Căutați ceva anume?

sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Corpurile sunt lumină curbată

Singurul mediu în care lumina nu este curbată este vidul. Acolo are lumina viteza aparentă maximă și egală cu viteza reală. Acolo lancretianul traiectoriei este nul, unghiul dintre viteza aparentă și viteza reală este nul.

În orice alt mediu lumina se curbează. Curbarea luminii are diferite grade de întortochere în funcție de câtă energie trebuie să absoarbă fotonul și se realizează astfel încât momentul cinetic al unui singur foton să rămână constant în modul și egal cu constanta lui Planck (barată). De asemenea, curbarea este cuantificată datorită teoremei lui Bilinski privind recurența formulelor lui Frenet.


Astfel, gazele fierbinți conțin molecule cu moment cinetic mare (datorat numărului mare de fotoni), în timp ce gazele sub presiune mare conțin molecule cu impuls mare. Unghiul dintre impulsul asociat unei molecule și momentul cinetic al acesteia poate fi interpretat drept sarcina electrică asociată moleculei. 


De exemplu, electronul este lumină curbată cu primul ordin, deci lumină care se deplasează pe o elice având curbura egală cu torsiunea, deci unghiul pe care îl face impulsul electronului cu momentul său cinetic este de 45 de grade. Datorită acestui fapt, viteza aparentă a electronului (adică, proiecția vitezei reale pe axa elicei) este proporțională cu cosinusul unghiului de 45 de grade: $$v_e=\frac{\sqrt 2}{2}c.$$


Faptul că există o constantă universală dată de momentul cinetic impune ca legile unei noi teorii cuprinzătoare în Fizică să lase momentul cinetic invariant, așa cum teoria relativității lasă viteza luminii invariantă.

sâmbătă, 1 august 2020

Există trei tipuri de influențe externe: liniare, areolare și volumice


Despre viteza liniară a unui corp ați auzit cu toții. Un automobil pe șosea are viteză liniară. Acestă viteză poate fi definită ca fiind derivata în raport cu timpul a vectorului de poziție și ne spune ce lungime străbate un corp în unitatea de timp. Corespunzător, produsul dintre masă și viteza liniară este impulsul liniar.

Apoi, despre viteza areolară ați auzit mai puțini, dar există și ea, fiind (jumătate din) derivata în raport cu timpul a produsului vectorial dintre poziție și viteza liniară și ne spune ce arie mătură vectorul de poziție al unui corp în unitatea de timp. Corespunzător, produsul dintre masă și viteza areolară este impulsul areolar (momentul cinetic).

Dar despre viteza volumică n-ați auzit decât cei care mai bâjbâie printre cercetările mele pe care le-am publicat deja. Ei bine, viteza volumică se definește ca fiind (o treime din) derivata în raport cu timpul a produsului scalar dintre poziție și viteza areolară și ne spune ce volum mătură în unitatea de timp triunghiul de poziție (format de vectorul de poziție și vectorul viteză liniară). Corespunzător, produsul dintre masă și viteza volumică este impulsul volumic.

Cu aceste noțiuni în minte, principiul elicoidal al inerției poate fi reformulat astfel:

-corpurile libere se mișcă în așa fel încât impulsul lor liniar, areolar și volumic se conservă în timp și sunt toate nenule.

Așadar, am putea clasifica și influențele externe în funcție de aceste trei tipuri de impulsuri. Influențele care pot modifica doar impulsul liniar ar putea fi influențele gravitaționale, influențele care pot modifica doar impulsul areolar ar putea fi influențele electrice, iar influențele care pot modifica doar impulsul volumic ar putea fi influențele magnetice.

joi, 9 iulie 2020

Putem încălca principiile termodinamicii?

Am o nouă nedumerire. Se știe că difuzia unui gaz are loc de la o concentrație mare către o concentrație mică; dar și de la o temperatură mare către o temperatură mică. Ce se întâmplă dacă am concentrație (suficient de) mare și temperatură mică? Este posibil să încalc principiile termodinamicii, determinând transferul de la temperatură mică la temperatură mare? Sau este posibil să realizez astfel un echilibru termic?

luni, 22 iunie 2020

Impuls elementar și moment cinetic elementar

Dacă, în baza raționamentelor mele matematice precedente care au scos în evidență cât de paradoxale sunt repausul și mișcarea rectilinie, acceptăm să le eliminăm definitiv pe acestea două din Fizică, atunci rămâne un gol pe care trebuie să-l umplem. 

