Lumea este o infinitate de nimicuri!
Imaginaţi-vă că aveţi în mâini o pâine mare şi proaspătă, iar lângă voi se află doi buni prieteni. Cu oarecare efort, rupeţi în două părţi egale pâinea şi înmânaţi câte o parte fiecăruia dintre cei doi prieteni. Evident, fiecare prieten va avea în mâini o jumătate de pâine. Jumătatea este mai mică decât întregul. Iar întregul este dat de cele două jumătăţi, pâinea este formată din cele două jumătăţi de pâine.
Acum, imaginaţi-vă că lângă voi se află de data aceasta patru prieteni şi că pâinea trebuie împărţită în mod egal acestora. Cât va primi atunci fiecare dintre prieteni? Evident, doar un sfert de pâine. Sfertul este mai mic decât întregul şi chiar mai mic decât o jumătate. Aşadar, pâinea este patru sferturi de pâine.
Mai facem un pas de imaginaţie şi considerăm că pâinea trebuie împărţită în mod egal la zece prieteni. Atunci, fiecare va primi doar o zecime din pâine, deci o parte şi mai mică decât un sfert. Putem spune atunci că pâinea este formată din cele zece zecimi de pâine.
Ce s-ar întâmpla dacă pâinea ar trebui împărţită la o mie de oameni, la un milion de oameni, la un miliard? Evident, partea de pâine pe care o primeşte unul dintre aceştia va fi din ce în ce mai mică. Aşadar, pe măsură ce mărim numărul de părţi în care trebuie împărţită egal pâinea, obţinem părţi de pâine din ce în ce mai mici. Totuşi, dacă reunim toate părţile pâinii măcar mental, vom obţine pâinea întreagă, oricât de mică ar fi una dintre părţi.
Până aici, raţionamentul nu a fost dificil. Toţi oamenii cu care am discutat aceasta au putut înţelege că părţile din pâine se micşorează pe măsură ce mărim numărul de părţi. Dar să vedem ce se întâmplă dacă mărim şi mai mult numărul de părţi. Cât de multe părţi pot fi? Care este numărul maxim posibil din punct de vedere matematic în care am putea împărţi pâinea? Păi, numărul maxim ar fi infinit.
Şi ce s-ar întâmpla dacă am împărţi pâinea într-o infinitate de părţi? Cât de mică ar deveni una dintre părţi? Păi, singurul răspuns posibil este că fiecare parte devine infinit de mică. Dar ce înseamnă „infinit de mic”? Infinit de mic înseamnă egal cu zero. Egal cu zero înseamnă nimic. Deci, dacă am împărţi pâinea în mod egal la o infinitate de oameni, atunci fiecare om ar primi o parte nulă din pâine, adică nu ar mai primi nimic.
Ciudat, nu? Da, este ciudat, mai ales pentru că unii dintre cei cu care am discutat această chestiune au considerat că, în ciuda faptului că pâinea este împărţită la o infinitate de oameni, totuşi, fiecare om ar mai primi ceva din acea pâine. Ei bine, tocmai prin asta diferă infinitul de un număr foarte mare precum un milion sau un miliard, tocmai prin faptul că infinitul este atât de mare încât împărţirea la infinit duce la anularea completă!
Ok, să presupunem că am înţeles că împărţirea pâinii într-o infinitate de părţi face ca fiecare parte să aibă o mărime nulă, să devină nimic. Să vedem cum putem înţelege acum că reunirea celor o infinitate de părţi ar trebui să ducă la pâinea întreagă. Am văzut că părţile finite reunite trebuie să dea pâinea întreagă. Atunci de ce nu ar fi valabil acelaşi lucru şi pentru părţile infinit de mici? Eu zic că rămâne valabil şi pentru părţile infinit de mici. Mai precis, eu zic că o infinitate de nimicuri reunite vor da pâinea întreagă.
Dar, dacă ar fi aşa, atunci asta ar fi remarcabil! Pentru că am înţelege că orice lucru nu este altceva decât o infinitate de nimicuri. Căci, ce se întâmplă dacă vom împărţi la infinit două pâini? Dar dacă vom împărţi trei pâini într-o infinitate de părţi? Se schimbă atunci ceva? Păi, da, în aparenţă se schimbă, în sensul că rezultatul împărţirii va fi două nimicuri, respectiv, trei nimicuri. Dar două sau trei nimicuri este tot nimic. Doi ori zero tot zero este. Trei ori zero este, de asemenea, tot zero. Dar dacă împărţim la infinit un scaun, un aligator, o planetă? Nu tot zero vom obţine? Cum să nu? Acelaşi zero? Evident, zero nu poate fi decât unic! Acelaşi zero, acelaşi nimic! Aşadar, dragii mei cititori, lumea este o infinitate de nimicuri!
Abel, lumea e infinita...iar daca imparti infinitul la infinit, nu mai obtii nimic. Asadar lumea nu e o infinitate de nimicuri. Ar fi asa doar daca am considera intreg Universul finit, ca fiind totul, intregul, 1, si fiecare lucru sau fiinta ar fi particica scazuta sau impartita din acel intreg. Atunci lumea ar putea fi impartita la o infinitate de parti. Asadar ceea ce spui tu poate fi valabil doar in cazul obiectelor care poti spune ca sunt finite (au traiectoria finita, cum spui tu). Fiintele sunt infinite, au suflet, care nu poti spune ca e finit, deci nu le poti imparti la infinit.
RăspundețiȘtergereAi dreptate, lumea este infinită, iar dacă împarţi infinitul la infinit poţi să nu obţii nimic. Dar nu e obligatoriu să nu obţii nimic! Pentru că infinit împărţit la infinit poate fi oricât, deci poate fi şi zero, poate fi chiar şi infinit. Cazul exceptat „infinit pe infinit” este acelaşi cu cazul exceptat „infinit ori zero”. Ambele cazuri exceptate pot avea ca rezultat, pe lângă orice număr finit, atât pe „zero”, cât şi pe „infinit”. Deci, nu doar finitul poate fi considerat ca fiind o infinitate de nimicuri, ci chiar şi nimicul însuşi şi chiar şi infinitul. Prin urmare, toate lucrurile sunt o infinitate de nimicuri, chiar şi nimicul, chiar şi infinitul.
RăspundețiȘtergereAşadar, observaţia ta nu contrazice, nu exclude faptul că lumea este o infinitate de nimicuri, ci doar îl completeaza foarte bine. Într-adevăr, a fost nevoie de completarea ta ca să clarificăm şi mai bine acest aspect. Mersi!