Printre alte căutări ale mele, veți găsi aici și germenii unei noi Fizici, bazate pe forma elicoidală a traiectoriilor. În Fizica elicoidală repausul și mișcarea rectilinie sunt imposibile (pentru că duc la paradoxul informațional). În Fizica elicoidală corpurile libere se mișcă pe o elice, nu pe o dreaptă.
Motto: „Trebuie să supui îndoielii tot ce poate fi pus la îndoială, doar astfel se poate descoperi ce nu poate fi pus la îndoială.” (Tadeusz Kotarbiński)
Să presupunem că în Univers există un singur corp masiv sferic de rază R și masă M (numit corp central) aflat în repaus și un singur corp de dimensiuni neglijabile, mult mai ușor și de masă de repaus mo (numit corp de probă) aflat la distanța r de centrul de masă al corpului central. Ne propunem să analizăm care este bilanțul energetic ce guvernează interacțiunea gravitațională dintre corpul de probă și corpul central cu scopul de a stabili valoarea vitezei pe care ar trebui să o aibă corpul de probă pentru a se putea îndepărta de corpul central la o distanță infinită.
Dacă corpul de probă s-ar afla la o distanță infinită față de corpul central, atunci între cele două corpuri nu ar exista interacțiune gravitațională. Din acest motiv, corpul de probă aflat la distanță infinită nu ar avea deloc energie potențială. Dar pentru corpul de probă care se află la o distanță finită r față de centrul de masă al corpului central, energia potențială nu mai este nulă, ci ne arată ce lucru mecanic trebuie să efectuăm pentru a putea transporta corpul de probă din locul în care se află până la o distanță infinită.
Admitem că energia potențială a corpului de probă aflat în câmpul gravitațional al corpului central la distanța r față de centrul său de masă are forma binecunoscută dată de relația . Această relație ne spune ce energie ar trebui să-i furnizăm corpului de probă pentru ca acesta să se poată îndepărta până la infinit față de corpul central. De asemenea, ne mai spune câtă energie ar pierde corpul de probă dacă ar veni de la infinit până în punctul aflat la distanța r de centrul de masă al corpului central.
În concluzie, pentru ca un asemenea corp de probă aflat la distanța r față de centrul de masă al corpului central să poată scăpa din acel loc de câmpul gravitațional al corpului central și să ajungă astfel până la o distanță infinită, ar trebui să-i furnizăm o energie cinetică egală tocmai cu energia sa potențială în valoare absolută. Dar energia cinetică a corpului de probă depinde de viteza sa. Așadar, ar trebui să-i imprimăm corpului de probă o viteză suficientă pentru ca energia sa cinetică să poată egala energia sa potențială în valoare absolută. Mai precis, trebuie să avem că .
Am stabilit deci ce energie cinetică trebuie să aibă corpul de probă pentru a putea ieși (adică a ajunge la infinit) din câmpul gravitațional al corpului central. Acum vrem să stabilim ce viteză este necesar să imprimăm corpului de probă pentru ca el să aibă energia cinetică . Pentru aceasta avem două posibilități, una clasică și una relativistă.
În abordarea clasică, energia cinetică a unui corp în funcție de viteza lui este dată de relația , iar în abordarea relativistă . Vom egala pe rând cele două energii cinetice cu energia potențială în valoare absolută pentru a putea obține valoarea vitezei de scăpare pe care ar trebui s-o imprimăm corpului în fiecare din cele două cazuri.
În cazul clasic, în care energia cinetică este , avem , de unde rezultă că viteza de scăpare în cazul clasic este . Aceasta este forma simplă ce poate fi folosită în cazul corpurilor centrale de masă mică pentru care viteza de scăpare este mult mai mică decât viteza luminii. Însă dacă avem pretenția să determinăm viteza de scăpare pentru corpurile mult mai masive care necesită viteze de scăpare foarte mari, apropiate de viteza luminii, atunci forma clasică a energiei cinetice nu mai poate fi satisfăcătoare și suntem nevoiți să folosim forma ei relativistă.
În cazul relativist energia cinetică este , deci pentru a putea determina viteza de scăpare în acest caz relativist, rezultată din egalarea celor două energii, vom avea , de unde obținem că . Vrem să scoatem viteza de scăpare relativistă din ultima relație. Pentru aceasta adunăm cu și apoi răsturnăm egalitatea, obținând . Izolând radicalul, obținem . Acum ridicăm la pătrat și trecem termenii dintr-o parte într-alta , de unde rezultă, în sfârșit, expresia vitezei de scăpare în cazul relativist . Aceasta este forma corectă a vitezei de scăpare, nu cea rezultată din abordarea clasică! Aceasta este forma pe care trebuie să o folosim atunci când vorbim de corpuri centrale foarte masive la suprafața cărora viteza de scăpare trebuie să fie relativistă.
Dar, ia să vedem, ce ne spune această formă a vitezei de scăpare atunci când mărim până la infinit valoarea masei corpului central? Se poate ușor observa că, pe măsură ce mărim valoarea masei M, viteza de scăpare se apropie de viteza luminii, dar nu o depășește nici chiar dacă această masă este infinită. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că pentru a putea scăpa din apropierea corpurilor foarte masive ne trebuie, e-adevărat, viteze foarte mari, dar în niciun caz acestea nu trebuie să depășească viteza luminii. Rezultatul e logic: cu cât ai viteză mai apropiată de viteza luminii, cu atât ai energie cinetică mai apropiată de infinit, energie cu care poți scăpa din câmpul gravitațional al oricărui corp, oricât de masiv ar fi el. Așadar, dragii mei cititori, nu mai credeți în găurile negre! Ele sunt doar niște absurdități cu care pot fi scrise niște articole de senzație ce să mărească audiența!
[quote=nomemory]O aplicatie care ar putea putea sa te ajute este: AutoKey ([url=http://www.webupd8.org/2010/02/autokey-text-replacement-and-hotkey.html]prezentare aici[/url], [url=http://code.google.com/p/autokey/]pagina proiectului aici[/url]).[/quote]
Mulțumesc mult! Asta era ceea ce doream! Culmea, am instalat-o anterior dar n-am exploatat-o, căci am crezut că nu este ceea ce doream eu. Acum am înțeles și cum o pot folosi. Mersi încă o dată!
Din câte știu eu, în general, o traiectorie în spațiu are atât curbură, cât și torsiune, ambele nenule. Așadar, traiectoriile cu torsiune nulă ar fi ceva anormal, ceva extrem de particular, ceva care este atât de special încât trebuie să fie impus de o anumită lege fundamentală în Fizică.
-Atunci, cunoști tu vreun principiu în Fizică despre care știi că interzice torsiunile nenule în spațiu? Pe ce te bazezi când spui că traiectoriile particulelor care intră în aparat au torsiunea strict nulă?
La a doua întrebare însă n-am înțeles prea bine care este răspunsul, poate pentru că nici n-am formulat-o destul de clar, comasând două întrebări într-una singură. Așa că mai bine întreb un singur lucru la care să-mi poți răspunde direct:
-Din câte știi tu în legătură cu mecanica cuantică, a mai încercat cineva să explice fenomenele cuantice cu ipoteza că toate corpurile se deplasează elicoidal? Sau măcar, a mai încercat cineva să explice cu mișcarea elicoidală fenomenul care se petrece în aparatul Stern-Gerlach?
[quote=ciprianv]Dacă ai probleme cu ochii din cauza asta, poți să faci câteva mici setări să-i protejezi un pic.[/quote]
Sunt foarte utile sugestiile de protejare a ochilor și merită să folosim cât mai des posibilitățile de protecție care ni se pun la dispoziție. Eu mai folosesc, de exemplu, și progrămelul [url=http://en.wikipedia.org/wiki/Workrave]Workrave[/url] care îmi amintește când ar trebui să iau niște pauze.
[quote=nomemory](Puteti incerca si theme-uri care isi propun asta) .[/quote]De când cu această sugestie a ta, am început să folosesc asemenea teme și sunt foarte mulțumit. Vă mulțumesc, băieți!
Vezi [url=http://en.wikipedia.org/wiki/Torsion_of_a_curve#Properties]aici[/url]:
[i]A plane curve with non-vanishing curvature has zero torsion at all points. Conversely, if the torsion of a regular curve with non-vanishing curvature is identically zero, then this curve belongs to a fixed plane.[/i] [/quote]Evident, acesta nu este un răspuns la întrebarea mea. El nu demonstrează că torsiunile nule sunt obligatorii, ci spune doar că o curbă plană are torsiunea nulă și reciproc. Vrei să spui că există în Fizică vreun principiu care spune că toate traiectoriile posibile sunt strict plane? Ce părere ai atunci de traiectoria Lunii? Este ea o traiectorie plană?
[quote]Raspunsul este nu, pentru nu exista "fizica elicoidala". [/quote]Dacă nu există Fizică elicoidală, nu înseamnă că cineva n-a mai încercat să propună ideea că mișcările tuturor corpurilor sunt elicoidale. Poate că cineva a propus o asemenea idee și a fost combătut cu succes, fapt pentru care Fizica elicoidală nu a mai apărut. Așadar, până la proba contrarie și din câte sugerezi tu [b]putem admite că nimeni n-a mai încercat să explice fenomenele cuantice cu ajutorul mișcărilor elicoidale[/b]. Și-atunci ce avem de pierdut dacă încercăm noi s-o facem? Ce pierdem dacă încercăm să ne întoarcem înapoi în timp, pe vremea când apăreau primele efecte cuantice în experimentele fizicienilor și să încercăm să le explicăm cu posibilitățile pe care ni le oferă mișcarea elicoidală?
[quote]poate nu toata lumea intelege acelasi lucru ca si tine prin "fizica elicoidala". [/quote]E posibil, dar de aceea sunt aici să clarificăm ce ar putea însemna Fizica elicoidală.