Mai exact, dacă nu există repaus, înseamnă că există o cantitate de mișcare minimă ce are caracter universal, trebuind să fie independentă de observator, pentru ca legile naturii să fie identice în orice sistem de referință. Altfel spus, există o constantă universală cu dimensiunile unui impuls: impulsul elementar.

Considerațiile precedente despre repaus ne-au condus la existența unui impuls elementar. Tot astfel, inexistența unei mișcări rectilinii ne va conduce la concluzia existenței unui moment cinetic minim, universal, elementar, același pentru orice observator din Univers. Probabil, acest moment cinetic este deja descoperit în „persoana” constantei lui Planck.

duminică, 14 iunie 2020

Formarea compușilor chimici și rezonanța orbitală

Oare există vreo legătură între formarea compușilor chimici și rezonanța orbitală? Mă gândesc că așa cum sateliții lui Jupiter sunt în rezonanță orbitală în jurul acestuia și s-au legat astfel puternic de planetă, tot astfel compușii chimici se formează atunci când se produce rezonanța la nivel molecular. Mai rămâne de analizat prin ce diferă, dacă diferă, rezonanța electrică de rezonanța gravitațională.

O asemenea analogie sugerează, de exemplu, că sistemul galilean format de Jupiter cu cei patru sateliți galileeni este asemănător cu molecula de metan. Până unde merge această analogie?

duminică, 7 iunie 2020

Lumea este un punct care se mișcă cu viteză infinită

Întreaga complexitate a lumii va fi cuprinsă în următoarea propoziție:
„lumea este un punct care se mișcă cu viteză infinită”.
Cu viteză infinită poți fi peste tot în același timp. Iar forma traiectoriei punctului universal, dependentă de perspectiva observatorului, va furniza proprietățile lumii.

marți, 2 iunie 2020

Mișcarea mecanică este singura mișcare posibilă

Veți întâlni în cărțile de Fizică obișnuită afirmația că mișcarea mecanică, deci schimbarea poziției corpului în timp, este cea mai simplă mișcare posibilă. Toate celelalte schimbări de parametri sunt alte tipuri de mișcare, diferite de mișcarea mecanică. De exemplu, schimbarea temperaturii unui corp se numește mișcare termică.

Dar natura este simplă în esențele ei. Așadar, orice paradigmă care neglijează simplitatea naturii va fi efemeră, înlocuită în timp de una mai profundă, ce reduce numărul sau complexitatea noțiunilor utilizate. În lumina acestor considerații, Fizica elicoidală îndrăznește să afirme explicit faptul că singura, nu doar cea mai simplă, ci chiar singura mișcare posibilă este mișcarea mecanică. Prin această generalizare, Fizica elicoidală se obligă să explice toate celelalte tipuri de mișcare, reducându-le la mișcarea mecanică a unor componente.

Această generalizare poate fi înțeleasă mai bine dacă este exprimată în modul următor: orice schimbare a parametrilor unui sistem poate fi redusă la o schimbare de poziție. Orice schimbare în natură implică o schimbare de poziție, se datorează unei schimbări de poziție. Și reciproc, dacă nu se schimbă poziții, atunci nu au loc schimbări de niciun fel.

Această reducție profundă a noțiunii de mișcare este extrem de utilă în cercetare, căci permite generalizarea concluziilor obținute pentru mișcarea mecanică la orice tip de mișcare. Ea permite și simplificarea obiectivelor Fizicii, reducându-le la studiul mișcării mecanice.

luni, 4 mai 2020

Sistemele mari sunt mai stabile decât sistemele mici

Din cele două articole precedente putem deduce două fapte importante:

  1. Corpurile sunt mai stabile dacă au raza elicei egală în valoare absolută cu pasul.
  2. Pasul maxim al tuturor corpurilor din Univers este o constantă universală foarte mare.
Drept consecință, corpurile mici, precum particulele elementare, cu o traiectorie a căror rază nu este apropiată de pasul universal vor fi într-o zonă energetică instabilă, unde variațiile curburii pot fi foarte mari, spre deosebire de corpurile a căror traiectorie au rază foarte mare, precum galaxiile, a căror curbură nu poate suferi variații mari, motiv pentru care galaxiile sunt mai stabile. În ultimă instanță, corpurile nederanjate pentru mult timp vor avea raze din ce în ce mai mari (Luna se îndepărtează de Pământ și nu se știa de ce), pe măsură ce pierd energie.
Iată mai jos cum scade energia pe măsură ce crește raza sau cum crește raza pe măsură ce se pierde energie.



