Căutați ceva anume?

sâmbătă, 1 august 2009

Cercetări iulie 2009

Cercetările mele din luna iulie 2009
(Luni, 6 iulie 2009)
-(22:53). În seara asta aş cam vrea să studiez două probleme: impulsul volumic al inelelor lui Saturn şi modul în care să fac descompunerea cât mai amănunţită a problemelor de Fizică.
-(22:56). Aş vrea să învăţ să descompun foarte amănunţit problemele de cercetare pe care mi le pun. Descompunerea unei singure probleme foarte grele în mai multe probleme uşoare şi independente reprezintă o realizare extrem de utilă. De exemplu, problema impulsului volumic al inelelor lui Saturn merită studiată prin descompunere.
-(23:00). Să vedem cam cum am putea să descompunem problema inelelor lui Saturn. Vrem să explicăm de ce inelele sunt coplanare folosindu-ne de conservarea impulsului volumic.
-(23:13). Avem următoarele alternative (doar ca un exemplu):
  1. Coplanaritatea inelelor lui Saturn nu poate fi explicată cu impulsul volumic.
  2. Coplanaritatea inelelor poate fi explicată cu impulsul volumic.
  3. Centrul de masă al unui inel se găseşte pe axa de rotaţie a lui Saturn.
  4. Centrul de masă al unui inel nu se găseşte pe axa de rotaţie a lui Saturn.
- (23:20). Una dintre dilemele acestei descompuneri date ca exemplu este faptul că punctele 3 şi 4 pot apărea şi ca subpuncte ale punctelor 1 şi 2, ba chiar şi invers, adică punctele 1 şi 2 pot apărea ca şi subpuncte ale punctelor 3 şi 4.
-(23:23). Atunci, acest exemplu demonstrează cât de complicată ar putea fi descompunerea, complicaţie care mă face oarecum să renunţ la asemenea descompuneri şi să mă bazez în continuare (ca şi până acum, dealtfel) pe intuiţie. O mică speranţă ar mai putea-o constitui Prologul, dar şi implementarea Fizicii în Prolog este, la rândul ei, o activitate extrem de laborioasă.

(Marţi, 7 iulie 2009)
-(00:01). Oare ce tendinţă au sistemele învecinate? Ştim că temperatura a două sisteme învecinate tinde să se egalizeze. Rezultă oare că toţi parametrii dinamici ai sistemelor învecinate (energie, masă, impuls, moment cinetic, impuls volumic) tind să se egalizeze?
-(00:07). Trecerea de la starea neegalizată (starea de neechilibru) la starea egalizată (starea de echilibru) se face cu variaţia parametrilor dinamici care diferă iniţial. Dar parametrii dinamici tind să se conserve. Înseamnă că pentru a ajunge din starea de neechilibru în starea de echilibru trebuie să depunem un „efort” din exterior asupra parametrilor dinamici ce tind să se conserve.
-(00:13). Un sistem izolat este în echilibru. Dar acest echilibru nu trebuie să fie neapărat static. De exemplu, Soarele şi o cometă constituie un sistem izolat aflat în echilibru, chiar dacă energia cinetică şi potenţială a cometei variază puternic în apropierea Soarelui.
-(00:22). Există un efect foarte interesant ce nu poate fi neglijat în dinamica sistemelor: efectul Yarkovsky. Datorită acestui efect, asupra unui corp aflat în vecinătatea unui corp cald acţionează o forţă, a cărei direcţie depinde şi de direcţia în care se roteşte corpul încălzit.
-(00:32). Oare cât de important este acest efect în explicarea fenomenelor fundamentale ale dinamicii? Oare acest efect promite realizarea unor legături esenţiale între termodinamică şi electromagnetism?

(Vineri, 10 iulie 2009)
-(20:48). Impulsul. Impulsul este o şmecherie foarte importantă. Până acum am analizat mai mult mişcarea pe elice, ţinând seama mai mult de parametrii cinematici, fără să mă prea preocupe ce se întâmplă cu impulsul.
-(20:53). Să încercăm acum să înţelegem ce se întâmplă cu impulsul în diferite situaţii. Cea mai generală situaţie este aceea în care corpul al cărui impuls îl studiem se deplasează pe o curbă spaţială, deci o curbă a cărei curbură şi torsiune sunt nenule.
-(20:56). Indiferent pe ce curbă s-ar deplasa corpul, impulsul său rămâne coliniar cu tangenta. Deci putem scrie că vectorul impuls este dat de expresia

unde este modulul impulsului, iar este versorul tangent la traiectorie.
-(21:01). Observăm, deci, că cea mai generală situaţie în care putem găsi impulsul poate fi descompusă în două subsituaţii mai simple: una în care modulul impulsului este constant şi una în care direcţia impulsului este constantă.
-(21:05). Cea mai tentantă şi interesantă subsituaţie de studiat mi se pare aceea în care modulul impulsului este constant. În această situaţie rămâne variabilă doar direcţia impulsului, caz care ne convine de minune dacă vrem să utilizăm formulele lui Frenet.
-(21:08). Dar de ce să nu studiez din prima cea mai generală situaţie? De ce să o descompun în două? Pentru că ar fi greu de studiat? Nu pare să fie greu să luăm în seamă ambele variaţii ale impulsului.
-(21:37). În cea mai generală situaţie, derivata impulsului în raport cu un parametru oarecare (pe care îl putem numi prin convenţie „timp”, el putând fi şi timpul propriu din relativitatea restrânsă) este

-(22:01). Se observă de aici că dacă modulul impulsului este constant, atunci derivata acestuia (deci forţa) este coliniară cu normala, adică este perpendiculară pe impuls.
-(22:35). Am introdus în Wiki-ul meu noţiunea de „parametru dinamic”. Consider că această noţiune grupează bine informaţiile despre proprietăţile corpului în care intervine masa de repaus a acestuia.
-(23:17). Am introdus, de asemenea, şi importantul concept de „supraforţă”.

(Sâmbătă, 11 iulie 2009)
-(00:31). Având în vedere că am găsit o proporţionalitate între impulsul volumic şi masa de repaus, rezultă că este posibil să înţelegem gravitaţia dacă analizăm ce se întâmplă cu impulsul volumic total al unui sistem de două corpuri pe care le îndepărtăm unul de celălalt. Îndepărtând două corpuri care au fost iniţial împreună, producem o modificare a impulsului volumic total, iar, datorită legii de conservare a impulsului volumic, această modificare este evitată de către natură prin gravitaţie.
-(00:36). Aşadar, cum se modifică impulsul volumic al unui sistem de două corpuri atunci când îndepărtăm cele două corpuri care au fost iniţial împreună? Pentru a răpunde la această întrebare trebuie să admitem că impulsul volumic al sistemului iniţial în care corpurile se află împreună este dat de suma impulsurilor volumice ale tuturor particulelor ce constituie corpul.
-(00:42). Dacă ar fi adevărat că gravitaţia se datorează modificării impulsului volumic, atunci ar rezulta ceva hotărâtor: gravitaţia ar depinde şi de forma corpurilor care interacţionează (deci şi de orientare), nu doar de masa lor de repaus! Oare se observă experimental o asemenea dependenţă de formă (deci şi de orientare)? Ce spune NASA în această privinţă?
-(21:30). Dacă impulsul volumic este masă de repaus, înseamnă că orice corp din Univers are impuls volumic. Cel mai simetric corp dotat cu impuls volumic este o sferă goală în interior pe suprafaţa căreia există corpuri cu acelaşi moment cinetic în modul şi orientat radial. Pot exista două tipuri de asemenea corpuri: un tip pentru care momentul cinetic este orientat spre exteriorul sferei şi un tip pentru care momentul cinetic este orientat spre centrul sferei. Probabil, cele două tipuri distincte amintesc de cele două tipuri de sarcină electrică.
-(21:37). Aşadar, oricărui corp îi putem asocia o astfel de sferă dotată cu impuls volumic. Acum vrem să vedem cum se modifică impulsul volumic al unui sistem format de două asemenea sfere pe care le îndepărtăm una de cealaltă. Presupunem că iniţial cele două sfere sunt concentrice. În acest caz, impulsul volumic total al celor două sfere va fi suma impulsurilor volumice ale sferelor distincte.
-(21:50). Cel mai interesant caz este acela în care sferele nu sunt concentrice, iar centrele lor se află la o distanţă oarecare unul de celălalt. Cât va fi impulsul volumic total în acest caz? Cel mai uşor ar fi să luăm iniţial o distanţă foarte mare între cele două sfere. Suntem curioşi dacă ajungem la o dependenţă invers proporţională cu pătratul distanţei, aşa cum are gravitaţia. Cum impulsul volumic este aditiv, va trebui să calculăm o sumă de doi indici sau o integrală de suprafaţă, în funcţie de distribuţia (discontinuă sau continuă a) momentului cinetic pe suprafaţă.

(Marţi, 14 iulie 2009)
-(21:20). Ce s-ar întâmpla cu o asemenea sferă dacă aceasta ar intra într-un câmp uniform care produce cupluri? Să presupunem că sfera pătrunde în câmp paralel cu liniile câmpului (iar câmpul produce cupluri de-a lungul liniilor de câmp). În acest caz, asupra sferei va acţiona un cuplu care modifică momentul cinetic total al sferei, antrenând-o într-o mişcare de rotaţie
-(21:52). Dar, rotindu-se, sfera antrenează în mişcarea de rotaţie şi corpurile aflate la periferia ei, corpuri al căror moment cinetic ştim că este radial (şi nici nu poate fi altfel, prin definiţie, prin construcţie). Aşadar, în acest caz câmpul produce variaţii ale direcţiei momentelor cinetice ale corpurilor aflate la ecuatorul sferei. Dar o asemenea variaţie nu este în principiu posibilă decât sub influenţa unor cupluri perpendiculare pe momentele cinetice şi aflate în planul ecuatorului. Atunci, putem conclude oare că acel câmp produce şi asemenea cupluri necesare variaţiei momentelor cinetice de la ecuator, nu doar cupluri paralele cu viteza sferei?

(Joi, 16 iulie 2009)
-(08:37). Dacă oricărui vector îi putem asocia un triedru Frenet, atunci putem să asociem şi vectorului de poziţie un asemenea triedru. Consider acum că studiul triedrului Frenet asociat poziţiei este mai interesant decât studiul triedrului Frenet asociat impulsului.
-(08:44). Fie un mobil care se deplasează rectiliniu şi uniform. Triedrul Frenet asociat poziţiei acestui mobil are tangenta coliniară cu poziţia, binormala perpendiculară pe planul definit de poziţie şi viteză, iar normala este perpendiculară pe tangentă şi pe binormală. Observăm că, în acest caz, viteza unghiulară a acestui triedru Frenet este coliniară cu binormala, având direcţie constantă şi modul variabil în timp.
-(08:58). Cum viteza unghiulară este coliniară cu binormala, rezultă că torsiunea asociată poziţiei este, în acest caz, nulă. Torsiunea ar fi tot nulă chiar dacă traiectoria mobilului nu ar fi rectilinie, dar ar fi mereu plană. Deci, chiar dacă mobilul s-ar deplasa pe un cerc sau pe o elipsă, torsiunea asociată poziţiei ar fi tot nulă.
-(09:04). Aceste constatări ne sugerează că, de exemplu, torsiunea asociată poziţiei planetelor ar fi nulă, iar torsiunea asociată poziţiei bolovanilor din inelele lui Saturn, ar fi nenulă.
-(09:38). Totuşi, există aici o subtilitate importantă: torsiunea asociată poziţiei este nulă numai dacă punctul din care se măsoară poziţia se află în planul mişcării. Dacă acest punct nu se află în planul mişcării, atunci torsiunea nu mai este nulă. La fel, chiar şi curbura depinde de faptul că punctul din care se măsoară poziţia se află sau nu se află pe traiectoria mobilului.
-(09:42). Dacă mobilul nu se deplasează rectiliniu (şi, respectiv, nici pe o curbă plană), iar punctul din care se măsoară poziţia este fix, atunci nu mai apare problema curburii (şi, respectiv, nici a torsiunii) pentru că, chiar dacă iniţial (deci la momentul de pornire) punctul din care se măsoară poziţia s-a aflat pe traiectoria mobilului (respectiv, în planul mişcării), poziţia nefiind coliniară cu viteza (respectiv, acceleraţia nefiind coplanară cu poziţia şi viteza).
-(10:09). Observaţi că am vorbit de „momentul de pornire”. Este ceva important cu acest moment. Mi se pare logic să admitem că, din punct de vedere fizic, în momentul de pornire mobilul se află exact în punctul din care se măsoară poziţia la orice moment de timp. Cu alte cuvinte, admitem că iniţial poziţia este nulă. Am speranţa că această convenţie permite determinarea corectă a masei unui mobil când cunoaştem doar parametrii săi cinematici.
-(10:22). Mai mult, admiţând că la momentul iniţial mobilul a avut poziţia nulă, suntem obligaţi să admitem aceasta pentru orice mobil din Univers şi prin aceasta obţinem o unificare importantă pentru Fizica elicoidală, unificare ce ar putea avea o legătură cu Big-Bangul Fizicii actuale.
 -(10:27). Cu această convenţie mai apare ceva interesant. De exemplu, dacă un mobil a pornit cu poziţie nulă şi se deplasează pe o elice, atunci această poziţie face un unghi din ce în ca mai mic cu viteza unghiulară, tinzând să devină coliniară cu ea, lucru care se şi întâmplă dacă trece un timp infinit de lung. Cum Universul din prezent poate fi considerat ca fiind rezultatul trecerii unui timp infinit de lung, putem admite că orice poziţie este un fel de viteză unghiulară. Bineînţeles, aici mai trebuie lucrat pentru clarificare.
-(10:38). În ce ar consta clarificarea analogiei dintre poziţie şi viteza unghiulară? În stabilirea unei proporţionalităţi bazate pe o constantă universală. Prima constantă universală care îmi vine acum în minte în legătură cu această problemă este viteza luminii în vid.
-(11:03). M-a bulversat această încercare de a găsi o analogie între poziţie şi viteza unghiulară. M-a blocat. Ce rost are să mă chinui cu aşa ceva? Are vreun rost? Hai să revenim la oile noastre. Triedrul lui Frenet asociat poziţiei.
-(11:06). Dacă timpul nu ar trece, atunci studiul triedrului Frenet ar fi imposibil şi inutil pentru că triedrul Frenet se poate stabili numai în funcţie de un parametru independent, precum este timpul. Aşadar, capacitatea noastră de a stabili orientarea triedrului Frenet este legată de capacitatea noastră de a stabili trecerea timpului. În absenţa timpului lumea n-ar exista. Deci, toate proprietăţile lumii sunt camuflate în triedrele Frenet asociate vectorilor variabili în timp pe care îi putem măsura.

