai mare la variaţia masei. Printre corpurile uşoare avem mai mari şanse să găsim sarcini electrice, pentru că masa lor poate varia mai rapid.

-2). Corpurile fierbinţi sunt buni emiţători de electroni, iar corpurile reci sunt buni primitori de electroni.

Ştim că variaţia de masă este echivalentă cu variaţia de energie, iar variaţia de energie este echivalentă cu puterea, iar puterea este echivalentă cu produsul scalar dintre forţă şi viteză. Acestea fiind spuse, mai explicăm încă:

-3). În atomul de hidrogen electronul nu radiază energie pentru că puterea lui este nulă, viteza lui fiind perpendiculară pe forţă.

-4). Atomii emit mai degrabă sarcini negative pentru că puterea corpurilor care ies din atom este negativă (produsul scalar dintre forţă şi viteză este negativ în acest caz).

-5). Fenomenele electrice din atmosferă se produc datorită faptului că puterea picăturilor de apă nu este nulă. Cele care urcă sunt încărcate negativ, iar cele care coboară sunt încărcate pozitiv.

-6). Anomalia Pioneer poate fi explicată şi cu faptul că puterea ei nu este nulă prin sistemul solar, ci dimpotrivă, este negativă, iar masa ei creşte prin căldura primită de la Soare. Fiind încărcată negativ faţă de Soare care este încărcat pozitiv (căci masa lui scade în timp), apare o forţă electrică suplimentară faţă de gravitaţie.

-7). Fulgerele care se observă printre inelele lui Saturn se datorează bolovanilor care cad spre Saturn sau celor care se îndepărtează de Saturn.

-8). Sarcina electrică este un invariant relativist pentru că este raportul dintre doi parametri care se transformă la fel în raport cu alţi observatori (atât masa, cât şi timpul cresc cu viteza).

Cam asta este ceea ce mi-a trecut prin minte pe moment. Oare este suficient ca să vă pună şi pe voi pe gânduri? Dacă da, nu ezitaţi să vă spuneţi părerea prin comentariile voastre aici sau în topicul „Probabil, sarcina electrică este masă variabilă în timp” deschis pe forumul pentru cercetare. Vă mulţumesc!

Pioneer anomaly explanation

Many people know that the Pioneer spacecraft launched by NASA in 1972 and 1973 are subject to additional forces to the Sun, force that can not be explained only by gravity, and this effect is called "Pioneer effect" or "Pioneer anomaly".

Recently, Russian Turyshev proposed an explanation that seems to me at least strange: they say that, by the construction, the ships emit more heat on one side. And it seems that ships sit quietly just with the necessary position to give more heat in the direction opposite the Sun. I am not satisfied with this explanation and I will try here to show that the Pioneer effect has a simple mechanical explanation.

We know that an isolated system have constant energy, constant momentum and constant angular momentum. Therefore, the center of mass of an isolated system moves undisturbed, on a straight line (in an sufficient approximation equivalent to the degree of isolation to the system). Thus, an isolated system tends to maintain constant energy. Any loss, how small, the energy of a system must necessarily put on the presence of another system, able to absorb the energy they lose this system, so that the new system formed by the two systems have constant energy, he is isolated system.

Now, let to concretize deepen this interesting energy conservation law. We established that an isolated system can not lose energy. How so? The isolated system does not lose energy even if it is hot? Well, even if it is hot! For thus saith the law of conservation of energy of an isolated system. The only way that a system can lose energy is that around it to be mandatory another system that can absorb energy transferred! If the energy has nowhere to go, then it is not going anywhere! Let us be clear that! That's the law of conservation of energy! More specifically, if around the Sun there would be nothing, then Sun would not lose energy! Because it would be an isolated system and the isolated systems do not lose energy.

Let's see now what happens if the energy still have where to go. Suppose that in the Universe there are only two systems A and B; the system A has given up more energy and the system B, beside him, is hungry for energy, just waiting to suck some from the system A. Both system A and system B are both moving in the Universe, and their total momentum must be conserved, which means that their center of mass moves rectilinearly and uniformly, regardless of what happens in the isolation system consists of two subsystems A and B. So, the common center of mass moves freely, even if the system A yield energy to the system B.