Desigur, în general, corpurile nu au pasul atât de mare precum pasul universal, motiv pentru care și corpurile mici pot avea o oarecare stabilitate când raza mică este egală cu pasul mic.
Graficul de mai jos exprimă bine acest lucru. El ne arată cum depinde viteza de variație a curburii (pe verticală), deci instabilitatea, de creșterea razei.
În acest grafic citim următoarele despre valoarea absolută a instabilității:

  1. Cu cât raza este mai mică, cu atât instabilitatea este mai mare și scade cu creșterea razei.
  2. Cu cât pasul este mai mare (curba verde), cu atât instabilitatea (în valoare absolută) este mai mică.
  3. Pentru valori ale razei mai mici decât ale pasului, instabilitatea (în valoare absolută) scade cu creșterea razei.
  4. Pentru valori ale razei mai mari decât ale pasului, instabilitatea crește din ce în ce mai puțin și este negativă. 
  5. Cu cât este mai mare pasul, cu atât curba instabilității este mai plată.
  6. Instabilitatea este aproape constantă în trei cazuri: când raza este extrem de mică, când raza este în apropierea pasului (și puțin mai mare decât pasul) și când raza este mult mai mare decât pasul.
Semnul instabilității ne spune cum variază curbura. Dacă instabilitatea este negativă, atunci curbura scade, iar instabilitate pozitivă înseamnă creștere a curburii, deci și a energiei.

Desigur, corpurile vor tinde spre instabilitate nulă, adică sau vor tinde către egalitatea razei cu a pasului sau vor tinde spre o rază mult mai mare decât pasul. Putem vorbi atunci de două tipuri de stabilități (echilibru), pe care le vom numi: stabilitate de egalitate și, respectiv, stabilitate de distanță.

Pasul maxim este o constantă universală: raza Universului

Cum spuneam în articolul precedent, corpurile pot absorbi energie modificându-și forma traiectoriei. Mai precis, dată fiind formula masei din articol, rezultă că energia unui corp este dată de relația $$E=\hbar c\sqrt{\kappa^2+\tau^2},$$ unde $\kappa$ este curbura traiectoriei, dată de formula $$\kappa=\frac{a}{a^2+b^2},$$ iar $\tau$ este torsiunea traiectoriei, dată de $$\tau=-\frac{b}{a^2+b^2},$$ cu a și b raza elicei pe care se deplasează corpul, respectiv, pasul acestei elice.
Așadar, formula energiei se mai poate scrie și astfel: $$E=\frac{\hbar c}{\sqrt{a^2+b^2}}.$$
Drept urmare, cu cât sunt mai mari valorile razei și ale pasului, cu atât energia corpului scade mai mult. Dar aceste valori n-ar trebui să depășească raza Universului. Astfel, energia unui corp (foton) nu ar putea deveni prea mică, în acord și cu existența radiației de fond.

Atunci, vom postula că pasul maxim al traiectoriei pe care o poate urma un corp este o constantă universală uriașă, cu semnificația de „rază a Universului”. Fiind o constantă universală, ea trebuie să aibă aceeași valoare față de orice observator din Univers, indiferent de poziția în care se află acesta și indiferent de viteza acestuia. Așadar, transformările Lorentz trebuie modificate într-un asemenea mod, încât să lase invariantă constanta b, a cărei valoare ar putea fi apropiată de constanta lui Hubble înmulțită cu viteza luminii.

marți, 28 aprilie 2020

Curbura este egală cu torsiunea

Recent, studiind cu Maxima graficele variațiilor curburii și ale torsiunii am avut o revelație crucială în Fizica elicoidală, care îmi clarifică multe aspecte ce nu se lăsau încă înțelese. Mai exact, am descoperit că un corp liber se mișcă, nu doar pe o elice circulară obișnuită, ci pe o elice care are ceva mai special în ea și anume curbura ei este egală cu torsiunea în valoare absolută.

