Despre plăcerea sadică de a vorbi despre „pseudoștiință”

Întâlnesc în continuare tot felul de jurnaliști, blogheri sau feisbuciști care își dau mari aere de descoperitori ai pseudoștiinței. 

Articolele sau comentariile lor seamănă cu horoscopul, cu astrologia, căci le lipsesc argumentele științifice clare. Dacă sunt jurnaliști, atunci articolele lor vor fi bine vândute. Dacă sunt blogheri, atunci articolele lor vor avea multe vizualizări. Dacă te împotrivești acestor „realizări”, te vei trezi cu „ciomăgeli” virtuale, jigniri crase, dar nu vei întâlni argumente logice. Vezi, doamne, cum să nu se împotrivească, din moment ce le iei pita de la gură?

Iar comentatorii se bagă în seamă pentru că știu că vor avea multă susținere din partea „sistemului”. E mult mai ușor să fi în acord cu sistemul, decât să i te împotrivești. Dacă i te împotrivești, va trebui să faci față fluxului de proști care te vor ataca (vorba aia, „mulți, dar proști”).

Deși nu sunt specialiști în domeniul despre care scriu, acești mari jurnaliști și blogheri sunt totuși capabili să catalogheze cu mare ușurință lucrări de doctorat sau diverse articole ca făcând parte din pseudoștiință.

Apoi, dacă le atragi atenția, spunându-le că nu avem chiar atâtea certitudini cu câte se laudă ei încât să poată decide atât de categoric unde este limita dintre Știință și pseudoștiință (nici mari filozofi n-au fost în stare să găsească o asemenea limită clară, dar ei pot), te trimit la plimbare și te jignesc. 

Așa că ești nevoit să ieși din „flux”, să iei o pauză, să te odihnești, să-ți aduni energia, după care să intri înapoi în fluxul care ți se opune și să o iei aproape de la zero, încercând să le explici cât de mult greșesc sau să le explici că pe tine nu te-au convins.

Așa că am început să-mi pun întrebarea dacă mai merită să mă bag în fluxul de proști care mi se împotrivesc...

Adevărata metodă științifică

Avem noi pe forumul pentru cercetare câțiva dăștepți (se știu ei) care ne tot scot ochii despre cum se face de fapt Știința, sugerând prin asta că noi ăștialalți (bineînțeles, cu excepția lor) suntem o adunătură de ignoranți care suntem pe forum pentru că n-avem nicio treabă de făcut.


Puilor, să vă spun eu cum se face Știința. Realizarea supremă a Științei este construcția unui MODEL UNITAR consistent care îndeplinește simultan următoarele două condiții:

1. Are un număr CÂT MAI REDUS de axiome.
2. Are un număr SUFICIENT de axiome pentru a descrie TOATE fenomenele fizice cunoscute.

Pentru aceasta, de-a lungul secolelor, vin niște savanți bengoși care aplică următorul ALGORITM ȘTIINȚIFIC:

1. Pasul 1: FAC OBSERVAȚII ȘI EXPERIMENTE asupra naturii, pentru a acumula date care permit construcția și confruntarea unor modele într-un număr cât mai redus. În absența unui model unitar (precum e cazul contemporaneității) orice observații și experimente sunt relevante.
2. Pasul 2: Analizează datele acumulate în pasul 1 și CONSTRUIESC MAI MULTE MODELE disparate care pot explica fiecare un grup restrâns dintre faptele de la pasul 1. Este stadiul în care se găsește contemporaneitatea.
3. Pasul 3: Analizează modelele disparate de la pasul 2 și CONSTRUIESC UN SINGUR MODEL UNITAR cu acestea, model care poate explica indiscutabil TOATE faptele cunoscute, fără excepție.

Punct.

Pașii 1 și 2 sunt specifici protoștiinței, adică Științei în formare, așa cum este Fizica actuală. Pasul 3 este specific unui sistem științific maturizat și eficient precum va fi cel ce va urma în deceniile sau secolele următoare.