Ok, but any energy transport means also a mass transport, because energy is equivalent to mass. This means that with the energy transfer from system A to system B, there is also a mass transfer. More specifically, the mass of the system A decreases while the mass of the system B increases. But common center of mass of the two systems still moving freely, even if the mass of the system A decreases and the mass of the system B increases. This means that, while the continuing the transfer of energy (and mass), the system A departs from the common center of mass, while the system B approaches to the common center of mass. Of course, if the mass of the system A is huge compared to the system B (like in the case the Sun and the probe Pioneer), the movement of A from the center of mass will be imperceptible, leaving only noticeable movement of B about the center of mass common, center located very close to A in this case.

These reasons can be easily implemented of the system consists of Sun and Pioneer probes, knowing that we can admit that the solar system is an isolated system, in a sufficient approximation, over tens of years since moving probes, because the path of the Sun in the Galaxy has a very large radius of curvature, so that decades are negligible compared to the period of revolution of the Sun around the Galaxy. Therefore, the Pioneer anomaly explanation is just the mass transfer that occurs from the Sun to probe by heating them. This effect is not related to the flyby anomaly, I'll talk about on another occasion.

Note: this is an approximate translation obtained with the great help of the Google Translate of the previous material from Romanian.

Explicaţia anomaliei Pioneer

Multă lume ştie că navele spaţiale Pioneer lansate de NASA în 1972 şi 1973 sunt supuse unei forţe suplimentare spre Soare, forţă care nu poate fi explicată doar cu gravitaţia, iar acest efect este numit „efectul Pioneer” sau „anomalia Pioneer”. 

Recent, rusul Turyshev a propus o explicaţie care mie mi se pare cel puţin bizară: cică, vezi dom'le, din construcţie, navele emit mai multă căldură pe o parte. Şi se pare că navele stau cuminţi taman cu partea necesară pentru a emite mai multă căldură în direcţia opusă Soarelui. Pe mine nu mă mulţumeşte această explicaţie şi voi încerca aici să arăt că efectul Pioneer are o explicaţie mecanică simplă.

Ştim că un sistem izolat are energia constantă, impulsul constant şi momentul cinetic constant. Aşadar, centrul de masă al unui sistem izolat se deplasează netulburat, pe o linie dreaptă (într-o aproximaţie suficientă, echivalentă cu gradul de izolare a sistemului). Aşadar, un sistem izolat are tendinţa să-şi păstreze energia constantă. Orice pierdere cât de mică a energiei unui sistem trebuie pusă neapărat pe prezenţa unui alt sistem, capabil să absoarbă energia pe care o pierde sistemul dat în aşa fel încât noul sistem format de cele două sisteme să aibă energia constantă, căci este sistem izolat.

Să concretizăm şi mai mult legea asta interesantă de conservare a energiei. Am stabilit că un sistem izolat nu poate pierde energie. Cum aşa? Sistemul izolat nu pierde energie nici chiar dacă este fierbinte? Păi, nici chiar dacă este fierbinte! Pentru că aşa spune legea de conservare a energiei unui sistem izolat. Singura cale prin care un sistem poate pierde energie este ca în jurul său să se afle obligatoriu un alt sistem care să poată absorbi energia cedată! Dacă energia nu are unde să se ducă, atunci ea nu pleacă nicăieri! Să ne fie clar asta! Asta spune legea de conservare a energiei! Mai concret, dacă în jurul Soarelui nu ar exista nimic, atunci Soarele nu ar pierde energie! Pentru că ar fi un sistem izolat, iar sistemele izolate nu pierd energie.

Să vedem acum ce se întâmplă dacă energia are totuşi unde să se ducă. Să presupunem că în Univers există numai două sisteme A şi B; sistemul A are multă energie de cedat, iar lângă el se află sistemul B avid de energie care abia aşteaptă să sugă ceva de la sistemul A. Atât sistemul A, cât şi sistemul B se deplasează ambele prin Univers, iar impulsul lor total trebuie să se conserve, ceea ce înseamnă că centrul lor de masă se deplasează rectiliniu şi uniform, indiferent ce se petrece în sistemul izolat format de cele două subsisteme A şi B. Aşadar, centrul de masă comun se va deplasa nestingherit, chiar dacă sistemul A cedează energie sistemului B. 