(Vineri, 17 iulie 2009)
-(10:17). Pentru a fi consecvenţi în totalitate trebuie să admitem că toate corpurile din Univers au provenit din acelaşi punct. Mai concret, trebuie să convenim că toate corpurile unui sistem au provenit din centrul său de masă. De exemplu, trebuie să admitem că toate planetele au provenit din Soare şi că toţi bolovanii din inelele lui Saturn au provenit din planeta Saturn.
-(10:20). Această convenţie ne va permite să înţelegem toate proprietăţile mişcării corpurilor din sistemul respectiv, aplicând acelor mişcări proprietăţile triedrelor Frenet asociate poziţiei.
-(10:31). Altfel spus, dacă proprietăţile triedrelor Frenet sunt valabile pentru orice vector care depinde de timp, atunci ele trebuie să fie valabile şi pentru poziţie. Cum viteza este derivata poziţiei (deci este o consecinţă a poziţiei), studiul poziţiei este mai important decât studiul vitezei, căci viteza nu poate avea orice formă, decât cea pe care i-o permite poziţia.
-(10:36). Prin această constatare putem spune că formulele lui Frenet aplicate vitezei (aşa cum sunt cunoscute ele astăzi) sunt artificiale, ele nerezultând în mod natural prin respectarea condiţiilor impuse de proprietăţile triedrelor Frenet asociate poziţiei. De aceea trebuie să fim atenţi la consecinţele formulelor lui Frenet pornind de la poziţie, nu de la viteză.
-(11:05). Există totuşi un avantaj al vitezei în raport cu poziţia, prin faptul că impulsul (o noţiune dinamică importantă) este coliniar cu viteza, nu cu poziţia. Dar, oricum, acest avantaj nu este suficient încât să eludăm proprietăţile Frenet ale poziţiei în favoarea celor ale vitezei. Poate că, dimpotrivă, vom reuşi cândva să găsim o legătură între impuls şi poziţie aşa cum, mai sus, am prezentat o eventuală legătură între viteza unghiulară şi poziţie. Nu este exclus ca la distanţe mari de poziţia iniţială să confundăm direcţia poziţiei cu direcţia vitezei şi prin aceasta să apară legătura anticipată dintre poziţie şi impuls.
-(11:48). Şi acum, după ce am subliniat importanţa poziţiei în raport cu viteza, să revenim iar la studiul proprietăţilor triedrelor Frenet asociate poziţiei. Unul dintre lucrurile care mă interesează este forma curbei de ordinul unu pe care o descrie extremitatea poziţiei. Oare această curbă va fi tot o elice? Ar fi strigător la cer să nu fie tot o elice!
-(11:54). Sau am putea încerca invers: testăm dacă o elice este o curbă de ordinul unu pentru poziţie (adică testăm dacă raportul dintre curbura şi torsiunea curbei definită în raport cu poziţia este constant). Bine, bine, dar ce-i aia „curbură (respectiv, torsiune) a curbei definită în raport cu poziţia”? Curbura nu este una singură, indiferent că o determinăm în raport cu poziţia sau în raport cu viteza? Hmmm... bună întrebare! Chiar că trebuie clarificat asta.
-(11:59). Pentru a clarifica problema trebuie să ne reamintim că torsiunea şi curbura unei curbe este una, iar torsiunea şi curbura asociate unui vector oarecare este alta. Care o fi diferenţa (sau asemănarea) dintre ele? Trebuie să existe o asemănare între ele din moment ce orice vector are o reprezentare spaţială, iar extremitatea sa descrie o curbă.
-(12:34). Şi atunci cum facem, vom spune că torsiunea şi curbura asociate unui vector sunt torsiunea şi curbura curbei pe care o descrie extremitatea vectorului?
-(12:46). Ştim că torsiunea şi curbura nu depind de poziţia reperului. Asta înseamnă că şi dacă acea curbă trece prin origine, curbura şi torsiunea ei (deci şi raportul lor) vor fi aceleaşi indiferent unde se află curba. Contează doar forma ei.
-(12:57). Oare trebuie să convenim că la momentul iniţial vectorul de poziţie este nul? Ne sugerează vreo circumstanţă să facem această convenţie? Una dintre circumstanţe ar fi exemplul sistemului solar, cu eventualitatea ca toate corpurile din sistemul solar să fi fost cândva în vecinătatea Soarelui, acel „cândva” putând fi considerat tocmai momentul iniţial al mişcării, iar Soarele putând fi considerat originea reperului.
-(13:10). Hai să vedem ce se întâmplă dacă facem această convenţie! Dacă admitem că vectorul de poziţie a fost nul la momentul iniţial, atunci găsim o corelaţie între modulul vectorului de poziţie şi direcţia lui, pentru că formulele lui Frenet nu permite poziţiei să varieze oricum.
-(13:17). Să vedem atunci, de exemplu, în ce condiţii un corp smuls din Soare poate ajunge pe o traiectorie suficient de stabilă în jurul Soarelui, devenind astfel planetă. Vectorul de poziţie a unui asemenea corp smuls din Soare nu poate varia altfel decât în conformitate cu formulele lui Frenet. Bun, şi ce zic formulele lui Frenet în acest caz? Spun că prima curbă pe care ar alege-o un asemenea corp ar fi o curbă cu atât mai simplă cu cât asupra sa acţionează mai puţine constrângeri.
-(13:21). În cazul cel mai sărac în constrângeri, vectorul de poziţie va descrie o elice de ordinul unu, iar în cazul cel mai bogat în constrângeri, vectorul de poziţie va descrie cea mai complexă curbă (o elice de ordin foarte mare). Evident, vectorul de poziţie a planetelor (cu originea în Soare!) nu descrie o elice de ordinul unu. Atunci descrie el o elice de ordin foarte mare? Sau încă, oare o elice de ordin foarte mare seamănă cu traiectoria (de cerc sau de elipsă a) unei planete (sau măcar cu a vreunui corp de pe suprafaţa planetei)?
-(13:56). Este foarte important să cunoaştem bine răspunsul la ultima întrebare. Deci, cum arată o curbă de ordin foarte mare (dar finit, evident)? În ce măsură poate fi ea considerată un cerc sau o elipsă?

(Sâmbătă, 18 iulie 2009)
-(20:56). Ce legătură este între triedrul Frenet al poziţiei şi triedrul Frenet al vitezei? Oare, dacă viteza este derivata poziţiei, atunci triedrul Frenet al vitezei este triedrul complementar al lui Frenet asociat poziţiei? Sau, mai general, triedrul complementar al lui Frenet asociat unui vector este identic cu triedrul lui Frenet asociat derivatei acestui vector?
-(21:12). Derivata în raport cu timpul a oricărui vector poate fi scrisă în funcţie de viteza unghiulară cu care variază direcţia sa, adică

.

-(21:47). A doua derivată în raport cu timpul poate fi scrisă ca

.

-(22:07)
. Putem scrie şi mai condensat



deci şi

.

-(22:45). Care este cea mai simplă situaţie posibilă? Evident, aceea în care vectorul este constant. Şi ce înseamnă că vectorul este constant? Înseamnă că prima sa derivată este nulă, adică

.

-(22:47). Bine, bine, dar oare din faptul că vectorul este constant rezultă că modulul său este constant? Din relaţia anterioară obţinem

.

Asta înseamnă că vectorul din dreapta egalităţii este perpendicular pe
vectorul din stânga. Dar aşa ceva nu este posibil decât pentru vectorul nul. Înseamnă că ambii termeni ai egalităţii trebuie să fie nuli.
-(22:53). Nulitatea termenului din stânga ne spune că modulul vectorului este constant. Ce ne spune nulitatea termenului din dreapta? Ne spune două lucruri, dintre care îl putem alege pe oricare: ne spune că viteza unghiulară este nulă sau ne spune că viteza unghiulară este paralelă cu vectorul însuşi. Pe care dintre cele două posibilităţi o vom alege?
 -(22:59). Consider că alegerea cea mai bogată în consecinţe este aceea în care viteza unghiulară nu este nulă, ci este doar paralelă cu vectorul însuşi. Mai mult, consider că şi natura face această alegere!
-(23:03). Să mergem mai departe. Să arătăm că această alegere este cu adevărat bogată în consecinţe. Am studiat cazul cel mai simplu, acela în care vectorul este constant. Care este următorul pas? Următorul pas este acela în care vectorul nu mai este constant, dar prima sa derivată este constantă (şi nenulă). Altfel spus, în acest caz putem scrie

.

Ce rezultă de aici? Rezultă ceva foarte asemănător cu ce am scris mai sus când vectorul era constant, adică

.

-(23:09). Acum vreau să observaţi ceva extrem de preţios în relaţia anterioară: derivata modulului depinde numai de produsul vectorial dintre viteza unghiulară şi vector! Ce înseamnă aceasta? Păi, înseamnă ceva tulburător: înseamnă că variaţiile modulului pot fi date atât de modulul vitezei unghiulare, cât şi de unghiul pe care îl face viteza unghiulară cu vectorul dat.
-(23:17). Atunci, suntem din nou în faţa unei alegeri importante. Ce anume dictează variaţiile modulului, modulul vitezei unghiulare sau unghiul dintre aceasta şi vector?
-(23:23). Am făcut mai sus alegerea ca unghiul nul (şi nu modulul nul) să exprime constanţa modulului vectorului. Pentru a fi consecvenţi acestei alegeri, vom admite că, şi în cazul variaţiei nenule a modulului, tot unghiul este responsabil de aceasta.

(Marţi, 21 iulie 2009)
-(09:46). Am ajuns la concluzia interesantă că modulul unui vector variază pentru că unghiul dintre vectorul respectiv şi viteza unghiulară cu care acest vector îşi modifică direcţia nu este nul. Dar asta mai aminteşte şi de un efect relativist legat de unghiuri. Atunci să fie vreo legătură între cele două situaţii?
-(10:33). Dacă modulul unui vector este constant, atunci derivata vectorului are expresia simplă



care ne spune că variază numai direcţia vectorului şi că derivata este perpendiculară pe vectorul iniţial.
-(10:44). Dacă, în schimb, direcţia vectorului este constantă, atunci produsul vectorial anterior este nul. Noi am convenit că produsul vectorial este nul pentru că vectorul este paralel cu viteza unghiulară în acel spaţiu şi nu pentru că viteza unghiulară ar fi nulă. Altfel spus, putem conveni că viteza unghiulară cu care variază direcţia vectorului este independentă de vectorul respectiv, fiind o caracteristică a spaţiului în care se află vectorul. De exemplu, viteza unghiulară ar putea arăta viteza de trecere a timpului în acel spaţiu.
-(10:51). Ceva asemănător se întâmplă şi în vecinătatea unei planete: impulsul fiecărui corp aflat acolo variază în direcţie cu aceeaşi viteză unghiulară dictată în acel loc. Poate planeta însăşi este prin definiţie un loc în care toate impulsurile au aceeaşi viteză unghiulară.
-(11:05). Oare am putea găsi o legătură (o proporţionalitate) între inducţia câmpului magnetic din vecinătatea unei planete şi viteza unghiulară a impulsurilor? Analogia este atât de şocantă, încât mi-a oprit mintea în loc!