Savanții care se limitează la pasul 1 sunt experimentatori. Cei care se ocupă de pasul 2 sunt teoreticieni. Cei care vor realiza pasul 3 sunt superteoreticieni.

Clasificarea curbelor

În contextul articolului precedent, un utilizator simpatic de pe forumul pentru cercetare (virgil_48) mi-a pus o problemă interesantă (și justificată și mult așteptată) privind deosebirea dintre o curbă simplă și una complicată. Îi voi răspunde acum mai riguros aici.

Există un parametru fundamental care face distincția dintre o curbă simplă și una complicată: lancretianul. Lancretianul unei curbe este raportul (deci fracția) dintre curbura curbei și torsiunea curbei. Bineînțeles, așa cum curbura curbei și torsiunea curbei depind de locul de pe curbă în care le măsurăm, la fel și lancretianul este o funcție de locul de pe curbă în care îl măsurăm. 

Cu lancretianul în minte putem să vorbim despre clasificarea curbelor. 

1. Cea mai simplă curbă este curba al cărei lancretian este constant (mai simplu decât constant nu se poate). Numim această curbă așa cum este numită ea și astăzi: elice propriu-zisă (noi i-am mai putea spune „elice de ordinul întâi”). Elicea are proprietatea remarcabilă că „se rotește” în jurul unei drepte.
2. Următoarea curbă, puțin mai complicată decât elicea, dar cea mai simplă curbă după elice este curba al cărei lancretian nu mai este constant, ci este variabil, dar variația lui este constantă. Mai exact derivata de ordinul întâi a lancretianului este constantă. Am putea să mai spunem că în acest caz „viteza lancretianului” este constantă. Cum să numim această curbă? Eu am ales denumirea de „elice de ordinul al doilea” sau „elice de ordinul doi”. În studiile curente, elicea de ordinul doi se mai numește și „curbă de precesie constantă” deoarece curba „precesează” în jurul unei drepte.
3. Următoarea curbă, puțin mai complicată decât elicea de ordinul doi, dar cea mai simplă curbă după această elice de ordinul doi este curba al cărei lancretian nu mai are „viteza” constantă, dar are „accelerația” constantă. Mai exact, lancretianul acestei curbe are derivata de ordinul doi constantă. Desigur, numesc această curbă „elice de ordinul trei”. Ea ar mai putea fi numită și „curbă de nutație constantă”, deoarece curba „nutează” în jurul unei drepte.
4. Și așa mai departe...

Așadar, sper că acest articol face o idee despre complexitatea curbelor. Teorema de recurență a formulelor lui Frenet ne demonstrează că orice curbă, oricât de complicată ar părea ea, nu este altceva decât o elice de un anumit ordin. Cu cât este mai mare acest ordin, cu atât este mai complicată curba.

Despre eforturile depuse pentru a complica traiectoria unui corp

Deși nu este ceva banal, cred că oricine va fi de acord că pentru a putea complica traiectoria unui corp este necesar să depunem un oarecare efort, deci este necesar să consumăm energie. Altfel spus, traiectoria unui corp nu se complică spontan, de una singură, de capul ei, ci numai cu un oarecare efort depus din exterior. Dacă lăsăm corpul liber, fără să consumăm energie cu complicarea traiectoriei sale, atunci corpul se va deplasa din inerție pe cea mai simplă traiectorie posibilă pentru el.  

Așadar, cred că suntem cu toții de acord că pentru a complica o traiectorie trebuie să consumăm energie. Ar fi interesant de văzut cam câtă energie se consumă pentru a complica o traiectorie. Dar pentru aceasta ar trebui să știm cum putem evalua numeric gradul de complicare a unei traiectorii. Este o problemă dificilă asupra căreia voi mai reveni cu altă ocazie, dar o idee despre rezolvarea ei puteți găsi deja pe acest blog, dacă veți căuta ce am scris despre teorema de recurenţă a formulelor lui Frenet și elicea generalizată. 

Deci, un corp care se deplasează pe o traiectorie complicată ne transmite informația că el a primit suficientă energie pentru a se deplasa cu o asemenea traiectorie complicată. 