Ok, dar orice transport de energie presupune şi un transport de masă, căci energia este echivalentă cu masa. Aceasta înseamnă că, odată cu transferul energiei de la sistemul A la sistemul B, se transferă şi masă. Mai precis, masa sistemului A scade, în timp ce masa sistemului B creşte. Dar centrul de masă comun al celor două sisteme se deplasează în continuare nestingherit, chiar dacă masa sistemului A scade şi masa sistemului B creşte. Asta înseamnă că, pe măsură ce continuă transferul de energie (şi de masă), sistemul A se îndepărtează de centrul de masă comun, în timp ce sistemul B se apropie de centrul de masă comun. Desigur, dacă masa sistemului A este uriaşă în raport cu cea a sistemului B (cum e în cazul Soarelui şi al sondei Pioneer), mişcarea lui A faţă de centrul de masă va fi insesizabilă, rămânând sesizabilă doar mişcarea lui B faţă de centrul de masă comun, centru aflat foarte aproape de A în acest caz.

Aceste raţionamente pot fi transpuse uşor sistemului format de Soare şi sondele Pioneer, căci ştim că putem admite că sistemul solar este un sistem izolat, într-o aproximaţie suficientă, de-a lungul zecilor de ani de când se deplasează sondele, căci traiectoria Soarelui în Galaxie are o rază de curbură foarte mare, motiv pentru care câteva zeci de ani sunt neglijabile faţă de perioada de revoluţie a Soarelui în jurul Galaxiei. Prin urmare, explicaţia anomaliei Pioneer este tocmai transferul de masă ce are loc de la Soare la sonde prin încălzirea acestora. Acest efect nu are legătură cu efectul de zbor razant despre care voi vorbi cu altă ocazie.

O altă posibilă legătură între Fizica elicoidală şi cea cuantică

Arătam în articolul anterior că o posibilă interpretare a relaţiei cuantice E=ℏω ar putea fi legată de rotaţia triedrului lui Frenet, de viteza lui de rotaţie şi arătam că incertitudinea care planează asupra torsiunii traiectoriei rectilinii ne permite să postulăm o relaţie cantitativă concretă.

Cu prima ocazie am postulat că parametrul ω care apare în formula cuantică a energiei este tocmai viteza de rotaţie a triedrului lui Frenet asociat corpului ce se deplasează rectiliniu. Însă, o reevaluare mai aprofundată a unei asemenea eventualităţi mă determină să construiesc un alt raţionament.

Mai precis, îndoiala care m-a pus pe gânduri provine din faptul că o mişcare cu viteză de rotaţie constantă a triedrului lui Frenet ar trebui să fie o excepţie, nu o regulă. Este foarte improbabil ca toate corpurile cu energie constantă să aibă un darbuzian constant (deci o viteză de rotaţie constantă a triedrului lui Frenet) din moment ce darbuzianul constant este tocmai excepţia care nu permite închiderea unei elice.

De asemenea, considerente relativiste categorice care spun că masa creşte cu viteza în timp ce viteza de rotaţie scade cu viteza, întăresc această îndoială a mea cum că aş putea postula o egalitate între parametrul ω ce apare în formula cuantică şi viteza de rotaţie a triedrului lui Frenet.

Ok. Dar dacă parametrul ω nu este darbuzianul, atunci ce este el? Desigur, avem libertatea să identificăm acest parametru cu oricare altul asociat triedrului lui Frenet, atâta timp cât experimentul fizic nu ne dă încă niciun indiciu în această privinţă. Mai riguros spus, avem libertatea să asociem parametrul ω cu oricare variaţie a darbuzianului, nu neapărat cu constanţa sa. Putem, de pildă, să îl asociem cu viteza de variaţie a darbuzianului (deci cu prima sa derivată) sau cu cea de-a doua derivată a darbuzianului sau cu cea de-a treia...