(Miercuri, 22 iulie 2009)
-(22:41). Trebuie să revenim la vectorul de poziţie. Vectorul de poziţie nu poate varia altfel decât îi permit formulele lui Frenet. Şi cum îi permit să varieze formulele lui Frenet unui vector de poziţie? După cum am văzut, prima derivată a unui vector este o sumă de doi vectori dintre care unul este paralel, iar celălalt este perpendicular pe vectorul iniţial.
-(23:05). Dacă variază numai modulul vectorului de poziţie, atunci unghiul dintre vector şi viteza unghiulară este nul, iar prima derivată este coliniară cu vectorul. Dacă variază numai direcţia, atunci modulul este constant, iar vectorul precesează în jurul vitezei unghiulare.
-(23:09). Niciun vector nu poate varia altfel, decât prin precesia în jurul vitezei unghiulare! Precesie! Nu altfel de mişcare, decât precesie! Trebuie eliminate restul posibilităţilor! Natura preferă precesia!
-(23:12). Atunci cum variază vectorul de poziţie faţă de Soare al unei planete? Modulul său rămâne aproximativ constant. Deci variază numai direcţia sa. Deci vectorul de poziţie precesează în jurul unei viteze unghiulare. Evident, această viteză unghiulară este viteza unghiulară pe orbită.
-(23:40). Să presupunem acum că un corp se deplasează rectiliniu şi uniform o vreme, apoi intră într-o zonă în care impulsul său trebuie să varieze. Există două posibilităţi: variază modulul sau variază direcţia. Vom numi „cauză de modul” acea cauză care ar produce variaţia modulului şi „cauză de direcţie” acea cauză care produce variaţia direcţiei.
-(23:43). Cauza de direcţie poate fi descompusă în „cauză de unghi” şi „cauză de viteză unghiulară”. Observaţi că trecerea de la un vector de direcţie constantă la un vector de direcţie variabilă se face obligatoriu cel puţin cu cauză de unghi (chiar dacă nu ar exista şi cauză de viteză unghiulară).

(Vineri, 24 iulie 2009)
-(23:39). Sunt foarte fericit pentru că azi am mai descoperit ceva ce consider a fi foarte important: orice vector are o viteză liniară, o viteză areolară şi o viteză volumică! Probabil m-am mai gândit la aceste lucruri, dar niciodată nu le-am înţeles atât de clar ca şi astăzi.
-(23:42). Să vedem ce reprezintă fiecare dintre aceste viteze. În primul rând, viteza liniară este viteza de variaţie a lungimii vectorului. Apoi, viteza areolară este aria măturată în unitatea de timp de către segmentul ce defineşte vectorul (segmentul care uneşte originea cu extremitatea). În fine, viteza volumică (de o importanţă nebănuită încă până în prezent) este volumul măturat în unitatea de timp de către triunghiul asociat vectorului (format de vectorul însuşi şi derivata lui).

(Sâmbătă, 25 iulie 2009)
-(08:43). Mai putem observa ceva interesant în proprietăţile vitezelor de mai sus. Prima viteză (viteza liniară) este o viteză scalară, a doua viteză (cea areolară) este vectorială, iar a treia viteză (volumică) este din nou scalară. Oare nu mai există şi alte tipuri de viteze ca să urmeze iar o viteză vectorială, apoi una scalară şi aşa mai departe? Oare am putea construi vreun cuaternion important format dintr-o viteză scalară şi una vectorială?
-(08:48). Apropo de cuaternioni, ce-ar fi să construim şi să studiem un cuaternion al cărui scalar să fie lungimea vectorului, iar versorii săi să fie tocmai versorii triedrului Frenet asociat vectorului respectiv?
-(10:54). Mecanica analitică a descoperit un concept valoros: spaţiul configuraţiilor. Acest spaţiu simplifică oarecum analiza unui sistem cu mai multe componente (precum ar fi o nebuloasă) deoarece asociază sistemului un singur punct care se mişcă într-un spaţiu multidimensional. Dacă ar fi să studiez proprietăţile mişcării într-un asemenea spaţiu, aş mai ajunge la un fel de formule Frenet?
-(10:59). Poziţia unui punct în spaţiul configuraţiilor ar fi dată de un vector cu mai mult decât trei dimensiuni. Oare pentru asemenea vectori putem găsi „triedre” Frenet, adică sisteme de versori care să satisfacă nişte relaţii asemănătoare celor date de Frenet pentru un vector tridimensional?
-(11:02). Să luăm, de exemplu, un vector cu patru dimensiuni şi să analizăm derivata acestuia în raport cu timpul. Mai putem oare separa vectorul într-un produs dintre un scalar şi un versor? Prin definiţia spaţiului configuraţiilor, da, putem face această separare.
-(11:23). Prima derivată a unui versor este perpendiculară pe versorul respectiv, indiferent câte dimensiuni are spaţiul în care este reprezentat versorul. De fapt, analiza anterioară a vectorilor n-a prea introdus ceva particular legat de numărul componentelor sale, deci această analiză este valabilă şi pentru vectorii de dimensiuni mai mari decât trei. Asta înseamnă că şi pentru un vector din spaţiul cu n dimensiuni putem scrie relaţia



-(11:34). Vectorul însuşi, derivata lui şi derivata a doua sunt vectori liniar independenţi în spaţiul cu trei dimensiuni. În spaţiul cu mai multe dimensiuni această relaţie implică şi următoarele derivate ale vectorului. Asta înseamnă că şi în spaţiul cu mai multe dimensiuni apare mult dorita recurenţă, deoarece derivatele de ordin mai mare sau egal cu numărul dimensiunilor depind de derivatele anterioare (adică, de ordin mai mic).
-(11:44). Apare o problemă în studiul spaţiului configuraţiilor. Spuneam că poziţia unei nebuloase este dată de un punct în spaţiul configuraţiilor. Pentru a putea preciza poziţia acestui punct ar trebui să ştim exact câte componente are nebuloasa, ceea ce este inacceptabil, pentru că nu putem cunoaşte cu precizie acest număr. Pentru a rezolva asemenea probleme vom fi nevoiţi să emitem ipoteze privind numărul componentelor, ceea ce poate fi un proces subiectiv, căci în ultimă instanţă putem presupune simplu că nebuloasa este ea însăşi un singur corp căruia îi putem asocia o poziţie în spaţiul tridimensional.
-(11:51). Aşadar, spaţiul tridimensional, împreună cu mărimile fizice care intervin în acest spaţiu, rămâne în continuare la baza studiului. Tendinţa noastră de studiu şi observaţie experimentală este să descoperim acele aspecte esenţiale ce definesc un corp pentru a-l putea considera un element de sine stătător în spaţiul tridimensional, singurul spaţiu în care noi putem măsura direct proprietăţile corpului şi astfel putem acţiona controlat asupra lui.
-(12:10). Ok, am revenit atunci la spaţiul tridimensional. Şi ţinem minte faptul că în spaţiul tridimensional un vector, derivata sa şi a doua sa derivată sunt vectori liniar independenţi.
-(12:13). Unul dintre cei mai importanţi vectori ce caracterizează un corp este vectorul de poziţie. Numai că acest vector nu ne furnizează informaţii obiective despre corpul respectiv, informaţii care să nu depindă de locul în care se află observatorul. Atunci, probabil prima derivată a poziţiei (adică viteza) ne-ar putea furniza asemenea informaţii obiective. Într-adevăr, viteza unui corp este aceeaşi indiferent unde se află observatorii. Numai că viteza unui corp depinde, de data aceasta, de viteza observatorilor, deci iată că gradul de obiectivitate al vitezei este şi el limitat. Ne rămâne speranţa în a doua derivată (acceleraţia). Nici vorbă, şi a doua derivată depinde de acceleraţia observatorilor. Atunci ce ne facem? Pe care derivată a poziţiei vom pune preţ?
-(12:23). Păi, dacă apar atâtea complicaţii în legătură cu obiectivitatea, atunci s-ar putea să fie necesar să aprofundăm şi această noţiune. Ce este obiectivitatea? Există proprietăţi cu adevărat obiective? Se pare că nu, atâta vreme cât observatorii se pot mişca oricum prin Univers, adică pot avea viteze diferite, pot avea acceleraţii diferite, etc.
-(12:27). Prin urmare, va trebui să ne mulţumim cu o obiectivitate parţială şi va trebui să presupunem că observatorii implicaţi în cunoaştere se mişcă oarecum la fel (măcar pentru un anumit ordin finit al derivatei), altfel n-ar putea să-şi transmită unul altuia cunoştinţe valabile obţinute prin propria experienţă, ceea ce, prin convenţie, considerăm a fi absurd, deoarece practica a demonstrat că se pot transmite anumite cunoştinţe valabile de la un observator la altul. Ei bine, Fizica trebuie să studieze tocmai acest tip de cunoştinţe, care se pot transmite între observatori, de aceea, Fizica se va mulţumi întotdeauna cu o obiectivitate parţială, suficientă pentru practică.
-(12:45). În concluzie, cel mai neobiectiv vector este vectorul de poziţie. În mod sigur, şi din acest motiv, vectorul de poziţie este privilegiat şi merită să-i acordăm o atenţie sporită.

(Joi, 30 iulie 2009)
-(21:36). Doresc acum să meditez la ceea ce eu am numit „radiaţie polară”. O nebuloasă care se contractă (sub influenţa unei cauze oarecare precum ar fi gravitaţia) şi care conţine materie nu doar într-un plan perpendicular pe momentul său cinetic va pierde energie pe la polii săi. Pierzând energie şi contractându-se, nebuloasa pierde şi masă şi moment cinetic.
-(22:06). Energia pierdută de nebuloasă pe la poli este purtată de nişte particule. Aceste particule trebuie să fie cât mai uşoare deoarece particulele cele mai grele sunt atrase mai puternic spre centrul nebuloasei decât particulele cele mai uşoare.
-(22:17). Mai precis, nebuloasele cu densitate iniţială mare vor putea pierde numai particule uşoare şi rapide precum sunt fotonii, spre deosebire de nebuloasele cu densitatea iniţială mică a căror energie se poate pierde şi prin particule mai grele şi mai lente.
-(22:30). Nebuloasa pierde energie numai datorită faptului că ea nu este complet aplatizată. Dacă nebuloasa ar fi fost iniţial complet aplatizată, atunci ea nu ar mai fi pierdut energie prin fenomenul de radiaţie polară pe care îl studiem aici. Aşadar, pierzând energie, nebuloasa se aplatizează.
-(22:43). Dar noi ştim că o nebuloasă pe care o presupunem ca fiind departe de alte corpuri trebuie să-şi conserve atât energia, cât şi momentul cinetic. Înseamnă că atât energia nebuloasei, cât şi momentul său cinetic trebuie să se regăsească undeva în altă parte a nebuloasei. Unde anume?
-(22:54). Păi unde altundeva decât spre periferia nebuloasei? Cum nebuloasa tinde să se aplatizeze, particulele care au scăpat pe la polii nebuloasei se vor amplasa în aşa fel încât nebuloasa să devină mai aplatizată decât a fost iniţial.
-(23:29). Se pare că gradul de aplatizare a unei nebuloase reprezintă o mărime fizică deosebit de importantă, alături de masa nebuloasei şi de momentul cinetic al acesteia. Dar, evident, aplatizarea are o strânsă legătură cu impulsul volumic, deoarece impulsul volumic este singura mărime fizică dependentă de volum ce poate fi invocată aici.
-(23:52). Faptul că nebuloasele cu densitate mică pot pierde particule mai mari şi invers ne deschide posibilitatea de a vedea o legătură între densitatea mică a lui Saturn şi mărimea bolovanilor din inelele sale precum şi dintre densitatea mare a stelelor neutronice şi radiaţia intensă emisă de către acestea.