Am spus "a primit", dar de ce nu am spus "primește" din moment ce tendința inerțială  corpului este (mereu), așa cum spuneam mai sus, aceea de a se deplasa pe cea mai simplă traiectorie? Este oare posibil ca un corp să "împacheteze" energia primită la un moment dat și să o transporte cu el mai departe chiar și după ce a încetat să mai primească energie? 

Din fericire, răspunsul este pozitiv. Corpurile pot absorbi energia primită, o împachetează și o transportă astfel cu ele mai departe. Împachetând energia primită, corpul capătă o masă mai mare, devine mai masiv. 

Dar oare prin ce mecanism pot corpurile să împacheteze energia? Prin ce mecanism pot corpurile să ducă cu ele energie? Prin ce mecanism traiectoria corpurilor poate rămâne complicată chiar și departe de sursa care le-a furnizat energia necesară complicării traiectoriei? De ce în unele cazuri energia este împachetată, iar în alte cazuri nu?

Răspunsul este următorul: corpurile împachetează energia doar atunci când traiectoria lor se inchide, adică atunci când pentru un observator care se deplasează "împreună cu corpul" (este solidar cu centrul de simetrie al traiectoriei) traiectoria este închisă. De exemplu, știm că traiectoria unui corp care se deplasează pe un cerc este o traiectorie închisă, deoarece un observator care se află în repaus față de centrul cercului constată că acel corp revine periodic în același loc. 

Închiderea traiectoriei este echivalentă cu fenomenul numit "rezonanță".  Așa cum câmpul electromagnetic se transformă în undă electromagnetică la rezonanță, așa și corpurile ce se deplasează pe traiectorii închise împachetează energia și o transportă cu ele departe de sursa de energie. 

Dar pasul uriaș pe care l-a făcut Fizica elicoidală a fost acela de a postula că întreaga energie pe care o transportă un corp, deci întreaga sa masă, se regăsește în forma traiectoriei acelui corp, în gradul de complicare a traiectoriei sale. Altfel spus, masa unui corp nu este altceva decât o informație despre cât de complicată este traiectoria corpului respectiv.  

În vulcani se produce un fenomen de electroliză inversă?

Se pot formula acum trei întrebări importante pentru postarea precedentă în care încercam să explic fulgerele din vulcani:

1. Știm azi că un curent electric este deplasarea ordonată a sarcinilor electrice. Atunci, din raționamentele precedente ar rezulta că deplasarea de masă este echivalentă cu deplasarea de sarcină?
2. Dacă răspunsul este negativ, atunci de ce ar mai exista deosebire între masă și sarcină electrică, prin ce ar mai diferi cele două mărimi fizice?
3. Prin fenomenul de electroliză, sub influența unui curent electric continuu se produce mișcarea materiei. Eu am propus că mișcarea materiei produce curent electric. Este acesta un fenomen de electroliză inversă, căruia îi putem aplica aceleași formule?




1. Răspunsul este negativ: deplasarea de masă nu este echivalentă cu deplasarea de sarcină. Deoarece masa este torsiune (masa există și la torsiune constantă), pe când sarcina electrică este torsiune variabilă în timp (sarcină electrică există doar atunci când torsiunea variază).
2. Transportul de masă nu este echivalent cu transportul de sarcină. Atunci când un rezervor se golește se transportă masă, dar dacă această masă poate fi ușor tulburată (fluid turbulent), atunci ea poate pierde ușor și treptat torsiune prin descărcări electrice multe și de intensitate foarte mică. Dacă fluidul din rezervor (sau din vulcani) conține resturi masive, atunci aceste resturi nu pot „absorbi” diferența de torsiune care se creează prin curgere, ceea ce mărește probabilitatea unor descărcări electrice mai importante. Astfel, este posibil ca grindina să fie tocmai rezultatul aglomerării apei turbulente care a absorbit torsiune în cădere. Așadar, am mai făcut cu această ocazie și previziunea că golirea unui rezervor cu apă murdară ce conține resturi solide mari este mai probabil să producă descărcări electrice importante decât golirea unui rezervor cu apă curată, ușor de tulburat.
3. Da. Rămâne interesant de văzut cum ar putea fi determinat echivalentul electrochimic al substanțelor din vulcani sau din rezervoarele care se golesc sau din inelele lui Saturn.