Dar să vă spun mai exact despre ce este vorba. Să luăm un exemplu mai simplu, pentru început. Cred că puteți fi de acord cu faptul că un corp care este constrâns cumva să se miște pe un cerc va avea energie (potențială) mai mare decât același corp lăsat în pace care nu este constrâns să se miște pe cerc. Deci, cu cât curbura cercului va fi mai mare (raza cercului mai mică), cu atât corpul deține mai multă energie potențială. Dar și reciproc, cu cât corpul deține (pentru că este constrâns să dețină) mai multă energie potențială, cu atât cercul pe care a fost constrâns să se deplaseze va avea o curbură mai mare. Așadar, trecerea de la un cerc de curbură mică la un cerc de curbură mai mare se realizează cu lucru mecanic efectuat asupra corpului și absorbție de energie, iar trecerea inversă de la rază mică la rază mare are loc cu degajare de energie și efectuare de lucru mecanic asupra mediului înconjurător. 

Ei bine, așa cum am mai scris de multe ori pe blog, acest raționament este înglobat într-un postulat îndrăzneț al Fizicii elicoidale, postulat care, implicând constanta lui Planck, concretizează cantitativ relația dintre energia potențială a unui corp și forma traiectoriei sale. Este îndrăzneț deoarece afirmă că întreaga masă a unui corp se datorează numai și numai formei traiectoriei sale, ori aceasta este o noutate absolută în Fizică. 

Relația de care vorbesc și pe care am mai prezentat-o, dar mai brutal, mai neintuitiv, mai lipsită de context decât acum, recunosc, este $$m=\frac{\hbar}{c}\sqrt{\kappa^2+\tau^2}.$$
Această relație ne spune că cu cât curbura $\kappa$ și torsiunea $\tau$ a traiectoriei pe care se deplasează un corp sunt mai mari, cu atât corpul va fi mai masiv, mai energic, respectiv, cu cât corpul este mai ușor, cu atât se deplasează pe traiectorii mai simple. 

Sper ca măcar acum să vedeți această relație cu alți ochi, mai limpezi. Ea ne mai spune printre altele că curbura și torsiunea însele au inerție, adică nu le place să fie schimbate ușor, mai ales atunci când ele sunt mari.

Acum, dacă exemplul cu cercul, o curbă plană, deci cu torsiunea nulă, a fost dat doar în spirit didactic, pentru ca tinerii mei cititori să înțeleagă începutul relației dintre energia unui corp și forma traiectoriei sale, voi reveni la curba cea mai completă, care nu are doar curbură nenulă (precum are cercul), ci are și torsiune nenulă și, mai mult de-atât, este și cea mai simplă curbă cu aceste proprietăți: elicea.

Ei bine, atunci un corp liber care duce totuși cu el energie (caz în care corpul nu este absolut liber din moment ce este constrâns să transporte energie) se va mișca pe o elice a cărei formă ne vorbește despre câtă energie duce corpul respectiv.

Astfel, dacă i-am pus acelui corp în cârcă un sac cu energie, el se va deplasa la nesfârșit, bietul, de unul singur, prin Univers, pe o elice perfect circulară și nederanjată de nimic, a căror curbură și torsiune vor depinde de câtă energie l-am obligat pe bietul corp să ducă cu el. Mișcarea trebuie să fie în echilibru stabil.

Dar, de aici încolo lucrurile devin și mai interesante pentru că ne putem pune problema privind alegerea concretă pe care o va face corpul în ceea ce privește curbura și torsiunea elicei pe care să se deplaseze. Dilema corpului este dacă să se deplaseze pe o elice cu curbura mare și torsiunea mică sau pe o elice cu curbura mică și torsiunea mare. Relația dată mai sus $m=\frac{\hbar}{c}\sqrt{\kappa^2+\tau^2}$ ne permite libertatea să alegem ce curbură dorim și ce torsiune dorim, cu condiția ca suma pătratelor lor să fie aceeași. 

Așadar, când se obține echilibrul stabil? Ce curbură va alege corpul în mișcarea sa? Va alege oare corpul să se deplaseze pe un cerc, dând astfel toată energia sa curburii și neglijând torsiunea? Ar fi o asemenea mișcare în echilibru stabil? Nu s-ar supăra oare torsiunea în acest caz? Eu, dacă aș fi torsiune, în acest caz, m-aș revolta și i-aș reproșa corpului că favorizează curbura, deși curbura n-ar trebui să fie cu nimic mai presus decât mine. Așadar, corpul ar trebui să decidă corect între a împăca și capra și varza, fără ca acestea să se mai certe vreodată în infinitatea de timp în care corpul trebuie să-și ducă crucea. 

În absența matematicii, ar trebui să ne mulțumim cu un astfel de raționament filozofic, raționament care ne duce la concluzia că dilema corpului se rezolvă prin mișcarea sa pe o elice având curbura egală cu torsiunea. Din fericire, matematica vine să întărească acest raționament filozofic. Și să vedem cum. 