(Vineri, 31 iulie 2009)
-(00:33). Dacă nebuloasa s-ar contracta necontrolat, atunci impulsul său volumic ar scădea. Cum impulsul volumic al nebuloasei trebuie de fapt să se conserve, rezultă că nebuloasa va trebui să facă ceva care să-i menţină constant impulsul volumic. În această situaţie, pentru a putea menţine constant impulsul volumic, nebuloasa va acţiona în două moduri: va îndepărta cât mai mult corpurile cu moment cinetic mic sau va mări cât mai mult momentul cinetic al corpurilor pe care nu le poate îndepărta prea mult.
-(01:02). În concluzie, în interiorul nebuloasei rămân particule cu moment cinetic mare, iar asupra particulelor cu moment cinetic mic acţionează o forţă de repulsie pe la poli.

miercuri, 1 iulie 2009

Cercetări iunie 2009

Cercetările mele din luna iunie 2009

(Vineri, 5 iunie 2009)
-(17:57). Doi observatori (reciproc) inerţiali trebuie să constate traiectorii care au acelaşi raport dintre curbură şi torsiune. Totuşi, prin ce ar diferi ei? Prin radical?
-(18:05). Constanţa raportului denotă că direcţia traiectoriei nu se modifică. Direcţia traiectoriei coincide şi cu direcţia vitezei unghiulare a triedrului Frenet. Pentru caracterizarea inerţialităţii putem folosi proprietăţile vitezei unghiulare. Dacă viteza unghiulară este constantă (atât în direcţie, cât şi în modul), atunci observatorul este inerţial.
-(18:13). Orice observator neinerţial va constata că viteza unghiulară variază (în direcţie sau numai în modul). Dar teorema de recurenţă, combinată cu postulatul finitudinii ordinului, ne garantează că, oricât de neinerţial ar fi un observator, există un anumit ordin de inerţialitate, adică viteza unghiulară de ordinul respectiv este constantă cel puţin în direcţie.

(Sâmbătă, 6 iunie 2009)
-(22:36). Evident, constanţa în direcţie nu este suficientă pentru a considera că un observator este inerţial, ci este necesar ca viteza unghiulară să fie constantă şi în modul.
-(22:42). Vreau să înţeleg mai bine ce vreau să spun cu afirmaţia că a admite că un corp are o anumită masă şi se deplasează de-a lungul unei elice circulare este echivalent cu a admite că acel corp are masă mai mare şi se deplasează pe axa acelei elice. Cât de importantă este această echivalenţă? Cât de justificată este ea? Unde este relevantă o asemenea echivalenţă? În practică, cumva? Oare această echivalenţă a derutat Fizica actuală, obligând-o să accepte principiul de nedeterminare al lui Heisenberg? Oare această echivalenţă este responsabilă pentru dualitatea undă-particulă?
-(22:51). Când trebuie să considerăm că un corp merge pe o elice şi când trebuie să considerăm că acel corp merge pe axa elicei? Cât de distincte sunt cele două situaţii?
-(22:57). Vrei să spui că nu putem stabili pe care dintre cele două traiectorii se deplasează corpul? Din punct de vedere geometric, cele două traiectorii sunt distincte. Dar, din punct de vedere dinamic, lucrurile nu mai sunt aşa de simple, din moment ce intervine şi masa în studiul acestei chestiuni.
-(23:01). Ba, mai mult, putem chiar susţine că masa este tocmai acel parametru al mişcării care înglobează toate cunoştinţele noastre despre traiectoria corpului.
-(23:06). Există aici o mulţime de noţiuni vagi pe care nu le-am definit corespunzător, noţiuni precum traiectoria, observatorul, centrul de masă, etc.. În acest sens, trebuie să ne reamintim ce necesităţi impune practica.
-(23:09). De exemplu, pentru intervale mici de timp putem admite că Pământul se deplasează rectiliniu, deşi pentru intervale mai mari de timp Pământul se deplasează pe o traiectorie curbilinie în jurul Soarelui. Atunci cum vom presupune că se mişcă Pământul, rectiliniu sau curbiliniu? Cel mai riguros ar fi să admitem că el se mişcă pe o traiectorie curbilinie.
-(23:11). Bun, dar atunci apare altă problemă. Cât de curbilinie este traiectoria Pământului? Vom considera noi că Pământul se mişcă doar în jurul Soarelui (caz în care traiectoria ar putea fi considerată, cu bună aproximaţie, un cerc) sau vom lua în calcul şi mişcarea Soarelui în Galaxie?
-(23:14). Evident, cea mai riguroasă analiză trebuie să ia în calcul şi mişcarea Soarelui. Dar atunci ne vom opri undeva cu analiza? N-ar trebui să ne oprim, pentru că orice sistem de corpuri cereşti face parte dintr-un alt sistem.
-(23:17). Atunci care este concluzia unei analize complete? Care este, de fapt, traiectoria Pământului prin Univers?
-(23:20). Să nu uităm că Pământul a fost doar un exemplu de corp a cărui traiectorie este problematică. Aceleaşi probleme le putem pune pentru orice alt corp, fie el furnică, particulă elementară sau galaxie. Dacă rezolvăm problema pentru cazul particular şi mai simplu al Pământului, atunci avem mari şanse să înţelegem care este traiectoria oricărui altui corp din Univers.
-(23:28). O primă încercare de a rezolva problema este să presupunem că traiectoria Pământului este infinit de complicată. O asemenea presupunere ar fi infinit de riguroasă, dar la fel de inutilă pentru că nu ne concretizează deosebirile dintre mişcarea Pământului şi mişcarea altui corp.
-(23:36). Oricât de avansate vor fi aparatele noastre vreodată, nu vom putea să detectăm cu ele absolut toate neregularităţile din traiectoria infinit de complicată a Pământului. Atunci care este soluţia? Vom renunţa să admitem că traiectoria Pământului este infinit de complicată, deşi ea este astfel?
-(23:39). O altă încercare ar fi să postulăm că răspunsul la întrebarea anterioară este afirmativ. Mai precis, am putea postula că mişcarea Pământului nu este infinit de complicată şi că Pământul face parte dintr-un suprasistem care se mişcă rectiliniu. Acum nu ne rămâne decât să vedem cum putem determina care este suprasistemul în cauză.
-(23:44). Dacă postulăm că suprasistemul în cauză este tocmai Universul, atunci revenim de unde am plecat, pentru că această presupunere ar fi echivalentă cu a presupune că mişcarea Pământului este infinit de complicată. Totuşi, posibilitatea noastră de a postula că suprasistemul este Universul însuşi denotă că această a doua încercare este mai puternică decât prima şi o include ca pe un caz particular.
-(23:48). Aş putea să arăt cititorilor mei dragi că postulatul existenţei unui suprasistem diferit de Univers este echivalent cu postulatul finitudinii ordinului traiectoriei. Dar deocamdată voi presupune că o asemenea demonstraţie nu este nici indispensabilă şi nici interesantă pentru că ar abate atenţia de la studiul curent.
-(23:55). Aşadar, cum stabilim care este suprasistemul convenabil? Cum stabilim că suprasistemul Pământului este, de exemplu, Galaxia sau Sistemul Solar?
-(23:59). Dacă am admite că Pământul se mişcă rectiliniu, atunci am admite că Pământul este propriul său suprasistem. Dacă am admite că Soarele se mişcă rectiliniu şi că Pământul se mişcă în jurul Soarelui, atunci am admite că suprasistemul Pământului este Sistemul Solar.

(Duminică, 7 iunie 2009)
-(00:03). Observăm, deci, că suprasistem este considerat acela care se deplasează rectiliniu. Prin urmare, trebuie să postulăm că există un suprasistem al Pământului care se deplasează rectiliniu.
-(00:19). Suprasistemul este un fel de „mulţime universală” din matematică, un fel de „univers al discursului”. El trebuie să conţină totul şi să nu fie influenţat de nimic.
-(00:21). Se pare, deci, că se profilează o noţiune nouă, suprasistemul, pe care trebuie să o analizăm amănunţit. Cum trebuie să se mişte suprasistemul? Trebuie să fie considerat în repaus sau trebuie considerat în mişcare?
-(00:23). Din analizele anterioare, găsim că răspunsul cel mai corect ar fi că suprasistemul trebuie să aibă mişcarea fundamentală. Adică, el trebuie să se mişte pe o elice fundamentală.
-(00:25). A spune că un sistem este suprasistem este echivalent cu a spune că sistemul respectiv este liber. Atunci putem conchide că orice sistem liber se mişcă pe o elice fundamentală. Această proprietate poate fi considerată o caracteristică a libertăţii. Eşti liber dacă şi numai dacă te mişti pe o elice fundamentală.
-(00:44). Dar atunci cum rămâne cu faptul că impulsul unui sistem liber se conservă, căci doar ştim că un sistem care nu merge rectiliniu nu are impulsul constant?
-(00:46). Într-adevăr, este o problemă aici. Rezolvarea problemei ar putea consta în a admite că un sistem liber are mai multe componente, care se mişcă în aşa fel încât impulsul total se conservă.
-(00:48). Off, doamne, păi dacă are mai multe componente, atunci mişcarea sa în ansamblu este mişcarea centrului său de masă! Nici atâta nu ştii? Iar atunci, centrul de masă al sistemului s-ar deplasa rectiliniu, nu pe o elice! Hmmm...
-(00:52). Hotărăşte-te odată! Cum se mişcă un sistem liber? Pe o „elice fundamentală” aşa cum îţi place să tot repeţi, caz în care impulsul nu se conservă şi vii în contradicţie cu legea de conservare a impulsului unui sistem izolat, sau pe o dreaptă, caz în care mofturile tale cu elicea fundamentală nu mai au nicio valoare?
-(00:56). Cred că rezolvarea provine din redefinirea impulsului. Mda... O altă „rezolvare”... Hai, să te vedem cum e cu această nouă rezolvare. Cum adică, „redefinirea impulsului”? Şi cum anume vrei tu să-l redefineşti?
-(00:58). Aş vrea să-l redefinesc în aşa fel încât să nu fie contrazisă nici legea de conservare a impulsului şi să nu renunţăm nici la ideea mişcării sistemului liber pe o elice fundamentală. Ok, te înţeleg, dar cum se poate face aceasta? Şi cât de utilă este o asemenea redefinire? Şi, mai ales, cât de justificată?
-(01:00). Bun, mi-ai pus mai multe întrebări, foarte relevante fiecare. Să vedem ce e de făcut... Deci... Redefinirea impulsului...
-(01:02). Un prim gând ar fi să considerăm că impulsul unui sistem care se mişcă pe o elice fundamentală este coliniar cu axa elicei. Asta ar mai însemna să presupunem că centrul de masă al unui sistem nu coincide cu poziţia sistemului.
-(01:04). Auzi, dom'le, bazaconie! Am trăit s-o aud şi p-asta! Apropo, am auzit bine? Ce-ai spus? Că centrul de masă al unui sistem nu coincide cu poziţia sa? Ce-o mai fi şi asta?
-(01:06). Woooow! Chiar îmi place ideea! Şi am să-ţi fac în ciudă cu ea, accentuând-o! Asta era! Asta era ideea de care aveam nevoie de atâta timp! surprised Uraaaaaaaaa! Acum daţi-mi voie să plâng de bucurie...
-(01:15). Ok, acuma că ai plâns destul, fii bun şi explică-mi şi mie de ce ţi se pare atât de bună ideea. Ce e aşa mare lucru în asta? Şi cum pot eu înţelege că există o distincţie între poziţia sistemului şi poziţia centrului său de masă? Cum poate fi înţeles aşa ceva? Dacă centrul de masă al unui sistem nu coincide cu locul în care se află sistemul, atunci ce mai reprezintă poziţia sistemului? Cine este sistemul? Ce este el? Unde este el?
-(01:19). Ok, să încerc să-ţi explic... Întâi, cam cum mi-a venit ideea... Ca să poţi înţelege analogia. M-am gândit aşa: pentru ca un sistem să aibă moment cinetic propriu (o mărime dinamică, nu cinematică) este necesar ca o parte a sistemului să nu se afle în centrul său de masă, ci să se afle la o distanţă oarecare de acesta. Tot astfel, pentru ca un corp să aibă impuls, este necesară o separare între ceva şi altceva. Această separare nu poate fi alta, după mintea mea, decât dintre poziţie şi centru de masă, pentru că altceva nu mai ai ce să separi în acest caz.
-(01:28). Aceste concluzii ar permite o sistematizare de felul următor: un sistem are o poziţie, un centru de masă, o axă de masă şi un plan de masă. Centrul de masă ar defini impulsul, axa de masă ar defini momentul cinetic propriu, iar planul de masă ar defini impulsul volumic propriu.
-(01:35). Hai, lasă teoriile astea acum, că altceva trebuie să explici întâi! Explică-mi mie cum se poate ca centrul de masă să nu fie în acelaşi loc cu poziţia. Ce văd eu în poziţia sistemului dacă acolo nu este masă?
-(01:38). Ha, ha, ha! Ştii ce răspuns îmi sugerează întrebarea ta? Că în poziţia sistemului s-ar afla sarcina electrică a acestuia.
-(01:40). Woow! Altă perlă? De unde le scoţi? Dai cu zarul?
-(01:43). Râzi, tu, râzi, dar vei vedea în viitor cât de valoroase vor fi aceste „perle”! Te rog eu, încearcă să aprofundezi ce-am zis şi vei vedea că nu e de joacă.