Cum explică Fizica elicoidală fulgerele din vulcani

Dacă sarcina electrică este dată de viteza de variație a torsiunii și dacă masa este proporțională cu torsiunea totală (așa cum am sugerat în Fizica elicoidală), atunci la transferuri de masă cu debit uriaș (cum are loc în cazul ploilor de vară sau al vulcanilor sau al golirii rezervoarelor mari) trebuie să apară tensiuni electrice și implicit descărcări electrice manifestate prin fulgere și tunete, datorită variațiilor mari de masă (și implicit de torsiune) . 

Nu știu cum explică Fizica actuală asemenea fenomene, dar, după cum vedeți, Fizica elicoidală le poate explica deocamdată cel puțin calitativ. 

Masa este proporțională cu torsiunea totală

În Fizica elicoidală masa depinde de torsiunea totală după formula $$m=\frac{\hbar} {c}\tau_{tot}. $$

Această formulă ne spune că masa depinde de torsiunea totală cu o constantă de proporționalitate foarte, foarte mică (raportul $\frac {\hbar} {c} $ este extraordinar de mic).

Așadar, pentru corpurile foarte masive, care au deja o torsiune totală uriașă,  "forma vizibilă"  a traiectoriei nu afectează vizibil masa. Asta deoarece forma vizibilă a traiectoriei contribuie cu torsiuni și curburi foarte mici la acea torsiune totală uriașă.

În schimb, masa corpurilor foarte mici depinde mai mult de forma vizibilă a traiectoriei, căci la mase mici este ușor vizibilă contribuția curburilor și torsiunilor mici.

Astfel, un avion care face piruete pe cer va avea masa aproape nemodificată, căci modificările în masă sunt neglijabile, insesizabile cu aparatele de măsură actuale. Dar o particulă elementară care este ciocnită în acceleratoare de particule va putea suferi variații importante de masă.

Singura Știință este Matematica, restul sunt protoștiințe

Domnul Cristian Român, un respectabil apărător al Științei, a scris recent un articol interesant în care m-am simțit oarecum vizat. Așa că mi-am permis să îmi ofer dreptul la replică, cu speranța vie că nu voi supăra pe nimeni dacă îmi voi exprima punctul de vedere.

Eu consider că Știința nu are nevoie de scepticism, căci, prin definiție, Știința ar trebui să fie (dacă nu cumva chiar și este deja) o colecție de cunoștințe indubitabile, pe care omenirea se poate baza. Căci dacă nu avem cunoștințe indubitabile, atunci nu putem spune că avem Știință, ci, eventual, protoștiință, adică, știință în formare. Ceea ce nu este indubitabil, nu poate fi considerat Știință. 

Acuma se pune problema dacă există astfel de cunoștințe indubitabile și unde pot fi găsite acestea. Da, ele există și le putem găsi doar în Matematică.  Tot ceea ce este indubitabil este parte integrantă a Matematicii și tot ceea ce este parte integrantă a Matematicii este indubitabil. Altfel spus, tot și numai ceea ce a fost clarificat pentru eternitate face cumva parte din Matematică. 

Iar acolo unde domnește indubitabilul, scepticismul nu mai are loc. Că doar n-o să fiu sceptic în privința teoremei lui Pitagora.

Desigur, există și în Matematică ipoteze despre care nu știm dacă sunt adevărate sau false, dar de la a ne îndoi de câteva propoziții până la a ne îndoi de tot și toate (căci asta înseamnă a fi sceptic) este o cale prea lungă.  