Se știe că curbura elicei este dată de formula $$\kappa=\frac{a}{a^2+b^2},$$ iar torsiunea este $$\tau=-\frac{b}{a^2+b^2}.$$

Iată și graficele, realizate cu Maxima, care exprimă curbura în funcție de raza elicei (la un anumit pas).


Curba albastră exprimă cum variază curbura când pasul este 3, curba roșie arată cum variază curbura când pasul este 4, iar curba verde arată cum variază curbura când pasul este 5.

Și mai jos aveți graficul torsiunii, în aceleași culori ca și în cazul curburii.



Pentru a înțelege profunzimea informației transmise de aceste grafice, vom face niște calcule.

Derivând curbura în funcție de raza a și presupunând că pasul rămâne constant, $$\dot\kappa=\frac{\dot a(a^2+b^2)-2a\dot a}{(a^2+b^2)^2},$$
deci obținem minunea asta de formulă: $$\large{\dot\kappa=\frac{b^2-a^2}{(a^2+b^2)^2}\dot a}$$
Ei bine, știți ce ne spune această minune de formulă? Că variația curburii este mai mititică atunci când numărătorul fracției de mai sus este mititel, adică atunci când diferența $b^2-a^2$ este cât de mică se poate, adică atunci când curbura este egală cu torsiunea în valoare absolută. 

Și cum interpretăm atunci această formulă? Astfel: corpurile se deplasează mai liniștit, în echilibru mai stabil, atunci când curbura traiectoriei lor este egală cu torsiunea sau cu minus torsiunea, pentru că atunci variația curburii este mai mică. Corpurilor libere nu le plac variațiile, nu le place să fie deranjate, așa că vor evita variațiile, deci vor căuta să se deplaseze pe o asemenea traiectorie încât curbura să fie egală cu torsiunea.

Observați și pe grafic. Pe măsură ce raza elicei crește, crește și curbura, crește și torsiunea. Torsiunea crește pentru că este negativă, dar valoarea ei absolută scade, de fapt, elicea apropiindu-se de o curbă din ce în ce mai plană. 

Însă, observați vârful graficului curburii. Pe măsură ce raza elicei crește, curbura crește și ea până când ajunge la un vârf în care variația ei dispare. Aici se obține valoarea maximă a curburii. Curbura este maximă și nu mai variază când raza elicei este egală cu pasul acesteia. Aici se obține acel mult dorit echilibru stabil al corpului, în care nu mai există variații ale energiei.

Dincolo de acest vârf curbura elicei începe să scadă pe măsură ce crește raza elicei, întocmai cum scade curbura cercului pe măsură ce crește raza lui. Deci, dincolo de acest vârf, elicea începe să devină din ce în ce mai asemănătoare cu un cerc. De asemenea, aproape de vârf variațiile curburii sunt insesizabile, chiar dacă variațiile razei ar fi mari, deci în vecinătatea vârfului stabilitatea este asigurată. 

Mai mult, în lumina acestor considerații, se poate spune că, așa cum există condensatoare electrice care pot îngloba cât mai multă energie electrică într-o anumită formă, tot astfel, elicea însăși este și ea un „condensator” de energie care „înghite” mai multă energie atunci când curbura este mai apropiată de torsiune în valoare absolută. Astfel, corpurile în care s-a pompat energie și care au fost obligate să conțină cât mai multă energie, vor face cumva să se miște pe o elice având raza cât mai apropiată de pas. Dacă vom micșora raza elicei, energia corpului va fi din ce în ce mai mare, dar numai dacă nu micșorăm prea mult raza elicei. Căci dacă micșorăm raza mai mult decât pasul, atunci curbura începe să scadă, iar capacitatea energetică a elicei scade și ea.

Iar de aici se deschide o nouă lume pentru noua Fizică. Țineți aproape! Cu pandemia asta am și eu, în sfârșit, timp să sap mai adânc în această Fizică elicoidală. Voi veni cu noutăți. Am de gând să vă mai vorbesc despre asemănarea acestor grafice cu acelea ale radiației corpului negru, despre interpretarea „clasică” a efectului fotoelectric, am de gând să vă vorbesc despre rezonanța orbitală a sateliților lui Jupiter, coroborat cu mișcarea electronilor în atom, despre legea Titius-Bode, despre salturi cuantice, despre unda asociată particulelor, despre lichefierea gazelor, despre dezechilibrul dintre materie și antimaterie (antimateria are torsiunea pozitivă), despre turbulență, despre adevărata lege a gravitației, toate în contextul acesta fundamental determinat de mișcarea corpurilor pe elice circulare. 