(Luni, 8 iunie 2009)
-(20:01). Deşi a trecut ceva vreme de la descoperirea ideii anterioare, încă nu i-am găsit niciun cusur, iar mintea mea este fericită să o integreze printre celelalte cunoştinţe.
-(20:06). Aşadar, poziţia sistemului este dată de sarcina sa electrică, iar centrul de masă se află la o distanţă oarecare de sarcina electrică. De exemplu, conform acestei concepţii, electronul ar fi constituit din sarcina sa electrică aflată în mişcare de-a lungul unei elice circulare (fundamentale), iar această sarcină electrică este însoţită de centrul de masă al electronului care se deplasează pe axa elicei.
-(20:09). Mai general, putem spune că oricărui sistem fizic îi putem asocia două puncte importante: un punct în care se află o sarcină electrică elementară şi un alt punct în care se află centrul de masă al sistemului. Masa sistemului este cu atât mai mare cu cât traiectoria pe care se deplasează sarcina electrică elementară asociată sistemului este mai întortocheată. Sarcina electrică se deplasează, pe acea traiectorie întortocheată, cu viteza luminii în vid.
-(20:20). Înţelegând acest aspect, am făcut un pas uriaş pentru elaborarea Fizicii elicoidale. Ne rămâne să determinăm dacă sarcina electrică a unui sistem macroscopic trebuie considerată tot sarcină electrică elementară. Altfel spus, trebuie să vedem ce efect au ciocnirile asupra sarcinii electrice a sistemelor aflate în interacţiune şi care se descompun datorită energiei ciocnirilor.
-(21:00). Dacă ciocnim două sisteme, care elemente interacţionează efectiv, centrele lor de masă sau centrele lor de sarcină electrică?
-(21:03). Sau, mai bine, încercăm nu de la complex la simplu, ci de la simplu la complex. Adică, încercăm să vedem cum interacţionează electron cu electron, sau electron cu pozitron. Chiar, ce este pozitronul în noua ta teorie? Pozitronul este alcătuit tot ca şi electronul din două puncte, doar că punctul asociat sarcinii electrice se deplasează pe o elice de torsiune cu semn diferit de semnul torsiunii electronului.
-(21:07). Asta înseamnă că în Fizica elicoidală există doar două particule elementare: electronul şi pozitronul. E corect, oare? Putem compune din aceste două particule toate celelalte particule? Protonul nu mai este elementar? Cum obţinem, de exemplu, neutrini din electron şi pozitron?
-(21:11). Se pare că denumirea aleasă pentru electron (şi pozitron) nu este corectă, căci în Fizica elicoidală sarcina electrică se deplasează cu viteza luminii în vid, ori noi ştim că electronii se deplasează cu viteze mai mici. Mai mult, nici nu suntem obligaţi să asociem o sarcină electrică poziţiei, pentru că ea (sau cel puţin semnul ei) poate rezulta din torsiunea traiectoriei pe care se deplasează poziţia.
-(21:15). Am putea spune, atunci, că cel mai elementar sistem este alcătuit dintr-un foton însoţit de un neutrin. Fotonul s-ar afla în poziţia sistemului, iar neutrinul în centrul său de masă.
-(21:17). Ne complicăm fără rost. E prea devreme să ne chinuim cu legătura dintre Fizica elicoidală şi mecanica cuantică. Cum nu cunosc prea bine mecanica cuantică, nu voi şti cu precizie ce proprietăţi cuantice are fotonul sau neutrinul, încât să le pot găsi locul în Fizica elicoidală.
-(21:19). Aşadar, pentru moment vom continua să studiem în mod abstract mişcarea fără să ne hazardăm în a face vreo ipoteză despre natura electromagnetică a substanţei, alta decât aceea că totul este alcătuit din curenţi electrici de deplasare în vid.
-(21:21). Bun, curenţi electrici de deplasare în vid. Care se mişcă elicoidal. Păi, hai să clarificăm cum e cu aceşti curenţi atunci. Cât de lungi sunt aceşti curenţi? Sunt ei infinit de lungi? Sunt ei curbe închise? Nu ştii! Vezi? Habar n-ai! Atunci, ce mai vrei? Până nu clarifici aceste chestiuni fundamentale nu te hazarda să faci tot felul de ipoteze! Vorbeşti cu neruşinare despre centrul de sarcină electrică deşi ştii că trebuie să pornim de la curenţii electrici de deplasare în vid. Păi, ce, sunt sarcinile electrice nişte puncte? Nu chiar tu spuneai că orice sarcină electrică este un curent electric văzut în mişcare? Ei bine, cum poţi aranja un curent electric astfel încât sarcina creată de el să fie punct?
-(21:28). Şi-atunci cum facem? Hai, ajută-mă şi dă-mi o idee! Păi, ce idee să-ţi dau? Porneşte de la curenţii electrici de deplasare în vid. Aceştia sunt baza. Lasă tu sarcina electrică, pentru că ea este un derivat al curenţilor electrici de deplasare în vid. Vei ajunge la ea la momentul oportun. Acum gândeşte-te cum poţi asocia masă unui curent electric de deplasare elicoidal.
-(22:07). N-aş vrea să te supăr, dar nici curenţii electrici de deplasare nu-mi par prea convingători, pentru că încă nu am găsit legătura lor clară cu corpurile macroscopice. Cele mai clare cunoştinţe pe care le avem sunt cele legate de corpurile macroscopice. De la asemenea cunoştinţe trebuie să pornim. Corpurile, sistemele macroscopice, nu sunt infinite şi nici punctiforme. Aşa că nu văd cum le-am putea asocia curenţi infinit de lungi sau nişte puncte.
-(22:10). Cu toţii suntem de acord că oricărui sistem îi putem asocia un centru de masă, care este un punct. Componentele unui sistem macroscopic sunt mai mult sau mai puţin legate solidar. Dacă legăturile dintre părţile componente ale sistemului sunt mai slabe, atunci sistemul va putea fi dezbinat mai uşor. Totuşi, orice procese interne s-ar petrece în sistem, centrul de masă va rămâne într-o mişcare neinfluenţată de acele procese interne. Pentru că mişcarea centrului de masă poate fi influenţată numai de procese externe sistemului. Intern-extern, o dihotomie interesantă.
-(22:17). Să vedem ce reprezintă „intern” în Fizica elicoidală. Deocamdată dăm cu presupusul. Un proces este intern dacă nu modifică axa elicei pe care se deplasează centrul de masă şi nici viteza cu care se deplasează acesta pe acea axă. Mai precis, un proces intern nu poate modifica raportul dintre curbură şi torsiune şi nici radicalul. Adică, un proces intern nu poate modifica nici curbura şi nici torsiunea elicei pe a cărei axă se deplasează centrul său de masă.
-(22:27). Aaaa, stai aşa că mi-a venit o idee salvatoare! De ce să asociem numai un singur punct sau numai două puncte unui sistem, când putem să-i asociem atâtea puncte câte sunt necesare pentru definirea traiectoriei? Uite, să zicem că sistemul se deplasează pe o elice... Adică, nu, că nu este definită riguros deplasarea unui sistem pe o elice. Atunci, să zicem că un punct material se deplasează pe o elice circulară. Atunci putem asocia acestui punct material încă un punct suplimentar care este proiecţia punctului material pe axa elicei. Dacă punctul material s-ar deplasa rectiliniu, atunci nu am mai putea să găsim vreun punct suplimentar.
-(22:32). După cum cred că ai prins deja ideea, putem asocia unui sistem mai multe centre de masă de diferite ordine, în funcţie de cât de întortocheată este traiectoria centrului de masă de ordin cel mai mic. Aşa, deci apare noţiunea de „centru de masă de ordin cel mai mic”.
-(22:43). Hai să nu sărim direct la studiul centrului de masă de ordin cel mai mic. Hai să vedem ce înţelegem prin faptul că centrul de masă iniţial de ordin cel mai mare, despre care admitem că merge rectiliniu şi uniform (întocmai cum se admite în Fizica actuală), poate fi însoţit de alte centre de masă de ordin mai mic.
-(22:45). Concretizăm. Fie un sistem al cărui centru de masă se deplasează rectiliniu şi uniform. Acest sistem poate fi descompus în două subsisteme ale căror centre de masă se vor deplasa pe câte o elice circulară în aşa fel încât impulsul total al sistemului să se conserve. Important este pentru Fizica elicoidală faptul că aceasta este singura descompunere posibilă. Altfel spus, Fizica elicoidală ne dictează prin postulatele sale că părţile unui sistem „rupt în două” se vor deplasa fiecare pe câte o elice circulară. Mai precis, părţile sistemului nu se vor mai putea deplasa şi ele tot rectiliniu, ci se vor deplasa obligatoriu pe o traiectorie mai complicată.
-(22:50). Asta ar putea însemna că forţele interne care produc descompunerea sistemului nu sunt forţe centrale. Mai mult, ar putea însemna că în tot Universul nu există altfel de forţe decât forţe necentrale. Dacă nu vom putea deduce acest lucru important, atunci îl vom postula.
-(23:05). Ce bine că am două mâini ca să pot simula cu ele cam cum se mişcă părţile sistemului descompus smile !
-(23:16). Conform acestor raţionamente, când apare o supernovă, componentele nebuloasei create după explozie se vor deplasa pe traiectorii elicoidale spre exterior căutând să ocupe cât mai mult volum. Observaţiile astronomice arată că în centrul exploziei rămâne un obiect interesant care nu a fost prea afectat de explozie şi care poate tocmai el însuşi a produs explozia, dezvelindu-se.
-(23:20). Se poate pune problema torsiunii elicei pe care se deplasează resturile supernovei. Oare toate particulele expulzate se mişcă pe elice cu aceeaşi torsiune sau măcar cu torsiune de acelaşi semn? Cine sau ce stabileşte semnul torsiunii respective?
-(23:41). În mod sigur, există mai multe tipuri de particule expulzate de supernovă. Cele mai uşoare capătă o viteză mai mare, devenind radiaţie care ajunge până la noi, iar cele mai grele rămân în vecinătatea centrului.

(Marţi, 9 iunie 2009)
-(00:19). S-ar părea că apariţia supernovei este provocată de radiaţia înconjurătoare, care alimentează cu energie sistemul până când acesta devine saturat. Ar fi interesant de văzut în ce constă această saturaţie. Când nu mai suportă sistemul aglomeraţia? De ce energia nu se pierde treptat, ci se eliberează prin explozie?
-(00:44). Interesant este şi faptul că există mai multe tipuri de supernovă, dar ale căror mecanisme nu au o explicaţie clară. Sunt convins că Fizica elicoidală are mai multe şanse să le explice corect, bazată fiind pe mişcarea resturilor pe traiectorii nerectilinii, cu torsiune şi curbură nenule.
-(00:54). Atunci, cum corelăm electromagnetismul cu mişcarea elicoidală? Cum provine electricitatea din mişcare?

(Duminică, 14 iunie 2009)
-(08:39). Trebuie să insist mai mult pe studiul câmpurilor de forţe. Vreau să găsesc legătura dintre curbura şi torsiunea liniilor de câmp pe de o parte, şi rotorul şi divergenţa câmpului pe de altă parte.
-(08:41). Cum poate fi definit matematic un câmp de forţe? Un câmp de forţe asociază fiecărui loc şi moment o forţă. Aşadar, putem scrie că expresia completă a unui câmp de forţe este
.
Adică, forţa este dată de trei funcţii variabile în spaţiu şi în timp. Cunoaşterea câmpului ne furnizează cunoaşterea a trei scalari dependenţi de spaţiu şi timp.
-(08:54). Timpul este un parametru universal asociat observatorului. De aceea, derivând numai în raport cu timpul, obţinem rezultate mai generale decât dacă am deriva numai în raport cu o coordonată spaţială.
-(08:56). Se pare că legătura dintre curbură-torsiune şi rotor-divergenţă poate fi echivalentă cu legătura dintre derivatele în raport cu timpul şi derivatele în raport cu spaţiul.

(Marţi, 16 iunie 2009)
-(08:08). Într-un comentariu la documentul zoho în care am adăugat cercetările mele din luna iunie 2009, mm mi-a reamintit importanţa cuaternionilor şi, mai interesant, a sugerat că studiul lor ar facilita unificarea dintre gravitaţie şi electricitate. Oare chiar aşa să fie, unificarea scalarilor cu vectorii ar putea fi benefică pentru unificarea celor două domenii importante ale Fizicii? Dar în ce măsură cuaternionii pot fi consideraţi cuadrivectori şi reciproc? Vom lăsa noi ca scalarul cuaternionului să fie complet independent de partea vectorială a cuaternionului?