[quote]niste idei la care te-ai gandit tu fara sa avem in fata un formalism matematic. [/quote]Aici nu pot fi de acord în totalitate. Există [url=http://abelcavasi.blogspot.com/2008/02/teorema-de-recuren-formulelor-lui.html]teorema de recurență a formulelor lui Frenet[/url], care ne spune extrem de multe lucruri nemaiîntâlnite în Fizică. Vrei să spui cumva că [b]teorema este eronată?[/b]
E-adevărat, Fizica elicoidală este o teorie incipientă, incompletă, o ipoteză, o concepție filozofică. Dar am convingerea că ajutorul vostru ar putea fi extrem de util pentru a scoate la lumină această idee. Eu nu pot face totul, ci doar pot da niște îndrumări în virtutea noii mele concepții despre lume.
Ba da, este un raspuns la intrebarea ta vis-a-vis de traiectoria atomilor in experimentul Stern-Gerlach, ca despre asta vorbim aici, nu despre Luna sau precesia Pamantului. [/quote]Am dat exemplul cu Luna pentru că am vrut să dau [b]exemplu de corp a cărui traiectorie nu are torsiune nulă[/b]. Eu te-am rugat să-mi arăți [b]pe ce te bazezi[/b] tu când spui că traiectoria particulelor din experimentul Stern-Gerlach ar avea torsiunea atât de ciudată încât să fie strict nulă. [b]Încă[/b] nu ai demonstrat asta și nu ne-ai arătat ce argumente ai pentru a crede așa ceva. Eu ți-am arătat că dacă ar exista un principiu care să oblige toate corpurile să se deplaseze pe curbe plane, atunci acest principiu [b]ar fi contrazis cel puțin de către Lună[/b]. Așadar, încă o dată te întreb, [b]pe ce te bazezi când afirmi că particulele din experimentul Stern-Gerlach au traiectorie strict plană?[/b]
[quote]Daca crezi ca se intampla altceva acolo, esti binevenit sa argumentezi (cu cine interactioneaza campul magnetic si in ce fel). [/quote]Eu am susținut ceva foarte (sau mult mai) ușor de acceptat (decât traiectoriile strict plane), și anume că particulele din experimentul Stern-Gerlach [b]nu au traiectorie plană[/b], ci se deplasează pe elice, care pot avea atât torsiune negativă, cât și torsiune pozitivă. Apoi am mai susținut ceva principial nou și ipotetic, [b]valabil pentru toate corpurile din Univers[/b], și anume că un câmp magnetic neuniform are capacitatea de a modifica raportul dintre curbura și torsiunea traiectoriilor corpurilor care pătrund în acel câmp (raport pe care l-am numit „[url=http://abelcavasi.wiki.zoho.com/Lancretian.html]lancretian[/url]”). E-adevărat, n-am demonstrat încă acest principiu (principiile nici nu se demonstrează de fapt), de aceea spun că va fi unul dintre postulatele Fizicii elicoidale, asta dacă nu cumva voi găsi între timp o cale de a-l transforma într-o teoremă care să rezulte din postulate și mai generale sau din definiții riguroase. Deocamdată, este un principiu [b]calitativ[/b], pentru că autorul acestui principiu nu este încă suficient de capabil pentru a-i da formă matematică. De aceea vă invit și pe voi să vă implicați în aprofundarea principiului și să-i dezvăluiți forma matematică.
Ca o previziune pe care o face Fizica elicoidală, vreau să menționez și aici că dacă în experimentul Stern-Gerlach ecranul pe care cad petele ar fi construit din două plăci independente care să se poată roti liber și pe care să cadă cele două fluxuri de particule cu torsiuni opuse, atunci [b]ar trebui să se observe rotații în sensuri opuse ale plăcilor[/b]. Încercați să faceți acest experiment și poate veți avea o surpriză plăcută.
[quote]Abel, teorema aceea de recurenta ai dedus-o in cadrul formalismului fizicii clasice, prin urmare e tot fizica clasica si nicidecum "fizica elicoidala" sau alt tip de fizica.[/quote]Mă tem că nu pot fi de acord, pentru că oricărui corp din Univers (deci [b]și unui corp microscopic[/b]) îi putem asocia un triedru Frenet cu originea în centrul de masă al corpului, triedru care trebuie să respecte grandioasele formule ale lui Frenet. Așadar, teorema este (trebuie să fie) valabilă și în mecanica cuantică.
[quote author=HarapAlb link=topic=3994.msg6516#msg6516 date=1288942254]Ti-am dat o pagina unde se calculeaza deviatia datorita campului magnetic, ai citit-o?[/quote]Da, am citit-o. Acolo găsesc că traiectoria trebuie să fie plană, în contradicție cu [b]faptul[/b] general că toate traiectoriile din Univers sunt neplane. Deci, calculele acelea [b]vin în contradicție cu realitatea[/b], deci sunt aproximative. Aaaa, că sunt aproximativ plane, cu asta sunt de acord, dar tocmai asta spuneam, că acea abatere, oricât de mică e ea (și care e neglijată în mecanica cuantică), poate face diferența dintre torsiunea pozitivă și torsiunea negativă.
[quote]Foarte bine, aplic-o atomilor de argint in camp magnetic sa vedem daca ajungem la rezultatul experimental.
[/quote]Sigur, sigur, [b]după 100 de ani de Fizică elicoidală[/b] mă voi putea și eu lăuda cu așa ceva, dar după cei câțiva anișori de existență a ei nu cred că este cinstit să-mi ceri așa ceva.
Sunt în asentimentul tău, regret această [b]mare pierdere a neamului românesc[/b]. Pe lângă faptul că s-a stins destul de tânăr, a și suferit, bolnav fiind. A fost un bun român și un [b]mare, mare, mare, mare, mare poet![/b] Pe lângă asta, în tinerețea lui a antrenat tinerii în activități artistice care-i făceau să se simtă mai liberi în acel regim comunist sumbru, deschizându-le mintea spre visare. Este un om despre care merită să ne spunem gândurile bune pe care i le nutrim. Felicitări pentru inițiativa ta!
Păi, măi Ovidiu dragă, eu acuma ce să mă fac cu ditamai televizoru', că mi l-ai transformat într-un obiect inutil? Soția se uită pe laptopul ei la HBO, eu pe al meu la Discovery Science, iar piesa aia mare are de gând să nu-mi mai consume curent! :D
Mulțumim mult, geniule și ai grijă ce mănânci, să trăiești muuuuuult, că mai avem nevoie de neuronii tăi!
E valoroasă observația ta, Cristi, pentru că ne aduce aminte cât de multe putem face cu toții. Din fericire, suntem în mediul nostru natural, în care ne simțim bine și pe care l-am învățat deja în copilărie cu ajutorul părinților, deci nu mai avem probleme de adaptare.
Și noi am avea de învățat zeci de ani să supraviețuim în junglă dacă am fi aruncați din mediul nostru într-un mediu tribal.
Într-adevăr, este bine să căutăm simplitatea în complexitate, iar eu cred că tocmai asta facem de când ne naștem și până murim, [b]căutăm să avem acces cât mai simplu la cât mai multe resurse[/b]. Una dintre căile prin care putem face asta este ordonarea lumii. În acest sens, a simplifica este același lucru cu a ordona. Toată viața ne ordonăm mediul înconjurător pentru a nu lăsa dezordinea să ne împiedice obiectivele, căutările.
Am auzit poveștile recente despre observarea unei găuri negre în „vecinătatea” noastră de la 50 milioane de ani lumină, iar [url=http://www.stiinta.info/nasa-arata--un-obiect-exceptional--cea-mai-tanara-gaura-neagra-sau-stea-neutronica/news/1123/103/]surse mai prudente[/url] susțin că nu e sigur o gaură neagră, ci ar putea fi doar o stea neutronică.
În acest context, dacă ați avea mijloacele necesare, voi ce observații ați face pentru a depista o gaură neagră? Este posibil să vedem cu telescoape o gaură neagră? Cum putem decide cu certitudine că un corp ceresc este o gaură neagră și nu o stea neutronică sau vreun alt corp ceresc întunecat?
Și la ce fel de efecte concrete te gândești, Cris? Căci, de exemplu, dacă Soarele ar deveni o gaură neagră, [url=http://abelcavasi.blogspot.com/2010/11/nasterea-unei-gauri-negre-nu.html]n-ar apărea niciun efect[/url] suplimentar, iar planetele și cometele ar rămâne pe orbitele lor nestingherite.
Mai mult, în teorie nu orice stea neutronică devine gaură neagră, ci numai una care are suficientă masă pentru aceasta. Dar asta numai în teorie, ori pe noi nu ne interesează aici teoria, ci practica, căci vrem să vedem dacă teoria este corectă, deci dacă un corp masiv foarte mic nu emite [b]deloc[/b] (deci nici pe la poli) câmp electromagnetic în jur din cauză că este gaură neagră.
[quote="cris"]Daca nu are ce absorbii doar efectul de lentila gravitationala ar evidentia existenta ei. [/quote]Ai putea să concretizezi cam cum s-ar putea face asta în așa fel încât să putem stabili că efectul de lentilă gravitațională este produs cu certitudine de o gaură neagră și nu de un alt corp întunecat?
[quote]Eu cred ca pentru o masa mare cum ar fi o stea neutronica nu exista cale de intoarcere,pe timp indelungat va gasi ce consuma pentru a deveni GN.[/quote]Problema este că, înainte de a deveni o gaură neagră, steaua neutronică are dreptul (nu-i interzice nimic) să piardă energie (prin radiație sau prin explozie) mai multă decât primește, deci trecerea de la stadiul de stea neutronică la cel de gaură neagră nu este obligatoriu.
[quote="virgil"]Dupa efectele pe care le produce corpurilor inconjuratoare.