Am de gând să vă arăt că, pornind de la aceste premize fundamentale prezentate în articol, această Fizică nouă face legătura mult visată între Fizica corpurilor macroscopice (teoria gravitației) și Fizica corpurilor microscopice (Fizica cuantică), prima aflându-se acolo unde raza de curbură a elicei este foarte mare (în dreapta vârfului), iar a doua acolo unde raza este foarte mică (în stânga vârfului).

Nu ezitați să comentați, să întrebați, să adăugați, să criticați. Și nu ezitați să dați de veste, distribuind articolul, dacă v-a pus pe gânduri. Mulțumesc!

Cum este corect, „site-ul” sau „saitul”?

Ieri am postat un anunț pe OLX, iar azi am „beneficiat” de mesajul unui „binevoitor” care, nici nu mă salută și nici nu scrie cu diacritice, dar dorește să mă învețe să scriu românește.

Voi ce părere aveți? Este „saitul” sau „site-ul”? Este „mausul” sau „mouse-ul”?
„Sit” înseamnă cu totul altceva. De asemenea și „site” înseamnă cu totul altceva.


miercuri, 1 aprilie 2020

Progresul Fizicii și transformările care invariază torsiunea elementară

Se știe că teoria relativității se bazează pe transformări care lasă invariantă viteza luminii în vid, viteză reprezentată de o constantă notată cu c. Astfel, în Fizica relativistă se postulează că există o viteză universală, aceeași pentru toți observatorii din Univers.

De asemenea, se știe că nu s-a reușit încă găsirea unei punți între Fizica relativistă și Fizica cuantică.

În acest context, propunerea mea, prin Fizica elicoidală, este să se postuleze că, alături de o viteză maximă universală, mai există și o torsiune minimă universală, adică o mărime fizică asociată tuturor traiectoriilor posibile în Univers, o torsiune minimă ce nu poate fi modificată prin nicio transformare (mișcare). Astfel, transformările care invariază torsiunea elementară ar avea aceeași importanță precum transformările Lorentz, care invariază viteza luminii în vid. Iar o Fizică în care ar fi valabile asemenea transformări unificatoare, care să invarieze simultan viteza luminii în vid și torsiunea minimă, ar fi o Fizică completă, care ar pune acea punte mult visată între Fizica relativistă și Fizica cuantică.

vineri, 27 martie 2020

Care ar fi consecințele negării principiului actual al inerției?


Se știe că de la Galilei încoace nu s-a schimbat nimic în ceea ce privește principiul inerției. În toată Fizica actuală, acest principiu rămâne o piatră de temelie. Conform acestuia, corpurile libere se mișcă rectiliniu uniform sau stau pe loc.

Cum ar arăta o Fizică în care acest principiu ar suna altfel? Măcar un pic altfel... Și cum s-ar putea modifica acesta?

Care ar fi consecințele presupunerii că toate centrele de masă ale corpurilor din Univers se deplasează cu aceeași viteză și pe o traiectorie cu aceeași torsiune? Ar apărea vreo contradicție cu experiența?

joi, 9 ianuarie 2020

Dacă linia nu ar fi o dreaptă, cum ar descoperi asta Știinţa actuală?

Galileo Galilei, văzând (cu ochiul liber) că o bilă aruncată pe o suprafață netedă se deplasează din ce în ce mai departe și în linie dreaptă, a tras concluzia că, dacă nu ar mai exista frecare, atunci bila s-ar deplasa la nesfârșit și în linie dreaptă.

Acum vă întreb pe voi:

Dacă linia aia pe care se deplasează bila fără frecare n-ar fi o linie dreaptă, atunci CUM ar putea descoperi Știința actuală acest lucru, din moment ce ea unește mereu niște puncte cu o linie dreaptă?

Metoda științifică actuală nu mai permite descoperirea altei linii. Știința actuală ar spune că dacă bila s-a abătut de la linia dreaptă, înseamnă că acolo a existat o cauză care a deviat bila de la linia dreaptă și ar susține în continuare că între cele două puncte măsurate bila s-a deplasat în linie dreaptă.

https://opriviresceptica.wordpress.com/2015/12/22/meta-stiinta-i-majoritatea-rezultatelor-din-cercetare-sunt-false/

Postări populare

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate