Dacă precesia Pământului s-ar datora Lunii şi Soarelui, atunci în absenţa influenţelor acestor două corpuri importante precesia ar dispărea, iar steaua polară ar rămâne pe loc. Dispare vreodată simultan influenţa pe care o manifestă Soarele şi Luna asupra precesiei Pământului? Se opreşte vreodată steaua polară?
Pentru a înţelege că, în conformitate cu explicaţiile actuale, răspunsul ar trebui să fie afirmativ, vom analiza ceva mai amănunţit mecanismul pe care îl presupune explicaţia actuală. Se spune că precesia Pământului se datorează celor două motive principale:
-1). Pământul este bombat la ecuator.
-2). Gravitaţia din exteriorul Pământului trage cu forţe diferite de proeminenţele ecuatoriale (trage mai puternic de partea mai apropiată decât de partea mai îndepărtată).
Deci, dacă unul dintre aceste două motive ar dispărea, precesia ar înceta instantaneu, căci, conform concepţiilor actuale, precesia nu are inerţie. Mai precis, dacă Pământul ar fi perfect sferic, atunci, cu toate că ar exista în jurul său corpuri care să tragă de el, precesia nu ar mai exista, căci acele corpuri nu ar mai găsi la Pământ nişte proeminenţe de care să tragă. De asemenea, dacă Pământul, cu toate că ar fi bombat la ecuator, s-ar deplasa de unul singur prin Univers, din nou, precesia nu ar mai exista, pentru că în această situaţie nu ar mai exista corpuri în exteriorul său care să tragă de eventualele sale proeminenţe ecuatoriale.
Surprinzător însă, mai există o situaţie interesantă în care precesia poate dispărea, cu toate că Pământul este bombat la ecuator şi cu toate că în exteriorul său există corpuri care trag de proeminenţele sale ecuatoriale.
Să analizăm, de exemplu, cum trage Soarele de proeminenţe, ţinând seama de faptul că Pământul se roteşte în jurul Soarelui o dată pe an. Trage la fel Soarele de proeminenţe, oriunde s-ar afla Pământul pe orbită, sau trage în mod diferit?
Ei bine, la solstiţiul de vară, adică atunci când polul nord este mai aproape de Soare decât polul Sud (aşa cum este figurat în desen), proeminenţa cea mai apropiată de Soare se află dedesubtul liniei roşii care uneşte centrul Pământului cu centrul Soarelui. Peste şase luni, la solstiţiul de iarnă, situaţia este simetrică, adică polul sud este de data aceasta cel mai apropiat de Soare, iar proeminenţa cea mai apropiată de Soare se află deasupra liniei care uneşte centrul Pământului cu centrul Soarelui.
În ambele situaţii cuplul produs de forţele gravitaţionale este maxim (şi are acelaşi sens), căci nu mai există vreo poziţie a Pământului pe orbită în care cuplul să poată fi mai mare. În rest, el este mai mic. Dar cât de mic? Se anulează el cumva? Păi, desigur! Se anulează la echinocţii! La echinocţii trebuie să avem o situaţie de mijloc a celor două situaţii avute la solstiţii. Mai precis, dacă la solstiţiul de vară proeminenţa apropiată se află dedesubtul liniei, iar la solstiţiul de iarnă proeminenţa apropiată se află deasupra liniei, înseamnă că într-o poziţie de mijloc, adică la echinocţii, proeminenţa apropiată se află strict pe linia care uneşte centrul Pământului cu centrul Soarelui. Dar dacă proeminenţa apropiată se află pe linie, atunci şi proeminenţa îndepărtată se află tot pe aceeaşi linie. Deci, atât forţa de gravitaţie maximă, cât şi cea minimă au ambele acelaşi suport. Prin urmare, nu mai există cuplu, căci un cuplu poate fi produs doar de forţe cu suport diferit.
Care este concluzia? Păi, concluzia este că, atât la echinocţiul de primăvară, cât şi la echinocţiul de toamnă precesia pe care o produce Soarele ar trebui să dispară. Axa de rotaţie a Pământului ar trebui să se oprească din precesia ei, ar trebui să devină imobilă pentru un lung interval de timp, steaua polară ar încetini foarte mult, până când, pe măsură ce Pământul se apropie de solstiţii, cuplul produs de Soare ar deveni din nou important, iar steaua polară ar prinde din nou viteză. Aşadar, dacă precesia ar fi produsă numai de Soare, atunci de două ori pe an steaua polară ar trebui să ne apară în repaus.
În asemenea condiţii, ar mai rămâne de analizat influenţa Lunii. Dar esenţa mecanismului de precesie este considerată aceeaşi şi pentru Lună, deci, cam o dată la două săptămâni, precesia datorată Lunii ar trebui să dispară. Înseamnă că, chiar şi dacă luăm în calcul influenţa Lunii, în perioada echinocţiilor, pentru un interval de vreo câteva zile, ar trebui să nu vedem nicio deplasare a stelei polare, iar în perioada solstiţiilor, tot pentru un interval de câteva zile, ar trebui să vedem cea mai mare viteză pentru steaua polară.
Există oare asemenea variaţii în mişcarea stelei polare? Nu cumva steaua polară se mişcă regulat pe cer cu 50 de secunde de arc pe an fără să-i pese prea mult dacă e primăvară sau vară, dacă e lună plină sau primul pătrar? Eu zic că precesia nu este influenţată prea mult de anotimp şi nici de fazele Lunii. Voi ce credeţi?
Dragi astronomi, puteţi face măsurători de acest gen pe parcursul unui an pentru a descoperi asemenea variaţii în viteza stelei polare? Eu sunt convins că puteţi! Iar dacă veţi reuşi să arătaţi lumii că, în decursul unui an, viteza stelei polare nu scade nici măcar la jumătate din valoarea ei, atunci veţi dovedi că precesia nu se datorează nici Soarelui şi nici Lunii, ci are o cauză mult mai profundă pe care o putem afla în dinamica proprie a Pământului.
Cu asta nu sunt de acord:
RăspundețiȘtergere"conform concepţiilor actuale, precesia nu are inerţie"
Precesia este o miscare si orice miscare are inertie.
Precesia se poate datora unor impacturi avute de Pamant cu alte corpuri ceresti in indelungata lui istorie si mai ales la inceputul formarii sale.
Ca Soarele si Luna au influenta lor in stabilizarea precesiei este adevarat, dar nu o si determina.
Sincer, mă bucur că şi tu presupui că precesia are inerţie! Da, eu cred că precesia Pământului se datorează inerţiei, dar se pare că mi-e tare greu să-i conving de asta pe savanţii români. Oricum, argumentul meu pentru inerţia precesiei nu este bazat pe faptul presupus de tine că precesia este o mişcare şi că din cauza asta are inerţie. Căci nu orice mişcare are inerţie.
RăspundețiȘtergereDe exemplu, precesia unui titirez nu are inerţie, ci are loc datorită cuplului produs de gravitaţie şi suportul titirezului. Dacă una dintre aceste forţe ar dispărea brusc, atunci precesia axei de rotaţie a titirezului ar înceta de asemenea brusc (rămânând doar rotaţia titirezului, rotaţie devenită instantaneu constantă în direcţie). Viteza unghiulară de precesie a titirezului depinde direct proporţional de acceleraţia gravitaţională. Dacă acceleraţia gravitaţională ar fi nulă, atunci şi viteza de precesie ar fi nulă.
O altă abordare posibilă pentru înţelegerea acestui aspect este bazată pe o analogie cu impulsul. Un corp merge rectiliniu dacă nu-l deviază nimic. Dacă influenţele exterioare care deviau traiectoria de la o dreaptă încetează brusc, atunci şi traiectoria devine instantaneu o dreaptă. Iată deci, că variaţia dreptei de mişcare nu are inerţie, deci nici impulsul nu variază din inerţie. Atunci, ceva analog se produce şi cu momentul cinetic. Mai precis, axa de rotaţie a titirezului se opreşte brusc în absenţa cuplurilor externe, căci momentul cinetic al titirezului trebuie să rămână constant instantaneu. Nu există întârzieri aici. Asta înseamnă că variaţia momentului cinetic nu are inerţie.
Bineînţeles, toate aceste raţionamente anterioare ce demonstrează că precesia nu are inerţie sunt făcute din perspectiva concepţiilor actuale despre mişcare. Însă, analogia dintre inerţia la translaţie şi inerţia la rotaţie sugerează o continuitate către inerţia la precesie, iar aceasta duce la existenţa unei noi mărimi fizice care se conservă alături de impuls şi de momentul cinetic (numit uneori şi impuls areolar), mărime fizică pe care am numit-o impuls volumic.
Îţi doresc mult succes în cercetarea acestui domeniu fascinant al inerţiei la precesie, domeniu care, dată fiind problema pusă în mesajul precedent, s-ar putea ca ţie să nu-ţi pară atât de străin ca altora.
Salut din nou!
RăspundețiȘtergereMa intreb daca s-a facut vreun experiment in imponderabilitate, pe vreo statie spatiala, cu un titirez. Pentru ca acolo, in sistemul de referinta al navei, putem presupune ca nu exista camp gravitational (de fapt influenta lui e anulata de componenta vitezei pe orbita – intelegi ce vreau sa zic). Daca invartim un titirez in acele conditii si actionam asupra sa dandu-i in bobarnac la un capat, asfel incat sa-i imprimam o miscare de precesie, miscarea de precesie va continua si dupa ce nu mai actionam asupra sa. Acum, aceasta miscare se va atenua in timp, titirezul cautand sa revina intr-o pozitie de echilibru, sau va continua din inertie? Si am putea chiar sa presupunem ca acest experiment are loc in vid ca sa eliminam din start si frecarea cu aerul.