Daca ai posibilitatea sa determini viteza corpurilor care cad, spre un corp central invizibil, cu viteze din ce in ce mai apropiate de viteza luminii, inseamna ca acestea cad spre o gaura neagra. [/quote]„Din ce în ce mai apropiate” este ceva foarte vag și nu înseamnă că dacă te apropii de viteza luminii o vei și atinge vreodată. Deci, te poți apropia cu viteze din ce în ce mai apropiate de viteza luminii și atunci când cazi spre o stea neutronică, nu neapărat doar spre o gaură neagră. Deci cred că viteza de cădere (din ce în ce mai mare) din vecinătatea unui corp întunecat nu este un argument suficient pentru a cataloga acel corp ca fiind o gaură neagră.
-(1011282247) Torsiunea are o proprietate foarte interesantă despre care aș dori să vorbesc acum. Să presupunem inițial că un corp se deplasează pe un cerc. Cercul poate fi considerat ca fiind o elice de torsiune nulă, căci distanța dintre spirele acestei elice este nulă. Curbura acestei traiectorii este egală cu inversul razei cercului. Pentru un observator care se deplasează perpendicular pe planul cercului, corpul este văzut în mișcare pe o elice, iar torsiunea acestei elice este de data aceasta nenulă.
-(1011282307) Pe măsură ce viteza observatorului este mai mare, distanța dintre spirele elicei este și ea mai mare, torsiunea traiectoriei crește, iar curbura scade. La un moment dat (la o oarecare viteză), torsiunea a crescut atât de mult (de la valoarea ei inițială nulă), iar curbura a scăzut atât de mult (de la valoarea ei inițială maximă), încât cele două mărimi devin egale. Acest moment este de o importanță crucială pentru Fizica elicoidală, dar amânăm puțin (pentru altă dată) studiul său aprofundat, căci dorim să trecem mai departe și vrem să scoatem altceva în evidență acum.
-(1011282312) Așadar, trecem mai departe, adică presupunem că viteza observatorului este acum și mai mare decât cea în care torsiunea și curbura erau egale. La asemenea viteze, curbura a scăzut în continuare. Dar ce se întâmplă cu torsiunea? Interesant, torsiunea începe acum să scadă mereu! Maximul ei a fost atunci când era egală cu curbura. Nu vrem să intrăm în detalii matematice concrete. Acestea n-ar face decât să reducă farmecul raționamentelor, filozofia lor.
-(1011282316) La vitezele cele mai mari, atât curbura cât și torsiunea au valori foarte mici, iar corpul pare că se deplasează rectiliniu. Aici am vrut să ajungem! Mai precis, vrem să conștientizăm faptul că mișcarea perfect rectilinie a unui corp poate fi doar o impresie datorată vitezei mari cu care se deplasează observatorul perpendicular pe planul cercului inițial, viteză mult mai mare decât viteza cu care se deplasează corpul de-a lungul cercului.
-(1011282320) Așadar, dacă vedem un corp deplasându-se rectiliniu, există posibilitatea ca traiectoria acelui corp să fie doar aproximativ rectilinie, fiind de fapt doar o porțiune de elice cu torsiunea și curbura foarte, foarte mici. Mai mult, există posibilitatea ca torsiunea și curbura elicei respective să aibă legătură cu vreunul dintre parametrii corpului observat, precum sunt masa și sarcina sa electrică.
-(1011282326) Aceste raționamente prefigurează enunțarea unui nou principiu al inerției, specific Fizicii elicoidale: un corp liber se deplasează (nu pe o dreaptă, ci) pe o elice cu torsiunea și curbura foarte, foarte mici.
-(1011222106) Să presupunem că față de observatorul O un corp se deplasează rectiliniu și uniform cu viteza luminii în vid. Pentru un alt observator O' oarecare acest corp se va mișca la rândul său pe o traiectorie oarecare, dar viteza lui va fi tot viteza luminii în vid. Dar, conform Fizicii elicoidale, care se bazează pe teorema de recurență a formulelor lui Frenet, orice traiectorie ar avea corpul față de observatorul O', aceasta trebuie să fie o elice de un anumit ordin. -(1011222110) Atunci, pentru simplitate, putem începe să considerăm că observatorul O' constată că traiectoria corpului dat este o elice propriu-zisă (adică o elice de ordinul 1). Evident, acest observator este cel mai simplu observator posibil care urmează după observatorul O. -(1011222116) Putem observa că observatorul O' modifică ordinul elicei pe care se deplasează corpul, mărindu-l de la 0 la 1. În acest context ar fi interesant să verificăm dacă observatorul O' mărește cu o unitate ordinul oricărei elice, indiferent de direcția ei în spațiu și indiferent de ordinul ei. -(1011222125) Consider că rezultatele acestui studiu ar putea apropia mai mult Fizica relativistă de Fizica cuantică. O asemenea apropiere s-ar putea realiza postulând că observatorii diferă unul de celălalt numai prin numărul de unități cu care modifică ordinul elicelor.
Dacă, prin absurd, fără să-și modifice masa actuală, Soarele ar deveni subit o gaură neagră, atunci planetele din jurul său, asteroizii și cometele și-ar continua nestingherite drumul lor pe aceeași orbită. Aceasta deoarece orbitele corpurilor cerești dintr-un sistem de corpuri legate prin forțe gravitaționale depind numai de intensitatea câmpului gravitațional produs de corpul central.
Iar intensitatea câmpului gravitațional dintr-un punct ales în exteriorul corpului depinde numai de masa corpului central și de distanța din acel punct până la centrul său de masă. Mai precis, intensitatea acelui câmp gravitațional este proporțională cu raportul dintre masa corpului central și pătratul distanței din acel punct până la centrul de masă. Cum masa corpului central nu depinde de volumul său (căci masa nu este densitate), rezultă că nici intensitatea câmpului gravitațional nu se schimbă dacă se modifică doar volumul corpului central (cu păstrarea constantă a masei).
Deci, aviz amatorilor de știri senzaționale care vor să-și mărească audiența speriindu-i pe cititori că o presupusă gaură neagră aflată la n-șpe milioane de ani lumină de noi ar reprezenta vreun pericol gravitațional pentru noi și că ne-ar putea, chipurile, „înghiți” pentru că este în vecinătatea noastră. După cum am arătat, nici chiar dacă Soarele însuși (aflat în mod evident în imediata noastră vecinătate) s-ar transforma brusc în gaură neagră, nu ne-ar putea înghiți și nu ar influența nici măcar cu un centimetru orbita vreunui asteroid sau comete din Sistemul Solar.
-(1011181038) Până la urmă ce poate modifica un câmp gravitațional, impulsul corpurilor sau viteza lor? Noi știm că la suprafața Pământului toate corpurile au aceeași accelerație. Deci, un câmp gravitațional produce accelerații, nu forțe. Bun, deci așa stau lucrurile!
-(1011181039) Păi, să vedem atunci cum se schimbă concepția noastră despre câmpul gravitațional. Dacă modulul vitezei unui corp care cade într-un câmp gravitațional crește, atunci cum impulsul trebuie să se conserve, va fi nevoie ca acel corp să găsească o metodă prin care să-și micșoreze masa. De exemplu, o cometă care se apropie de Soare suferă creșterea modulului vitezei, deci va suferi și o pierdere de masă, ceea ce justifică faptul că în spatele cometelor rămâne substanță.
-(1011181044) Dar și masa vrea să se conserve în măsura posibilităților. Deci, după un oarecare timp, corpul se va mișca în așa fel încât să conserve și masa și modulul impulsului, iar aceste tendințe vor duce la o mișcare cu masă constantă și modul al impulsului constant, deci la o mișcare de rotație în jurul corpului perturbator. Așa se justifică prin argumente fundamentale (deci fără artificii) de ce mișcarea de rotație este o mișcare atât de răspândită la sistemele stabile.
-(1011181048) Să revenim puțin la proprietățile câmpului gravitațional. Spuneam că un câmp gravitațional modifică viteze. Deci, un câmp gravitațional constant produce o accelerație constantă. Asta înseamnă că derivata vectorului viteză este constantă (atât în modul, cât și în direcție) într-un câmp gravitațional constant.
-(1011181057) Ar mai rezulta atunci că, în absența unui câmp gravitațional, derivata vitezei ar fi nulă. Dar derivata vitezei este o sumă de două componente, prima componentă este proporțională cu derivata modulului, iar a doua componentă este un produs vectorial. Iar dacă această sumă este nulă, înseamnă că unul dintre termeni este egal cu minus celălalt termen. Deci, în absența câmpului gravitațional, nu este obligatoriu ca ambii termeni ai derivatei vitezei să fie nuli, ci doar să îndeplinească condiția ca primul termen să fie minus cel de-al doilea termen.
-(1011181215) Problema este că primul termen este coliniar cu tangenta, iar al doilea este perpendicular pe tangentă, deci ambii termeni trebuie să fie nuli în absența unui câmp gravitațional. De aici rezultă că prezența unui câmp gravitațional trebuie să fie echivalentă cu prezența ambilor termeni din derivata vitezei.
-(1011181220) Bun, dar dacă primul termen (datorat variației modulului vitezei) este suficient de bine înțeles de către toată lumea, se cuvine în schimb să insistăm iar asupra celui de-al doilea termen (datorat variației direcției vitezei). Acest al doilea termen introduce un parametru (viteza unghiulară de rotație a tangentei) care ne arată că un câmp gravitațional constant nu poate fi definit doar de direcția liniilor sale de câmp, ci trebuie completat cu încă o direcție care nu poate fi arbitrară.
-(1011181255) Astfel suntem nevoiți să luăm în considerare chiar și un plan ce însoțește un câmp gravitațional constant, planul perpendicular pe viteza unghiulară ce apare în variația direcției vitezei.
