În amintirea lui Adi

În amintirea lui Adi

S-a sinucis azi un coleg de-al meu, coleg de serviciu! S-a aruncat sub trenul pe care tocmai îl întâmpina! Sunt revoltat, sunt trist, sunt bulversat, necăjit, nu-mi găsesc locul, nu înţeleg, nu pricep, nu pot pricepe, nu ştiu de ce... De ce plânge soţia mea, de ce mi-s umezi ochii? Ce s-a-ntâmplat? De ce fac oamenii asemenea prostii? Ce pot rezolva ei astfel? Poate fi înţeles aşa ceva? Pe mine unul mă depăşeşte. Nu cunosc niciun motiv care să poată justifica un asemenea gest.

Am vorbit aseară cu el, am fost lângă el. Îmi reproşez că nu am făcut mai multe ca să împiedic gestul său. Oare dacă aş fi vorbit mai mult cu el despre problemele familiale pe care le avea, aş fi reuşit să-i zdruncin hotărârea? Cu siguranţă, da! Cu siguranţă, sunt şi eu puţin vinovat de absenţa lui definitivă! Această tristeţe mi se cuibăreşte adânc în minte şi nu va mai ieşi niciodată. Voi fi un pic trist mereu pentru nepriceperea mea, pentru inconştienţa mea, pentru neglijenţa pe care o manifest faţă de atâţia alţii cu care aş putea vorbi şi pe care aş putea să-i conving de frumuseţea vieţii.

Am scris aici ca să mă revanşez un pic, ca să spun ceva în amintirea lui, ca să-mi las impresia că măcar acum fac ceva bine.

Adi e mort! Inacceptabil! Nedrept! Atâta nedreptate în lume! Până când?