(Joi, 18 iunie 2009)
-(14:01). De ce sunt coplanare inelele lui Saturn? De ce particulele componente ale inelelor se deplasează tocmai pe o traiectorie aflată în planul ecuatorial al planetei? Hai să încercăm noi aici o explicaţie, dacă pe topicul de pe astronomy.ro nu am primit încă acest răspuns.
-(14:06). Conform Fizicii elicoidale, există cauze care pot modifica şi planul unei traiectorii, nu doar direcţia ei. Mai mult, aceste cauze sunt de natură electromagnetică. Altfel spus, orice corp din Univers (deci, indiferent că este sau nu este încărcat electric) este acţionat de câmpurile electromagnetice, în sensul că planul traiectoriei oricărui corp este modificat de câmpurile electromagnetice.
-(14:13). Studiul cantitativ al evoluţiei inelelor lui Saturn, ne-ar putea ajuta să stabilim relaţiile matematice necesare.

(Vineri, 19 iunie 2009)
-(13:22). Evident, în mod riguros, inelele nu ocupă doar un plan, căci au un oarecare volum. Deci, măsurătorile precise nu vor putea revela esenţa fenomenului. Mişcarea particulelor din inele trebuie înţeleasă întâi în primă aproximaţie, şi abia apoi trebuie intrat mai în amănunt.
-(13:26). Esenţa fenomenului se ascunde în faptul că particulele din inele sunt încărcate electric, deoarece merg pe o traiectorie elicoidală.
-(13:28). Spuneam că orice corp în mişcare reprezintă un curent electric. Un curent electric produce un câmp magnetic. Câmpul magnetic produs de curentul electric respectiv interacţionează cu câmpul magnetic aflat în mediul înconjurător.
-(13:30). Prin urmare, explicaţia faptului că inelele lui Saturn se menţin în planul ecuatorial provine din faptul că orice inel produce un câmp magnetic, iar asupra unui câmp magnetic (iertaţi-mi exprimarea neriguroasă) va acţiona un cuplu care tinde să alinieze câmpul magnetic produs de inel cu câmpul magnetic produs de planeta Saturn.
-(13:32). Deci, din punct de vedere fizic, problema este rezolvată. Mai rămâne s-o rezolvăm şi din punct de vedere matematic, cantitativ. Dar cantitativ n-o putem rezolva bazându-ne pe datele obţinute de la sondele spaţiale, căci acestea nu sunt încă precise. Cel mai bine va fi să le luăm (datele) de la mecanica cuantică.
-(13:35). Dar înainte de a compara constantele teoretice ale Fizicii elicoidale cu constantele experimentale ale mecanicii cuantice va trebui să mergem şi mai adânc în mişcarea corpurilor. Va trebui să înţelegem, de exemplu, de ce un inel de substanţă oarecare produce câmp magnetic. Dar, mai ales, va trebui să arătăm că acest câmp magnetic nu depinde de natura substanţei, ci doar de forma traiectoriei pe care se deplasează substanţa şi de impulsul acesteia. De fapt, dacă spunem că depinde de impuls şi ţinem seama de faptul că prin aceasta am spus că depinde şi de variaţiile impulsului, atunci este suficient să spunem doar că inducţia magnetică produsă de un corp depinde de impulsul acelui corp.
-(13:45). Ştim că derivata impulsului este forţa şi că derivata forţei este supraforţa. Mai ştim că oricărui vector îi putem asocia un triedru Frenet. Deci şi impulsului îi putem asocia un triedru Frenet. Tangenta acestui triedru este versorul impulsului. Derivata tangentei în raport cu timpul este normala.
-(14:35). Cum formulele lui Frenet sunt recursive, rezultă că şi triedrul Frenet asociat impulsului va fi recursiv. Prin această recursivitate ne vom apropia de mecanica cuantică. Să vedem, însă, cum ne apropiem de electromagnetism, întâi.
-(14:40). Să presupunem că Soarele merge rectiliniu şi uniform. Atunci planetele sale se deplasează pe elice în jurul Soarelui. Raportul dintre curbura şi torsiunea lor este constant, iar radicalul lor este aproape constant (în funcţie de excentricitatea orbitei lor). Cometele se deplasează tot pe elice în jurul Soarelui, dar radicalul lor este variabil.
-(14:49). Cu inelele din jurul lui Saturn lucrurile se complică puţin (doar cu un ordin). Raportul dintre torsiunea şi curbura traiectoriei lor nu mai este constant, dar este constant raportul de ordinul doi, adică este constantă derivata raportului.
-(14:57). Apropo, am uitat să vă spun că raportul dintre curbura şi torsiunea planetelor (şi a cometelor) este tocmai constanta gravitaţională aşa cum este cunoscută astăzi. Aşa se explică de ce inelele lui Saturn sfidează legea gravitaţiei în forma ei cunoscută astăzi (pentru că inelele infirmă constanţa acestei „constante”).
-(15:16). Aş vrea să înţeleg acum de ce planetele se află în acelaşi plan. Oare egalitatea raportului înseamnă şi coplanaritate? Este ecliptica tocmai planul osculator al planetelor sau este doar un plan aparent? Depinde planul osculator de curbură şi torsiune în parte sau numai de raportul lor?
-(15:45). Pentru a găsi răspunsul ar trebui să pot demonstra cumva că dacă două elice formează acelaşi unghi faţă de dreapta lor centrală, atunci planul osculator... Care plan, la care moment, prin care puncte ale elicelor?
-(15:54). Hai să o luăm băbeşte. Să presupunem că în jurul Soarelui există numai planete cu aceeaşi curbură şi aceeaşi torsiune. Vor fi ele în acelaşi plan? Nu prea pare.
-(15:59). Stai puţin! Păi nu uita că planetele mai apropiate de Soare se rotesc mai repede decât cele mai îndepărtate. Prin aceasta, au raza cilindrului (pe care se înfăşoară elicea) mai mică, dar şi lungimea acelui cilindru este mai mică. Planetele mai apropiate de Soare au viteza unghiulară mai mare, deci au radicalul mai mare (raportul rămânând acelaşi pentru toate planetele, după cum am stabilit deja).
-(16:09). Dacă ar exista o singură planetă în jurul Soarelui, atunci momentul cinetic total ar fi variabil şi ar contraveni presupunerii iniţiale că sistemul solar este izolat. Deşi poate varia şi momentul cinetic propriu al Soarelui. A doua planetă trebuie să aibă o asemenea curbură şi torsiune încât să menţină conservat atât impulsul sistemului solar cât şi momentul său cinetic. Se pare că această condiţie duce la apariţia legii Titius-Bode. Dacă aş putea deduce teoretic această lege, aş obţine un mare succes al Fizicii elicoidale.
-(16:20). Este posibil, deci, ca a doua planetă să nu se poată afla oriunde în jurul Soarelui, chiar dacă ea ar avea acelaşi raport dintre curbură şi torsiune.

(Sâmbătă, 20 iunie 2009)
-(23:25). Fulgerele care apar în inele trebuie să aibă un spectru discret, pentru că trebuie să existe o analogie profundă între asemenea fulgere şi emisia atomilor excitaţi. Deci există o analogie şi între planeta Saturn cu inelele sale şi atomul cu electronii săi.

(Joi, 25 iunie 2009)
-(00:40). Orice sistem izolat este, prin definiţie complet independent de alte sisteme. Energia, impulsul, momentul cinetic şi impulsul volumic trebuie să fie constante în timp, oricum s-ar mişca observatorul care măsoară parametrii acelui sistem. Oare este corectă această afirmaţie? Oare izolarea unui sistem este o proprietate absolută? Oare dacă un observator constată că un sistem este izolat, oare la fel va constata orice alt observator din Univers, oricât de complex s-ar mişca acel alt observator?
-(00:49). Pentru un observator în mişcare energia unui sistem este mai mare decât energia aceluiaşi sistem văzut în repaus. Asta înseamnă că, la trecerea de la un observator la altul, cel puţin energia nu se conservă.

(Sâmbătă, 27 iunie 2009)
-(17:07). Spuneai că orice sistem izolat merge cu viteza luminii. Atunci cu ce viteză merg componentele sale? Ştim că orice componentă a sa are o mişcare mai complexă decât sistemul întreg. Să însemne aceasta că fiecare componentă are viteză mai mare decât viteza luminii? N-are de ce, pentru că şi ele merg tot cu viteza luminii.
-(17:25). Oare ce ştim cu certitudine despre mişcarea unui sistem izolat şi a componentelor sale? Spuneam că ştim despre sistem că are raportul dintre curbură şi torsiune constant? Nu, nu! Sistemul merge rectiliniu! Doar componentele sale merg pe o traiectorie cu raportul dintre curbură şi torsiune constant. Eşti sigur? Eşti aşa de sigur încât să strigi la mine smile ?
-(17:47). Hai să luăm iar exemplul sistemului solar. Dacă admitem că acest sistem este izolat, atunci trebuie să admitem că el merge rectiliniu şi uniform. De asemenea, mai admitem că el are momentul cinetic constant şi energia constantă. Şi impulsul volumic constant. Oare numai aceste patru mărimi? De ce nu sunt cinci? De ce nu sunt o sută? De ce nu sunt doar două? De ce sunt tocmai patru? Ei, vezi? La asemenea întrebări trebuie să răspunzi tu înainte de a te crede în posesia unor adevăruri noi!
-(17:57). Mai lasă-mă cu aburelile-astea! Doar ştii şi tu că sunt deja în posesia unor adevăruri noi. Şi care sunt, mă rog, acele adevăruri noi la care te referi? Păi, unul este teorema de recurenţă a formulelor lui Frenet, altul este legea de conservare a impulsului volumic, mai este mişcarea elicoidală, etc. Ce-ţi veni să mă iei acum la rost cu aşa ceva?
-(18:08). Uite, ca să mai destindem puţin atmosfera, am aflat recent la o întrunire a martorilor lui Iehova că şopârla gecko are nişte picioruşe fascinante înzestrate cu o mulţime de filamente ce produc nişte forţe electrice cu care se poate lipi de pereţi sfidând gravitaţia. Ce părere ai de o asemenea proprietate? Cum crezi că se produc acele forţe electrice (Van der Waals) în filamente? Nu cumva filamentele au o formă elicoidală şi prin întinderea lor apar forţele electrice necesare susţinerii şopârlei? Prin întindere, zici? Vrei să spui că prin întinderea unui arc producem în el forţe electrice? Exact, chiar asta vreau să spun! Bine, bine, şi asta este valabil pentru orice arc, indiferent din ce substanţă este el făcut? Normal! Este o proprietate universală, independentă de natura corpurilor!
-(18:14). Hmmm... Nuş'ce să zic... Mai lasă-mă să mă gândesc... Te cam hazardezi să faci tot felul de presupuneri. Cred că ai mai multe presupuneri decât certitudini.

(Duminică, 28 iunie 2009)
-(23:03). Ce părere ai despre nori? Păi, norii sunt nişte corpuri foarte interesante. Conţin o mulţime de structuri periodice care spun multe despre teorema de recurenţă a formulelor lui Frenet. În adolescenţă am aflat că norii sunt fractali, aşa că azi pot spune că există o legătură între fractali şi teorema de recurenţă.
-(23:06). Foarte interesante mi se par şi dârele lăsate de avioanele cu reacţie. Constatăm şi acolo o mulţime de elemente periodice care scot în evidenţă aplicabilitatea teoremei.

luni, 1 iunie 2009

Cercetări mai 2009

Cercetările mele din luna mai 2009

(Duminică, 3 mai 2009)

-(09:01). Îmi sună în minte ceva de genul: electricitatea produce translaţie, gravitaţia produce rotaţie, iar magnetismul produce precesie. Şi, mai interesant, reciproc! Nu ştiu cât de adevărat este aşa ceva, dar sunt sigur că există o legătură între aceste tipuri de mişcare şi aceste tipuri de câmpuri.