Așadar, scepticismul nu caracterizează Știința. Nu știu cine ne-a băgat în cap ideea asta cu scepticismul, dar, după cum vedeți, nu e bună. Ba, dimpotrivă, eu cred că este dăunătoare pentru generația tânără, care nu mai știe în ce să mai aibă încredere. 

Sper să nu se supere pe mine nimeni (căci și eu mă consider un apărător al Științei), dar eu așa văd lucrurile. 

„Legea inerției are origine necunoscută”

În lucrarea „The Character of Physical Law”, la pagina 19, marele Feynman recunoaște foarte clar că „the motion to keep the planet going in a straight line has no known reason. The reason why things coast for ever has never been found out. The law of inertia has no known origin.”. Adică, pe românește, „mișcarea ce menține planeta mergând în linie dreaptă nu are nici un motiv cunoscut. Motivul pentru care obiectele o țin tot înainte pentru totdeauna nu a fost niciodată descoperit. Legea inerției are origine necunoscută.”

Iar eu stau și vă întreb acum: 

-S-a schimbat ceva de pe vremea lui Feynman? Există vreun fizician căruia să-i pese așa cum se cuvine de acest mister, un fizician care a luat în serios ceea ce spune acest laureat (pe merit) al premiului Nobel? Există vreun fizician care a descoperit ceva nou în legătură cu acest mister? Ce ar trebui făcut pentru a-i mobiliza pe fizicieni să se apuce de treabă?

Studiați, fraților, și TORSIUNEA traiectoriilor!

Pentru a concretiza la ce m-am referit când am postat pe facebook imaginea sugestivă de mai jos 

vin cu precizarea că mă refeream la TORSIUNE. 

Dragi fizicieni contemporani, care aveți ocazia să mă citiți, vă dau o idee: studiați și torsiunea traiectoriilor. Montați această „roată” la căutările voastre și veți constata că recuperați repede timpul „pierdut” cu montarea roții. Vi se vor deschide perspective nebănuite. 

Desigur, studiez și eu torsiunea (finisez „roata” cât pot eu de mult), dar eu nu am posibilitățile voastre, eu nu prea am ce să fac cu această „roată”, din moment ce nu am restul angrenajului. Doar pe voi vă poate ajuta aceasta.

O descoperire fundamentală în Fizică!

Dacă inginerii ar comunica mai bine cu fizicienii, acest rezultat foarte profund ar fi fost de mult cunoscut în „lumea bună”. De asemenea, dacă inginerii ar citi mai multă teorie, ar avea șansa să înțeleagă mai repede profunzimea rezultatelor practice cu care se lovesc zilnic.

Pentru cine scriu eu aici?

Oare merită să-mi mai bat capul cu a scrie pe acest blog? Mai citește cineva ce scriu aici? Sau scriu în pustiu? Chiar nu este niciun creier printre români care să-mi dea o reacție? Ce-i așa greu să încurajezi pe cineva să continue să-și bată capul? Sau ce-i așa greu să-ți spui o părere despre prostiile debitate aici? Deci?

Axiomă a Fizicii elicoidale: Toate corpurile dintr-un sistem de referință se mișcă pe traiectorii de curbură și torsiune bine definite

Una dintre axiomele Fizicii elicoidale este aceea că toate corpurile dintr-un sistem de referință se mișcă pe curbe de curbură și torsiune BINE DEFINITE.

Cred că este o axiomă de bun simț și nu contrazice niciun fapt experimental din prezent. 

Totuși, această axiomă exclude din discuție dreapta geometrică, deoarece dreapta geometrică nu are o torsiune bine definită. 

În schimb, axioma nu exclude curba a cărei curbură este nulă, cu condiția ca și torsiunea unei asemenea curbe să fie bine definită. De exemplu, în Fizica elicoidală pot exista curbe de curbură nulă, dar cu torsiuni diferite. Putem numi asemenea curbe tocmai DREPTE NATURALE. Așadar, toate dreptele naturale au curbura nulă, dar pot avea torsiuni diferite.

Prin urmare, corpurile se pot mișca pe drepte naturale, dar nu se pot mișca pe drepte geometrice.

Facem presupuneri chiar și atunci când măsurăm

Am întâlnit plafonați care o tot dădeau înainte cu dictonul că măsurarea este cel mai important proces prin care obținem cunoștințe corecte în Știință și că măsurarea ar face parte astfel din metoda științifică, metodă pe care ei, chipurile, o cunosc foarte foarte bine și că ei sunt tobă de carte și sunt dăștepții Pământului și pe ei trebuie să-i ascultăm până în pânzele albe dacă vrem să fim oameni de Știință, altfel suntem pseudoștiințifici și suntem de „bezna minții”.

Ei bine, nu! Măsurarea nu este suficientă în Știință, așa cum lasă plafonații oficiali să se înțeleagă astăzi. Și am să vă dau un exemplu banal. Să presupunem că vreți să măsurați VITEZA unui corp. Să zicem că vrem să măsurăm viteza unui tren. Haideți să vedem câte probleme se nasc atunci când vrem să măsurăm viteza unui tren. 

1. În primul rând, nimeni nu poate să definească fără dubii un tren. Ce este un tren? Nu veți găsi o definiție completă a unei asemenea noțiuni, o definiție care să respecte acel „gen proxim” și „diferență specifică” de care ați învățat la Logică. Dacă sunteți suficient de critici, întotdeauna veți găsi ceva de obiectat în legătură cu definiția unui tren. Așadar, doar PRESUPUNEM că interlocutorul ne înțelege despre ce este vorba când ne referim la tren, fără să ne pese dacă înțelegem bine ce înseamnă tren.

2. Viteza este o mărime fizică asociată unui punct (punct material), nu unui corp. Așadar, eventual căutăm să măsurăm viteza centrului de masă al trenului. Dar unde se află centrul de masă al trenului? Cât de precis putem găsi poziția acestuia? Habar n-avem! Doar PRESUPUNEM cam pe unde se află centrul de masă al trenului, în funcție de greutatea trenului, în funcție de vagoanele mai aglomerate, în funcție de faptul că trenul se află în aliniament sau în curbă. Deci, o grămadă de factori influențează poziția centrului de masă al trenului.

3. Viteza trenului depinde de poziția la care se află trenul la câteva momente de timp. La un moment dat poziția trenului este una, la alt moment poziția trenului este eventual alta (dacă trenul se mișcă). Iar pentru a măsura viteza trenului facem raportul dintre lungimea drumului parcurs de tren și timpul cât a durat mișcarea. Problema este că între cele două momente de timp nu știm unde se află trenul, ci doar PRESUPUNEM că el se deplasează liniștit cu aceeași viteză mereu între cele două momente. Desigur, este doar o presupunere. Și este o presupunere cu atât mai demnă de criticat cu cât știm, mai nou, de la mecanica cuantică, faptul că un obiect cuantic (în speță, particulă foarte mică) poate sări aiurea dintr-un loc într-altul, incontrolabil, cu o probabilitate nenulă. Desigur, din punct de vedere teoretic, asta înseamnă că și trenul se poate mișca cum vrea el între cele două momente de timp în care i-am măsurat poziția. 


Unde mai este certitudinea măsurării atunci? Observați cât de dependenți suntem de PRESUPUNERI, chiar și atunci când facem măsurători? Facem presupuneri la tot pasul în așa-numita „Știință”. Ei bine, asta nu este Știință! Asta este PROTOȘTIINȚĂ. Singura Știință este MATEMATICA. Doar în Matematică avem definiții riguroase, indubitabile și teoreme DEMONSTRATE, indubitabile, așa cum cere Știința. Doar Matematica respectă cele mai clare criterii pentru dobândirea adevărului valabil pentru milioane de ani. Doar în Matematică, adevărurile stabilite deja sunt veșnice, iar adevărurile care vin după ele vin să completeze adevărurile existente, fără să le respingă vreodată. Restul „Științelor” diferite de Matematică sunt protoștiințe. Și vor rămâne protoștiințe până când nu vor deveni ele însele ramuri ale Matematicii, pornite de la noțiuni cu definiții indubitabile, axiome indubitabile, demonstrații indubitabile.


Să nu se înțeleagă de aici că am ceva împotriva procesului de măsurare sau împotriva Științei sau împotriva metodei științifice. Ci să se înțeleagă doar că am ceva împotriva întunericului din mintea ălora spălați pe creier care cred că măsurarea este totul în Știință și că fără ea suntem pseudoștiințifici. Să se știe că mă apucă sila când îi aud lăudându-se cu pompoasa lor erudiție sau îi compătimesc sau îmi pare rău că nu-i pot deștepta cu o baghetă magică. 

Să se mai înțeleagă, deci, că măsurarea și experimentul sunt doar o mică parte din metoda științifică și că teoria este mult mai importantă decât ne lasă să credem spălații pe creier, îndobitociți cu ideea că de la Galilei încoace s-ar fi dovedit că experimentul trebuie să primeze în cunoașterea științifică și că teoria nu ar avea prea multă valoare.

Și poate că dobitocii ăștia, care se cred suficient de dăștepți încât sunt convinși că au dreptul să ne tot îndruge despre diferența dintre Știință și pseudoștiință și să ne facă în fel și chip („pseudoștiințifici”) pe noi ăștialalți care vrem să schimbăm Știința oficială, nici nu sunt chiar așa de vinovați pentru ignoranța lor întunecată, ci mai degrabă sunt vinovați cei care inoculează CU INTENȚIE încă de pe băncile școlii această prejudecată în mintea tutulucilor, ca să scoată în evidență IMPORTANȚA FONDURILOR care trebuie alocate în Știință pentru experimente. Și dacă-i așa, atunci Știința adevărată se duce de râpă, lăsând loc „Științei” care aduce bani...

Torsiunea nu poate varia oricum

Din punctul meu de vedere (asimilat Fizicii elicoidale), sarcina electrică este torsiune variabilă. Dacă un corp se deplasează pe o traiectorie cu torsiunea în scădere, atunci corpul dat are sarcină electrică negativă.

Iar dacă sarcina electrică este torsiune variabilă, atunci derivata torsiunii electronului este constantă și minimă. Altfel spus, sarcina electrică elementară este cea mai mică variație posibilă a torsiunii. Deci, torsiunea n-ar putea varia oricum, ci doar în multiplii întregi ai variației elementare.

Atomul de hidrogen ar conține corpuri cu cele mai mici variații ale torsiunii. Iar asta ar explica poate abundența acestuia în Univers, din perspectiva Fizicii elicoidale, variația minimă fiind cea mai probabilă.

Despre dovezi

M-a provocat afirmația lui Hitchens: „Ceea ce se afirmă fără dovezi poate fi respins fără dovezi”, pe care am constatat că o folosesc mulți oficiali (a se citi, „superficiali”) în combaterea „pseudoștiinței”.

Problema mea este însăși noțiunea de „dovadă”. Cum dovedim că o dovadă chiar este o dovadă? De exemplu, Galilei a arătat că bila aruncată pe sticlă merge în linie dreaptă și de atunci credem că un corp liber se mișcă rectiliniu, bazați pe „dovezi”. Galilei ne-a prezentat o dovadă? Pe vremea lui nu se știa că o traiectorie mai are și torsiune, nu doar curbură. A mai analizat cineva principiul inerției de când s-a descoperit torsiunea?

Ce altceva putem considera drept dovezi în afară de experimentele macroscopice care se adresează direct simțurilor? Nu cumva toate celelalte experimente sunt INDIRECTE, sunt bazate pe concluziile indirecte și pe INTERPRETĂRILE formulate de cineva pe baza experimentelor macroscopice?

Torsiunea totală și dimensiunile

Din cele spuse în articolul precedent, rezultă că torsiunea totală a unei elice este ${\tau_2=\sqrt{\tau^2+\kappa^2}}$.