Însă, neputinţa mea de a lua o decizie clară în acest sens, precum şi intuiţia de cercetător al acestui domeniu, îmi spun să încerc de data aceasta tocmai prima variantă care urmează celei analizate deja (în care identificam pe ω cu darbuzianul), adică, să identific acum (tot prin postulare) parametrul ω care apare în formula cuantică E=ℏω cu viteza de variaţie a darbuzianului. Postulăm aşadar că energia unui corp ne arată cât de repede variază darbuzianul traiectoriei sale.

Să analizăm câteva consecinţe ale unui asemenea postulat. Aşadar, dacă darbuzianul traiectoriei pe care se deplasează un corp variază, atunci corpul are o energie nenulă, iar dacă darbuzianul este constant, atunci energia lui se anulează. Cu cât variază mai repede darbuzianul, cu atât corpul are mai multă energie. Mai putem spune că un corp are inerţie pentru că darbuzianul său variază.

Cea mai simplă variaţie este cea sinusoidală, restul variaţiilor mai complicate putându-se reduce la o sumă de variaţii sinusoidale. În cazul cel mai simplu, în care variaţia darbuzianului este sinusoidală, putem constata puncte ale traiectoriei în care darbuzianul capătă valoarea minimă (puncte pe care le putem numi „ventre”), iar în alte puncte (pe care le vom numi „noduri”) vom avea valoarea maximă a darbuzianului. Atunci, putem admite că distanţa dintre două noduri consecutive este tocmai „lungimea de undă” a undei lui de Broglie asociată corpului respectiv.

O punte de legătură între Fizica elicoidală şi Fizica cuantică

Ştim că orice corp în mişcare este însoţit de un triedru Frenet, adică de un triplet de trei versori reciproc perpendiculari numiţi tangentă, normală şi binormală. Tangenta ne arată în ce direcţie se mişcă corpul dat, normala, împreună cu tangenta, ne arată planul în care se mişcă corpul (plan numit „plan osculator”), iar binormala este versorul dat de produsul vectorial al tangentei şi normalei, versor perpendicular pe planul definit de tangentă şi normală, adică binormala este versorul perpendicular pe planul osculator.

Evident, în timpul mişcării corpului, poziţia acestor trei versori se modifică în raport cu un reper cartezian considerat fix. Totuşi, triedrul lui Frenet în ansamblul său se comportă ca un solid rigid, pentru că poziţia relativă a versorilor acestui triedru nu se poate modifica niciodată şi, în acelaşi timp, nu se poate modifica nici lungimea versorilor acestui triedru.

Dar ştim că, în general, un solid rigid are, pe lângă mişcarea de translaţie, şi o mişcare de rotaţie. La fel, nici triedrul lui Frenet asociat corpului în mişcare nu va fi lipsit de mişcare de rotaţie, ci dimpotrivă, alături de o mişcare de translaţie, triedrul lui Frenet se va roti în jurul unei direcţii care este dată tocmai de vectorul lui Darboux asociat acelui triedrul Frenet, după cum se poate demonstra uşor cu ajutorul formulelor lui Frenet.

O situaţie interesantă se naşte atunci când corpul se mişcă exact în linie dreaptă. Când corpul se mişcă în linie dreaptă tangenta triedrului lui Frenet nu se poate modifica în timp şi ştim precis că ea indică mereu în aceeaşi direcţie fixă (în raport cu reperul cartezian considerat imobil). În schimb, este o problemă cu normala. Unde este normala în cazul mişcării rectilinii? Ce facem cu normala în cazul acesta? Cum este ea orientată? Normala şi binormala nu pot dispărea în neant. Ele există undeva acolo. Doar că încă nu avem mijloace clare să le putem determina. Cum facem să le putem determina în acest caz al mişcării corpului în linie dreaptă? Ştim doar că ele sunt ambele perpendiculare pe tangentă şi între ele, dar nu ştim care este poziţia lor la un moment dat.

Primul lucru care îmi vine în minte pentru a putea clarifica unde este normala şi binormala este ciudata relaţie de proporţionalitate din mecanica cuantică în care se face legătura dintre energie şi o viteză unghiulară, adică relaţia E=ℏω. Eu n-am înţeles ce este această viteză unghiulară aici (pentru că n-am înţeles ce este „unda asociată unei particule” din mecanica cuantică), dar am impresia că pot face o legătură cu consideraţiile anterioare şi, poate, prin această legătură să clarificăm ce este cu această undă asociată unei particule.

Mai precis, vom lua de bună această relaţie, vom recunoaşte că mecanica cuantică ştie ea ceva despre profunzimile lumii, chiar dacă nu se exprimă foarte clar, şi vom admite împreună cu ea că energia unui corp este proporţională cu viteza unghiulară. Doar că viteza unghiulară de care vom vorbi noi va fi tocmai viteza unghiulară a triedrului Frenet asociat mişcării corpului. Aşadar, vom prelua relaţia din mecanica cuantică şi vom preciza că viteza unghiulară din această relaţie este de fapt tocmai viteza unghiulară a triedrului lui Frenet. Ne poate contrazice cineva? Ne poate arăta cineva că normala şi binormala ar avea cumva altă viteză unghiulară decât cea care rezultă din relaţia E=ℏω? Nu! Nu există nici un mijloc pentru a determina viteza cu care se roteşte triedrul lui Frenet asociat unui corp care se deplasează în linie dreaptă. Aşadar, nu există nici un mijloc pentru ca cineva să mă poată contrazice în acest caz.

Dar o asemenea situaţie echivalează cu detectarea unui postulat. Mai precis, dacă nimeni nu mă poate contrazice, atunci voi postula că energia unui corp care se deplasează rectiliniu este proporţională cu viteza unghiulară a triedrului lui Frenet asociat acelui corp, după relaţia E=ℏω. Altfel spus, postulăm că viteza unghiulară din mecanica cuantică nu este altceva decât tocmai viteza unghiulară a triedrului Frenet asociat traiectoriei corpului respectiv.

Desigur, în amănunt lucrurile sunt mult mai complexe. Teorema de recurenţă arată că există o puzderie de triedre Frenet de diferite ordine asociate mişcării unui corp, legate toate între ele prin formulele lui Frenet, iar mecanica cuantică arată că fiecare corp este alcătuit dintr-o puzderie de alte corpuri mai mici. Dar chiar şi într-o asemenea complexitate se poate folosi puntea de legătură postulată aici între cunoştinţele vechi acumulate de mecanica cuantică şi Fizica viitorului, bazată pe teorema de recurenţă.

Pe forumuri în iunie 2012

Pe topicul „Care este rostul vieţii?”

Când eram adolescent mi-am pus şi eu această problemă şi am ajuns la concluzia că [b]scopul suprem al oricărei fiinţe este acela de a-şi rezolva toate problemele[/b].

Pe topicul „The recurrence theorem of the Frenet formulas”

Hi all!

Studying the Frenet formulas I have concluded that they are recursive. More specifically, using the trigonometric form of the Frenet formulas (form which you can find boring details on my blog), we proved the following

[b]Theorem:[/b] If there is a right trihedron of the [i]n[/i] order   

[tex](\vec{T}_{n},\;\vec{N}_{n},\;\vec{B}_{n})[/tex]  

that satisfies the Frenet formulas of the [i]n[/i] order, written in the trigonometric form

[tex]\left\{\begin{array}{l}\dot{\vec{T}}_n=\omega_n \sin{\theta_n} \vec{N}_n\\\dot{\vec{N}}_n=\omega_n(-\sin\theta_n\vec{T}_n+\cos\theta_n\vec{B}_n)\\\dot{\vec{B}_n}=-\omega_n\cos\theta_n\vec{N}_n\end{array}\right.,[/tex]

then there is still a right trihedron of the [i]n +1[/i] order

[tex]\left\{\begin{array}{l}{\vec{T}}_{n+1}=\cos{\theta_n} \vec{T}_{n}+\sin \theta_{n} \vec{B}_{n}\\{\vec{N}}_{n+1}=-\sin \theta_{n} \vec{T}_{n}+\cos \theta_{n} \vec{B}_{n}\\{\vec{B}}_{n+1}=-\vec{N}_{n}\end{array}\right.[/tex]

that satisfying, in turn, the Frenet formulas of the [i]n+1[/i] order written also in the trigonometric form