Problema ridicată de tine este foarte bună şi este evident că un asemenea experiment ar fi edificator pentru a-ţi demonstra că precesia unui titirez (obişnuit) nu are inerţie. Eu cred că s-au făcut asemenea experimente şi ele au dat rezultatul despre care ţi-am vorbit eu în comentariul anterior.
RăspundețiȘtergereDe fapt, găseşti vreun cusur în raţionamentele mele anterioare? De ce le pui la îndoială? Unde crezi că este greşeala teoretică? Eu zic să nu te mai îndoieşti de faptul că, în baza teoriilor actuale, precesia nu are inerţie. Crede-mă, un titirez pus în condiţiile cerute de tine nu precesează, pentru că nu este supus cuplurilor. Degeaba îi dai tu un bobârnac de scurtă durată. E-adevărat, acel bobârnac îi va devia axa de rotaţie, dar la încetarea bobârnacului va înceta şi devierea. E ca şi cum ai roti o piatră legată cu aţă deasupra capului: în momentul în care aţa se rupe, piatra începe să se mişte rectiliniu şi nu mai urmează traiectoria curbă, căci ea nu poate urma traiectoria curbă decât sub influenţa unui „bobârnac” din exterior.
Însă cu precesia Pământului lucrurile stau cu totul altfel (din punctul meu de vedere). Căci Pământul nu este un simplu titirez, ci este o combinaţie de doi titirezi, unul este scoarţa Pământului, iar celălalt este nucleul său. Cei doi titirezi precesează la fel (cu aceeaşi viteză unghiulară) şi îşi întreţin reciproc precesia prin legătura dintre ei, aşa cum două pietre legate una de alta cu o aţă se pot roti la nesfârşit una în jurul celeilalte fără să fie nevoie de vreo intervenţie din exterior. Deci, aşa cum rotaţia (celor două pietre legate cu aţă) are inerţie, aşa şi precesia (celor doi titirezi legaţi) are inerţie. Şi aşa cum o singură piatră nu se deplasează de la sine pe o traiectorie curbă, tot astfel nici un titirez nu precesează fără ajutor din exterior.
Aşadar, precesia scoarţei terestre se datorează, în opinia mea, ajutorului primit de la nucleul său, ajutor care produce cuplurile necesare producerii precesiei. Dar o asemenea concepţie contravine teoriilor actuale, care spun că precesia scoarţei Pământului se datorează Soarelui şi Lunii. Aşadar, tu nu trebuie să-ţi însuşeşti ceea ce spun eu, dar merită să analizezi profund această chestiune.
Abia acum te-am inteles complet. E intradevar, o idee originala ce afirmi tu cu privire la precesia scoartei terestre si personal nu sunt impotriva si chiar consider ca ar trebui studiata in profunzime. E de la sine inteles ca vei intampina opozitie in promovarea ei. Cu toate astea, atat soarele cat si luna influenteaza miscarea de precesie, lucru pe care dealtfel, tu nu il negi.
RăspundețiȘtergereSunt fericit că m-ai înţeles şi mulţumesc că ai avut răbdare cu mine. Într-adevăr, eu nu neg influenţa Soarelui şi a Lunii asupra precesiei, căci Pământul este cu adevărat bombat la ecuator şi gravitaţia corpurilor cereşti trage de proeminenţele sale. Însă consider că aceste influenţe sunt extrem de mici în comparaţie cu influenţa pe care o are nucleul asupra precesiei scoarţei terestre.
RăspundețiȘtergereMai mult, Luna are cu adevărat o influenţă mai mare decât Soarele, producând o neuniformitate a precesiei manifestată prin nutaţie. Dar, evident, nutaţia este doar abaterea precesiei, nu cauza ei. A spune că Luna este cauza precesiei e ca şi cum ai spune că vântul lateral ce îţi deviază mersul pe bicicletă este tocmai cauza deplasării tale cu bicicleta, ceea ce este greşit.
În acest material se demonstrează că rationamentul lui Newton, acceptat în prezent pentru explicarea precesiei Pământului, implică trei contradictii cu următoarele fapte:
RăspundețiȘtergere1. precesia Pământului nu are loc în jurul unei drepte ce uneste centrul Soarelui cu centrul Pământului;
2. precesia Pământului nu se anulează la echinoctii;
3. precesia Pământului are sens opus rotatiei sale.
http://www.astronomy.ro/cum-se-explica-precesia-pamantului_515.html
Asadar, rationamentul lui Newton este profund eronat, iar precesia Pământului nu se datorează Soarelui! Dar dacă nu se datorează celui mai important corp din sistemul solar, atunci nu se datorează nici unui alt corp din exteriorul Pământului, deci CAUZA PRECESIEI TREBUIE CĂUTATĂ ÎN DINAMICA PROPRIE A PĂMÂNTULUI!
Mulţumesc, Anonim, pentru că mi-ai reamintit de acest articol! Aceasta este şi în prezent opinia mea, că precesia (cea mare de tot, nu cele extrem de mici) nu se poate datora vreunui corp din exteriorul Pământului, ci se datorează inerţiei la precesie.
Ștergere