Și mai rezultă că torsiunea totală a unei curbe de precesie constantă (elice în jurul altei elice, adică elice de ordinul doi) este $\tau_3=\sqrt{\tau_2^2+\kappa_2^2}$.

Acum, dacă înlocuim pe $\tau_2$ cu $\sqrt{\tau^2+\kappa^2}$, deci pe $\tau_2^2$ cu $\tau^2+\kappa^2$, atunci obținem

$$\tau_3=\sqrt{\tau_2^2+\kappa_2^2}=\sqrt{\tau^2+\kappa^2+\kappa_2^2}.$$

Desigur, am avea și $\tau_4=\sqrt{\tau_3^2+\kappa_3^2}=\sqrt{\tau^2+\kappa^2+\kappa_2^2+\kappa_3^2}$

sau și

$$\tau_5=\sqrt{\tau_4^2+\kappa_4^2}=\sqrt{\tau^2+\kappa^2+\kappa_2^2+\kappa_3^2+\kappa_4^2}$$.

Dar radicalul acela ne sugerează că ar fi vorba de modulul unui vector într-un spațiu cu mai multe dimensiuni, în funcție de câte curburi avem. Deci, ar cam trebui meditat și la asemenea chestii interesante.

Torsiunea totală

În Fizica elicoidală nu există altceva decât (o mulțime numărabilă de) centre de masă care se deplasează cu viteza luminii în vid.

Masa asociată acestor centre de masă este proporțională cu torsiunea totală. Torsiunea totală este o noțiune nouă pe care o vom defini aici.

Dacă traiectoria este o elice de curbură $\kappa$ și torsiune $\tau$, atunci torsiunea totală a acestei traiectorii este $\tau_2=\sqrt{\kappa^2+\tau^2}$.

Dacă traiectoria este o curbă de precesie constantă (elice în jurul altei elice sau, echivalent, elice de ordinul doi), atunci torsiunea totală este $\tau_3=\sqrt{\kappa_2^2+\tau_2^2}$, unde $\kappa_2=\frac{\kappa'\tau-\kappa\tau'}{\kappa^2+\tau^2}$, derivarea făcându-se în raport cu parametrul canonic. Cum centrul de masă se mișcă cu viteza luminii în vid, derivarea în raport cu parametrul canonic este echivalentă cu derivarea în raport cu timpul propriu al centrului de masă.

Observăm că curbura de ordinul doi definită mai sus poate fi scrisă mai simplu în funcție de parametrul $l=\frac{\kappa}{\tau}$, numit „lancretian”. În funcție de lancretian și derivata acestuia, curbura de ordinul doi poate fi scrisă ca $$\kappa_2=\frac{l'}{1+l^2}.$$

Prin recurență, se poate defini astfel torsiunea de ordin superior. Acest ordin crește atât timp cât lancretianul are derivata nenulă. În momentul în care un lancretian are derivata nulă, curbura de ordinul respectiv se anulează și ea, astfel încât nu mai contribuie la creșterea torsiunii. Prin urmare, torsiunea de orice ordin superior devine egală cu torsiunea maximă. Această torsiune maximă este torsiunea totală pe care am definit-o aici. Notăm această torsiune totală cu $\tau_{tot}$.

Astfel, masa centrului de masă care se deplasează pe o anumită traiectorie este dată de $m=\frac{\hbar}{c}\tau_{tot}$, unde constantele ce apar în formulă sunt cele binecunoscute (constanta lui Planck barată și viteza luminii în vid).

De ce se înșurubează fulgerul?

Am întâlnit recent o imagine superbă în care am observat înșurubarea fulgerului.

Și nu doar înșurubarea simplă, ci chiar și înșurubarea înșurubării, așa cum ne învață teorema de recurență a formulelor lui Frenet.

Voi vedeți înșurubările de care vorbesc? Care o fi cauza unor asemenea înșurubări?

Am deschis și pe forum un topic cu acest subiect. Sper să fie dezbateri consistente. De asemenea, am postat imaginea și pe grupul Helical Physics de pe Facebook. Sunt curios, unde voi primi întâi un răspuns interesant.