(Sâmbătă, 9 mai 2009)

-(08:39). Vreau să rememorez ceva legat de relaţia dintre impuls şi energie. Ştim că între energie şi impuls există relaţia general valabilă . Este foarte important să observăm aici că energia nu depinde de sensul vectorului impuls, ci numai de modulul acestuia. -(08:51). Ce implicaţii are acest fapt? Implicaţiile sunt foarte profunde, iar acum nu le voi putea înşira pe toate. În primul rând, dacă vitezele corpurilor care compun un sistem cresc, atunci creşte şi energia totală a sistemului. Cum e şi normal, dealtfel. -(08:55). Dar vitezele pot creşte şi paralel şi perpendicular. Să vedem ce înţeleg eu prin creşterea paralelă, respectiv perpendiculară. Să luăm un sistem izolat format din două corpuri cu mase de repaus egale, aflate iniţial împreună. La un moment dat, o cauză oarecare (internă sistemului) produce îndepărtarea fără rotaţie a celor două corpuri. Acest tip de îndepărtare îl numesc îndepărtare paralelă, deoarece impulsurile celor două corpuri sunt paralele cu dreapta care uneşte corpurile. -(09:01). Ce se întâmplă în acest caz? Cele două corpuri vor primi un impuls nenul. Dar apare o problemă aici. Creşterea impulsurilor celor două corpuri implică şi creşterea energiei totale a sistemului, ceea ce contravine faptului că sistemul este izolat! Care este atunci concluzia? -(09:06). Singura concluzie rezonabilă este aceea că „exploziile” de acest gen, în care cele două corpuri se îndepărtează paralel sunt posibile într-un sistem izolat numai dacă se modifică masa de repaus a corpurilor componente, în aşa fel încât energia totală să rămână constantă. -(09:09). Să presupunem acum că îndepărtarea este perpendiculară, adică presupunem că iniţial cele două corpuri se află la o anumită distanţă şi că distanţa dintre corpuri nu se modifică, ci se modifică doar direcţia dreptei pe care se află corpurile, în aşa fel încât modulul impulsurilor celor două corpuri rămâne constant şi se modifică doar direcţia impulsurilor. -(09:11). În acest caz, trebuie să punem problema conservării momentului cinetic total al sistemului. Aşadar, pentru că momentul cinetic total al unui sistem izolat se conservă, trebuie să admitem că se modifică momentele cinetice proprii ale corpurilor, în aşa fel încât toate momentele cinetice se compensează reciproc. -(09:23). Bun, şi ce-i cu asta? Ştim că energia totală depinde şi de modulul momentelor cinetice, asta înseamnă că masa de repaus a corpurilor componente se modifică (scade) şi atunci când imprimăm o rotaţie sistemului, nu doar o „explozie”. -(09:44). Mai rămâne să analizăm un caz: cel în care se modifică numai planul impulsurilor. Acest caz este echivalent cu precesia impulsurilor.

(Miercuri, 13 mai 2009)

-(00:01). Se pare că Fizica elicoidală îmi permite să definesc riguros noţiunea de observator. Observatorul ar fi un corp cu ordin ce permite o libertate maximă. Încă nu ştiu care este acest ordin. O fi ordinul zero, sau ordinul infinit? Dacă ordinul ar fi infinit, atunci masa observatorului ar fi infinită. Să fie masa observatorului infinită? Dacă masa observatorului ar fi infinită, atunci acesta ar fi în repaus absolut. Mi se pare plauzibil. -(00:05). Eventualitatea ca ordinul să fie nul nu mi se pare plauzibilă, pentru că un corp de ordin nul ar trebui să poată fi mişcat de orice influenţă, ceea ce nu pare a fi cazul cu observatorul. Dimpotrivă, observatorul este cel care influenţează în conformitate cu ceea ce noi numim „voinţă”. -(00:07). Bun, şi-atunci de ce există mai mulţi observatori? Pot apărea corpuri de ordin infinit în mai multe locuri din spaţiul tridimensional? De ce nu? -(00:10). Ok. Dar ce ar apărea ca fiind „moarte” în acest context? Când ar muri un observator conform Fizicii elicoidale? Este posibil să se modifice ordinul în sensul ca acesta să devină finit din infinit? Dar „învierea” este posibilă? Este posibil să mărim la infinit ordinul finit al unui corp?

(Joi, 14 mai 2009)

-(16:29). Ştim din geometria diferenţială a curbelor că elicea este cea mai simplă curbă din spaţiu (nu dreapta!). Să presupunem atunci că un corp se deplasează pe o elice. Dacă un corp se deplasează pe cea mai simplă curbă din spaţiu, atunci el se află în cea mai simplă situaţie posibilă. Orice altă situaţie care îi impune o mişcare mai complexă este, de asemenea, o situaţie mai complexă. -(16:32). Să vedem cum se face trecerea de la o situaţie simplă la o situaţie complexă. Situaţiile sunt create de observatori. Mai precis, oricât de complexă ar fi mişcarea unui corp, există un observator special faţă de care mişcarea acelui corp va fi cea mai simplă mişcare posibilă (deci va fi o mişcare elicoidală). -(16:38). Dar am arătat (cu teorema de recurenţă) că orice curbă, oricât de complexă ar fi ea, poate fi considerată o elice de un anumit ordin pentru care raportul dintre curbura şi torsiunea de acel ordin să fie constant. -(16:40). Bun, dar o elice este elice şi dacă nu este neapărat circulară. Atunci care este cel mai simplu caz, acela în care elicea este circulară sau acela în care elicea are curbura (şi, implicit, torsiunea) variabilă dar, evident, raportul dintre curbură şi torsiune rămânând constant? -(16:47). Evident, cel mai simplu caz va fi acela al mişcării pe o elice circulară. Orice altă complexitate are o cauză suplimentară, alta decât cauzele simplităţii. Hai să consolidăm această cunoştinţă. Să înţelegem o dată pentru totdeauna că cea mai simplă mişcare posibilă este mişcarea pe o elice strict circulară! -(16:51). Un spaţiu în care corpurile se mişcă pe elice circulare trebuie considerat un spaţiu inerţial. Dar asta ar contraveni Fizicii actuale şi nu-mi place. Nu văd nimic obligatoriu în a modifica noţiunea de inerţialitate aşa cum este ea cunoscută deja în Fizica actuală. Deşi... Deşi este ceva mai profund aici... Să nu uităm că Fizica actuală nu poate explica existenţa inerţiei. Oare noi am putea (folosindu-ne de acest nou concept)? -(16:59). Oare nu repausul este cea mai simplă mişcare posibilă? Păi, repausul este relativ. Şi ce dacă? Vrei să spui că cea mai simplă mişcare posibilă trebuie să fie absolută? Exact! Tocmai asta vreau să spun! Hmmmm... Oare există o cea mai simplă mişcare absolută? De fapt, mai simplu, oare există o mişcare absolută? -(17:02). Miroase aici a postulat! Se pare că tocmai va trebui să postulăm că există o mişcare absolută (care este, evident, şi cea mai simplă mişcare posibilă). Sper că n-aţi uitat ce înseamnă absolut: mişcare absolută este acea mişcare ce rămâne la fel faţă de orice observator, oricum s-ar mişca acesta. -(17:13). Bun. Dacă există o mişcare absolută, atunci aceasta trebuie să fie simplă, chiar cea mai simplă. Cea mai simplă mişcare posibilă (şi, evident, nedegenerată) în spaţiul tridimensional este mişcarea pe o elice circulară. Aşadar, mişcarea absolută trebuie să fie mişcarea pe o elice circulară. -(17:17). Dar elicea circulară este definită de doi parametri: curbură şi torsiune. Înseamnă că va trebui să postulăm că există o curbură şi o torsiune cu caracter de constante universale. Asta îmi aminteşte din nou de parametrii electromagnetici ai vidului, adică permitivitatea sa electrică şi permeabilitatea sa magnetică. -(17:29). Postularea mişcării absolute ne deschide perspective foarte interesante privind înţelegerea naturii. Haideţi să încercăm să ne imaginăm cum arată această cea mai simplă mişcare posibilă şi, deci, această mişcare absolută. Să încercăm să răspundem la întrebări de genul: „în mişcarea absolută, curbura este egală cu torsiunea?”, „oare orice corp tinde să se mişte pe cea mai simplă curbă posibilă?”, „oare cea mai simplă curbă posibilă este curba de energie minimă?”.

(Vineri, 15 mai 2009)

-(22:38). Discutând puţin cu fiul meu depre această proaspăt-descoperită mişcare absolută am înţeles că trebuie să evidenţiez mai clar un aspect important al mişcării absolute: tocmai absolutismul ei. Ce înseamnă mişcare absolută? Sau, mai concret, ce înseamnă că mişcarea pe o elice (particulară) este absolută? -(22:43). Înseamnă următorul lucru: dacă faţă de observatorul O un corp se mişcă pe elicea fundamentală (de curbură şi torsiune , ambele constante în timp), atunci faţă de observatorul O' acelaşi corp se mişcă tot pe o elice fundamentală, deci tot pe o elice de curbură şi torsiune , indiferent cum se mişcă observatorul O' faţă de observatorul O. -(22:57). Vai de mine! Dar asta este blasfemie! Cum să se mişte pe o curbă identică un corp faţă de ambii observatori, chiar dacă unul dintre observatori se mişcă aiurea faţă de celălalt? Tu înţelegi ce spui aici? Da, înţeleg, şi din fericire aşa este! Există o traiectorie invariantă în Univers! -(23:00). În particular, dacă pentru observatorul O un corp merge pe elicea fundamentală, iar un observator O' se mişcă tot pe o elice paralelă cu elicea fundamentală, atunci chiar şi observatorul O' va constata că acel corp se mişcă tot pe o elice fundamentală. -(23:03). Este ceva similar cu viteza luminii. Aşa cum viteza luminii îşi păstrează valoarea faţă de orice observator (chiar şi faţă de un observator care se deplasează el însuşi cu viteza luminii), tot astfel, există o mişcare universală pe o traiectorie de curbură şi torsiune identice faţă de orice observator, chiar şi faţă de observatorul care se deplasează el însuşi pe acea traiectorie. -(23:09). Pasul următor este determinarea consecinţelor unui asemenea postulat (ale postulatului care consfinţeşte existenţa unei mişcări universale). Mai ales, a consecinţelor sale matematice. Ce fel de geometrie trebuie să fie aceea în care să existe o elice invariantă la transformări?

(Luni, 18 mai 2009)

-(12:04). Tot feciorul meu şi-a exprimat nedumerirea că un corp liber s-ar deplasa pe o dreaptă şi nu pe o elice. Cu siguranţă, majoritatea cititorilor au aceeaşi nedumerire. Să încerc, aşadar, să explic de ce cred eu că un corp liber se deplasează pe o elice şi nu pe o dreaptă. -(12:06). În primul rând, de la teoria relativităţii generalizate încoace ştim că putem face modificări asupra principiului inerţiei în aşa fel încât să afirmăm că un spaţiu este curb tocmai datorită faptului că în el este valabil un principiu al inerţiei mai generalizat, adică un principiu al inerţiei în care un corp liber se deplasează nu pe o dreaptă particulară, ci pe o traiectorie curbilinie. În acest context, putem considera simplu că acea traiectorie curbilinie postulată de teoria relativităţii generalizate nu este altceva decât chiar o elice. -(12:09). Dar un alt argument, pe care eu îl consider chiar mai puternic decât argumentul anterior, este că elicea (circulară) reprezintă cea mai simplă curbă din spaţiu. Este cea mai simplă deoarece pentru elicea circulară curbura şi torsiunea sunt constante finite şi nenule. Dreapta este o curbă mai „urâtă” decât elicea deoarece este o elice degenerată, o elice cu un parametru nul (curbura). Sunt convins că natura preferă situaţiile nedegenerate. -(12:15). Cu speranţa că am reuşit să trezesc interesul pentru postulatul mişcării absolute pe o elice circulară, voi încerca să duc mai departe studiul consecinţelor acestui postulat. O primă problemă importantă ar fi deducerea transformărilor care lasă invariantă o elice circulară.