-(1011181516) Dacă un câmp gravitațional nu poate fi separat de un câmp de rotații, și cum orice astru din Univers posedă un câmp magnetic, devine foarte interesant să ne gândim că este posibil ca acel câmp de rotații care însoțește câmpul gravitațional să fie tocmai câmpul magnetic. Prin aceasta ar trebui să legiferăm pentru totdeauna că un câmp gravitațional nu poate fi tratat separat de un câmp magnetic. Prezența unui câmp gravitațional implică și prezența unui câmp magnetic.
-(1011121511) Dacă un corp A scapă de sub influența unui corp mai masiv B în jurul căruia gravita până în acel moment, atunci el ajunge sub influența unui corp și mai masiv C, în jurul căruia gravitează însuși corpul B. De exemplu, dacă Luna ar scăpa de gravitația Pământului, atunci ea ar rămâne totuși sub gravitația Soarelui, iar dacă ar scăpa chiar și de gravitația Soarelui, atunci Luna ar ajunge „la mâna” giganticei Galaxii.
-(1011121518) Evident, această constatare este foarte generală, fiind valabilă pentru orice corp din Univers. Am scos în evidență acest fapt pentru că este important să înțelegem că a spune că un corp este „departe” de alte influențe este ceva neriguros și chiar fals. Altfel spus, cu cât un corp este mai departe de influențele mici din jurul său, cu atât el rămâne sub influența unui corp mai masiv ce produce câmpuri mai intense.
-(1011121521) În acest context trebuie să mai observăm ceva. Trebuie să facem o comparație între câmpul pe care îl poate produce un corp ușor din apropiere și câmpul pe care îl poate produce un corp masiv în depărtare. Prin ce diferă cele două câmpuri? Prin gradul lor de uniformitate. În timp ce câmpul din vecinătatea corpului ușor este puternic neuniform, câmpul din regiuni îndepărtate de corpul masiv este aproape uniform.
-(1011121525) Atunci, un corp care scapă de influența unui corp din apropiere, ajunge de fapt să treacă de la un câmp neuniform la un câmp mai uniform. Rămâne să vedem în ce condiții se produce saltul de trecere de la un câmp neuniform la unul mai uniform.
-(1011121533) În primul rând, un corp foarte masiv nu poate să urmeze toate neuniformitățile pe lângă care trece, pentru că inerția îl obligă să urmeze o traiectorie cât mai ordonată. Dealtfel, asta și înseamnă (sau trebuie să însemne în Fizica elicoidală) corp masiv, corp a cărui traiectorie este cât mai ordonată.
-(1011150731) Acum trebuie să fim atenți la mișcarea baricentrelor implicate. Un corp masiv „duce” cu el baricentrul (de ordin maxim al) sistemului. Acest baricentru nu se poate mișca chiar rectiliniu, căci mișcarea corpului masiv este puțin influențată de corpul vecin.
-(1011150740) De fapt, orice corp duce cu el baricentrul de ordinul 1. Dacă acest baricentru se deplasează rectiliniu, atunci putem spune că acel corp este izolat de restul corpurilor. Dacă prin mijloace proprii, corpul începe să se scindeze în alte corpuri, baricentrul continuă să se miște rectiliniu, doar că acum ordinul său crește de la 1 la ordinul maxim. Observăm, deci, că, prin definiție, orice baricentru de ordin maxim trebuie să se deplaseze rectiliniu.
-(1011150751) Se deplasează el și uniform? Ar trebui să se deplaseze și uniform, căci impulsul trebuie să se conserve. Totuși, se întâmplă ceva la scindarea corpului, adică la modificarea ordinului baricentrului! La scindarea corpului viteza baricentrului de ordin maxim scade, cu toate că impulsul total se conservă! Asta ar trebui să fie echivalent cu faptul că crește masa baricentrului de ordin maxim! Căci, pentru un impuls constant, dacă scade viteza, crește masa.
-(1011150755) Putem concluziona atunci că la creșterea ordinului baricentrului crește și masa acelui baricentru. Avem acum din nou mecanismul care explică masa corpurilor, mecanism care a mai fost sugerat de atâtea ori în Fizica elicoidală: corpurile au masă pentru că sunt scindate în mai multe componente.
-(1011150800) Să vedem ce se petrece la nivel fundamental, adică acolo unde trebuie să explicăm cum apare masa nenulă din masă nulă. La nivel fundamental, corpul de masă nulă se deplasează rectiliniu și uniform cu viteza luminii în vid. În momentul în care acest corp pătrunde într-un mediu capabil să îl scindeze (mediu diferit de vid), baricentrul său suferă o creștere a ordinului și o micșorare a vitezei.
-(1011150820) A apărut aici o noțiune interesantă: mediu capabil să scindeze. Ce proprietăți are un asemenea mediu? Și ce fel de medii mai pot exista? Un mediu care nu poate scinda, poate să modifice măcar viteza de rotație a componentelor?
-(1011102103) Analizând teoria italianului Oreste Caroppo cu modelul său mecanic interesant al fotonului, am început să mă gândesc că aș putea să definesc fotonul fără să mai fac apel la viteza infinită a punctelor fizice, căci viteza luminii în vid este suficientă pentru fundamentele Fizicii elicoidale.
-(1011102106) De exemplu, am putea considera că fotonul este o pereche de două corpuri care se deplasează cu viteza luminii în vid, fiecare pe câte o elice de torsiune opusă celeilalte. Mai precis, ar trebui întâi să vorbim despre un corp mai simplu care se deplasează strict cu viteza luminii și rectiliniu prin vid. Am putea spune că acesta este adevăratul foton.
-(1011102124) Numai că această definiție nu ne permite să înțelegem de ce fotonul este un boson cu spin unu și nu cu spin zero. Sau, stai așa, poate că în vid fotonul are spin zero (fiind chiar bosonul Higgs), iar într-un mediu oarecare fotonul nu se mai deplasează rectiliniu, ci pe o elice de un anumit ordin, în funcție de complexitatea mediului prin care este nevoit să se deplaseze fotonul.
-(1011102131) Dar dacă am spune că fotonul se deplasează rectiliniu, atunci care parametru al traiectoriei sale ar mai putea fi considerat drept lungime de undă sau frecvență? Singurul parametru pe care îl mai poate avea o dreaptă este torsiunea ei. Deci am putea face o legătură între inversul lungimii de undă (numărul de undă) și torsiune.
-(1011102149) Sau mă mai gândesc la o chestiune. Am putea spune că dreapta pe care se deplasează fotonul în vid este o geodezică pe un cilindru de aceeași rază ca și în cazul corespunzător mișcării printr-un mediu diferit de vid. Doar că în acest caz fotonul nu ar mai avea componentă perpendiculară pe direcția de mișcare, iar în rest are o componentă perpendiculară nenulă a vitezei.
-(1011102153) Deci, într-un mediu oarecare (dar uniform) fotonul are atât o componentă longitudinală a vitezei, cât și una perpendiculară.
-(1011120823) Bun, să vedem acum de ce fotonul ar fi un boson cu spin unu. Nu cumva această proprietate este doar o interpretare greșită a Fizicii actuale, valabilă doar pentru un sistem stabil de (patru?) fotoni și nu pentru un singur foton? Sau acceptăm că fotonul este, de fapt, un sistem stabil de (patru?) „fotoni” și dăm un alt nume particulei care se deplasează cu viteza luminii de una singură?
-(1011120831) În acord cu Fizica actuală, eu prefer să numesc „foton” particula componentă a luminii (căci de acolo a și provenit denumirea ei). Atunci va trebui să găsesc un alt nume pentru particula care merge de una singură cu viteza luminii, căci fotonul este un sistem stabil (cu parametrii dinamici constanți) rezultat din asocierea liberă a mai multor (patru?) asemenea particule.
-(1011120948) Bun, acuma ar cam trebui să începem să putem explica, de exemplu, efectul Faraday, prin care se obține rotația planului de polarizare a luminii atunci când lumina se deplasează paralel cu liniile câmpului magnetic. Ce ar putea fi acest efect din punctul de vedere al Fizicii elicoidale? De ce se rotește planul de polarizare a luminii? De ce se rotește spre dreapta (stânga) și nu spre stânga (dreapta)?
-(1011121015) Întâi ar cam trebui să explicăm cu Fizica elicoidală ce este polarizarea luminii. Mai precis, ar trebui să vedem ce este câmpul electric din foton. O fi cumva vorba despre faptul că impulsul unei perechi de particule componente ale fotonului variază sinusoidal?
-(1011121232) Sunt prea complicate asemenea tatonări și presimt că va trebui să renunț la a mai încerca să fac acum un compromis între noțiunile Fizicii actuale și noțiunile Fizicii elicoidale. Va trebui să dezvolt Fizica elicoidală cu mijloacele ei matematice proprii, inventând noțiunile ei specifice și lăsând pentru mai târziu identificarea noțiunilor celor două Fizici.
. Această relație ne spune ce energie ar trebui să-i furnizăm corpului de probă pentru ca acesta să se poată îndepărta până la infinit față de corpul central. De asemenea, ne mai spune câtă energie ar pierde corpul de probă dacă ar veni de la infinit până în punctul aflat la distanța 
a corpului de probă depinde de viteza sa. Așadar, ar trebui să-i imprimăm corpului de probă o viteză suficientă pentru ca energia sa cinetică să poată egala energia sa potențială în valoare absolută. Mai precis, trebuie să avem că 
.
, iar în abordarea relativistă 
. Vom egala pe rând cele două energii cinetice cu energia potențială în valoare absolută pentru a putea obține valoarea vitezei de scăpare pe care ar trebui s-o imprimăm corpului în fiecare din cele două cazuri.
, de unde rezultă că viteza de scăpare 
în cazul clasic este 
. Aceasta este forma simplă ce poate fi folosită în cazul corpurilor centrale de masă mică pentru care viteza de scăpare este mult mai mică decât viteza luminii. Însă dacă avem pretenția să determinăm
în acest caz relativist, rezultată din egalarea celor două energii, vom avea 
, 
.
și apoi răsturnăm egalitatea, obținând
.
.
,
.