(Luni, 25 mai 2009)

-(22:38). Saitul stiinta.info m-a trimis la un articol de pe scientia.ro legat de principiul minimei acţiuni şi m-am gândit dacă nu cumva postulatul mişcării pe o elice contravine acestui principiu fundamental. Cum e cu lagrangeanul în Fizica elicoidală? Mai are el aceeaşi expresie? Mai este el diferenţa dintre o energie cinetică şi o energie potenţială? De ce nu? Doar că în cazul Fizicii elicoidale energia potenţială este datorată şi torsiunii, nu doar curburii traiectoriei. -(23:13). Altfel spus, elementul suplimentar pe care îl introduce în studiu Fizica elicoidală (adică, torsiunea) nu afectează nici interpretarea lagrangeanului şi nici modul său de calcul. Deci, în Fizica elicoidală, principiul acţiunii extreme spune că traiectoria reală pe care o urmează un corp sub influenţa unui câmp este o elice. Forma elicei (ordinul ei) ne spune care este natura mediului în care se deplasează corpul. Dacă elicea este tocmai cea fundamentală, atunci mediul este vid, iar în rest mediul conţine câmpuri gravitoelectromagnetice. -(23:29). Faci ce faci şi tot eviţi abordarea curenţilor electrici elicoidali! Doar ştii că numai electromagnetismul îţi poate oferi o bază pentru a explica interacţiunea, pornind de la faptul experimental că doi curenţi electrici interacţionează electrodinamic. (23:54). Eşti chiar aşa de sigur că numai electromagnetismul îmi introduce interacţiunea în Fizica elicoidală? Păi cum altfel explici existenţa interacţiunilor, altfel decât acceptând (postulând) că două fire interacţionează electromagnetic? Ai vreun alt mecanism prin care poţi explica interacţiunea? -(23:59). Lucrurile nu sunt chiar atât de simple în privinţa interacţiunilor. Nu este suficient să postulăm că două fire interacţionează electrodinamic. Pentru că postulând aceasta nu explicăm şi de ce interacţionează ele. Tot aşa am putea postula că ele interacţionează gravitaţional şi am putea ajunge cam la aceleaşi concluzii. Mai important este să înţelegem care este cauza interacţiunilor, să încercăm să găsim un element cauzal primordial pe care să-l putem pune la baza tuturor interacţiunilor din Univers. Serios? Ca de exemplu? La ce fel (altfel) de „element cauzal primordial” te-ai gândit? La divinitate, cumva?

(Marţi, 26 mai 2009)

-(00:10). Nu, nu, nu la divinitate! Nicidecum! Ci la o coexistenţă a energiilor cinetice şi potenţiale. E-adevărat că nicium nu scăpăm de un postulat în această chestiune. Important este să formulăm un postulat cât mai simplu şi cât mai general, bazat pe noţiuni cât mai fundamentale. O fi având oare electromagnetismul noţiuni atât de fundamentale încât să ne furnizeze capabilitatea formulării unui postulat perfect? -(00:16). Cred că îţi pui o problemă inutilă în legătură cu interacţiunile. Nu cred că trebuie să explici de ce există interacţiuni, ci trebuie să explici doar cum interacţionează corpurile. În ultimă instanţă, Fizica nici nu-şi propune mai mult de-atât, lăsând în seama Filozofiei explicaţia cauzalităţii. Deşi cred că în momentul în care vei reuşi să explici (matematic) cum interacţionează corpurile la nivel fundamental, vei fi şi în posesia explicaţiei „totale” a interacţiunii. Cum altfel ai putea explica de ce interacţionează corpurile, dacă nu explicând complet (deci matematic) cum interacţionează ele? -(00:27). Deci, hai să ne mulţumim pentru moment cu postulatul conform căruia lumea este alcătuită numai din curenţi electrici de deplasare în vid care interacţionează conform legilor cunoscute ale electromagnetismului.

(Miercuri, 27 mai 2009)

-(08:20). Evident, nu am epuizat concluziile pe care le-aş putea obţine din teorema de recurenţă a formulelor lui Frenet. Trebuie să insist asupra acestor concluzii de o importanţă majoră pentru viitorul Ştiinţei. -(08:29). Teorema de recurenţă ne spune că orice triedru Frenet este recursiv. Aceasta este concluzia matematică. Acum trebuie să studiem capetele acestei recurenţe, studiu care nu poate fi făcut decât de către fizician. Fizicianul va postula ce se întâmplă la capete. -(08:42). Există două capete ale acestei recurenţe: capătul inferior şi capătul superior. Capătul inferior începe cu elicea fundamentală. Capătul superior se termină cu un ordin finit. Aceste fapte trebuie postulate, neputând fi deduse logic (pentru că nu putem deduce logic valorile parametrilor vidului). -(08:52). Corpurile care se deplasează pe elicea fundamentală reprezintă particulele elementare ale Fizicii actuale, iar corpurile al căror ordin este foarte mare şi finit reprezintă corpurile cereşti, ce pot fi considerate sisteme izolate. -(09:15). Ştim că se poate demonstra următoarea relaţie . -(11:15). Cum , rezultă că mai avem şi sau încă .

(Joi, 28 mai 2009)

-(20:10). Dintre toate posibilităţile de calcul automat, cea la care mă gândesc s-o folosesc pentru a raţiona cu ajutorul calculatorului este cea oferită de Maxima. Mă gândesc că Maxima îmi poate oferi tot ce-mi poate oferi un program de calcul tabelar cu foi de calcul sau Prologul, deoarece Maxima are deja implementate o mulţime de facilităţi de calcula matematic, spre deosebire de Office sau de Prolog în care eu ar trebui să le creez manual. -(20:18). Rămâne, deci, să analizez cum aş putea formaliza procesul de cercetare într-o asemenea manieră încât să pot pune la muncă acest program minunat de calcul automat pentru a putea face cu el descoperiri în Fizică. -(20:20). De unde ar trebui început? La ce rezultate mă pot aştepta de la Maxima? Oare merită să-mi bat capul cu formalizarea cercetării în loc să mă concentrez eu însumi la ceea ce ar trebui studiat şi să mă chinui „manual” cu aprofundarea Fizicii? -(20:23). Mă gândesc că o bună parte din ceea ce trebuia să obţin am obţinut deja. Chiar, oare ce ar mai trebui să obţin? -(20:27). Tentaţia uriaşă pe care o am de a transfera munca de cercetare pe calculator se datorează eleganţei cu care Maxima îmi furnizează rezultatele matematice, formei sub care acest program îmi poate pune la dispoziţie diversele relaţii între parametri. -(20:31). Este foarte posibil ca o anumită formă particulară sub care este prezentat un rezultat matematic să sugereze proprietăţi noi, descoperiri noi. Iar un program de calcul automat îţi permite libertatea de a „experimenta” cât mai multe eventualităţi matematice. -(20:34). În lumina acestor constatări, rezultă că atenţia pe care ar trebui s-o acord utilizării calculatorului în cercetare este justificată. Rămâne să mai stabilesc când şi cum mă voi gândi la acest aspect. -(20:43). Deocamdată, Maxima mă poate ajuta în activităţi concrete, particulare, izolate, micuţe. De exemplu, mi-ar plăcea să obţin proprietăţile triedrului Frenet de ordinul doi pornind de la proprietăţile triedrului Frenet de ordinul unu (proprietăţi echivalente cu formulele lui Frenet). Mai exact, mi-ar plăcea să reconfirm cu Maxima că şi pentru triedrul Frenet de ordinul doi sunt satisfăcute formulele lui Frenet. Cum să fac asta? Merită să investesc energie în aşa ceva acum când aş prefera să înţeleg relaţia dintre Fizica elicoidală şi electromagnetism? -(20:55). Îmi este greu să renunţ la studiul unor probleme nerezolvate pentru a mă juca cu nişte probleme pe care deja le-am rezolvat. -(20:58). Bun, atunci facem aşa: păstrăm în minte utilitatea folosirii programului Maxima şi studiem acum ce ne place. Ce ne place să studiem acum? Ce-ai vrea să studiezi acum? Hmmmm... O mulţime de chestii... Ce bine ar fi să mă ştiu organiza! Ce bine ar fi să pot lucra sistematic! Oare ar fi bine? -(21:01). De unde ar trebui început? Care ar fi începutul oricărei cercetări? Ar trebui început de la cel mai important lucru. De la fundamentele lumii. Care sunt fundamentele lumii? Care sunt cărămizile materiei şi ce proprietăţi au acestea? -(21:04). Cărămizile materiei trebuie să fie simple, cele mai simple posibile. Care este cel mai simplu lucru posibil? Păi, cel mai simplu lucru posibil este nimicul! Cărămizile materiei sunt nimicurile. Ha, ha! Să vedem cine va putea accepta o asemenea bazaconie. Cum adică, nimicul? Eşti nebun? Cum am putea accepta că lumea este alcătuită din nimicuri? -(21:09). Ok, nu poţi accepta aceasta? Atunci dă-mi tu o altă alternativă. Spune-mi tu care crezi că sunt cărămizile lumii. Care să fie? Păi, particulele elementare. Particulele elementare, zici? Bun şi astea nu sunt alcătuite din altceva? Păi, nu mă întreba aşa ceva că nu ştiu să-ţi răspund. Aha, deci o să mă iei cu asemenea chestii. -(21:14). Păi, a spune că lumea este alcătuită din particule elementare, despre care nu ştim ce sunt, este echivalent cu a spune că nu ştim din ce este alcătuită lumea. -(21:16). În acest context, prefer să susţin că lumea este alcătuită din nimicuri şi să analizez dacă o asemenea presupunere mă duce la vreo contradicţie. Tu vezi vreo contradicţie în această presupunere? -(21:17). Stai aşa! Dar nimicurile ştim ce sunt? Nu cumva presupunerea că lumea este alcătuită din nimicuri duce la aceleaşi incertitudini la care duce şi presupunerea că lumea este alcătuită din particule elementare? -(21:19). Păi, eu zic că ştim mai multe despre ceea ce este un nimic decât despre ceea ce este o particulă elementară. Nimicul este absenţa oricărei substanţe, este o porţiune a vidului. Este, dacă vrei, un element geometric, un punct geometric. -(21:23). Ok, hai fie, acceptăm deocamdată că lumea este alcătuită din mai multe nimicuri. Să vedem la ce bun. Ce concluzii poţi trage de aici? Chiar, din câte nimicuri este alcătuită lumea? Din 7, din 354862, din 11,96? Păi, simplu, dintr-o infinitate de nimicuri. -(21:26). Dacă iei un măr şi îl tai în două, vei obţine două bucăţi mai mici decât mărul iniţial. Apoi, dacă mai tai fiecare bucată în două, vei obţine în total patru bucăţi şi mai mici. Evident (adică prin definiţie), dacă vei tăia mărul într-o infinitate de bucăţi, atunci fiecare bucată va fi de o infinitate de ori mai mică decât mărul iniţial, adică va fi exact un nimic. Aşadar, mărul este alcătuit dintr-o infinitate de nimicuri. Dar acest raţionament poate fi aplicat nu doar la măr, ci şi la orice alt lucru, oricât de mare sau de mic ar fi el. Rezultatul va fi acelaşi: orice lucru este alcătuit dintr-o infinitate de nimicuri! -(21:31). Eşti mulţumit acum? Poţi accepta că lumea este alcătuită dintr-o infinitate de nimicuri? Mă rog, fie. Accept cu oarece rezerve (pe care nu le pot conştientiza acum). Să vedem mai departe. Care sunt proprietăţile acestor nimicuri atât de drage ţie? -(21:36). O primă proprietate care îmi vine acum în minte este deplasarea acestora cu viteza luminii în vid. Cu viteza luminii în vid? Adică, nimicurile se deplasează? Şi încă cu viteza luminii? Cum poţi stabili că ele se deplasează, din moment ce nu le vezi? -(21:43). Păi, hai să încercăm altfel. Hai să presupunem că ele nu se deplasează? Ce ar însemna aceasta? Ar însemna că ele au viteza nulă, deci că sunt în repaus. Dar repausul este relativ, adică depinde de observator, pentru că dacă ceva stă faţă de mine, atunci se deplasează faţă de cineva care mă vede pe mine în mişcare. Altfel spus, afirmaţia că nimicurile nu se deplasează ar fi valabilă numai pentru un anumit observator particular, contravenind principiului fundamental al relativităţii conform căruia legile naturii trebuie să aibă aceeaşi formă pentru orice observator din Univers. -(21:49). Bun, deci am aflat că nimicurile trebuie să se deplaseze. Să vedem acum cu ce viteză ar trebui să se deplaseze acestea. După cum am văzut, viteza nulă este relativă. Să fie atunci viteza lor de 5m/s? Păi nu, căci şi această viteză diferă de la observator la observator. Şi atunci care viteză nu diferă de la observator la observator? Există o asemenea viteză? Păi sigur că există: viteza luminii în vid. Altfel spus, dacă ceva se deplasează cu viteza luminii în vid faţă de un anumit observator particular ales, atunci acel ceva se va deplasa cu viteza luminii în vid faţă de orice alt observator din Univers. Ştim asta din teoria relativităţii. -(21:55). Ei, ce părere ai acum? Putem conclude că nimicurile se deplasează cu viteza luminii în vid? Putem, putem, dar mă mai frământă un mic gând: e aşa de musai ca viteza nimicurilor să fie la fel faţă de orice observator? De ce nu s-ar putea ca viteza unui nimic să fie de 5 m/s faţă de un anumit observator şi de 8 m/s faţă de altul? Ştii de ce? Pentru că, prin definiţie, toate nimicurile trebuie să fie identice, indiscernabile (cum îi place Fizicii actuale să numească bozonii). Adică nu trebuie să putem face deosebire între un nimic şi altul. -(22:13). Iar dacă unul ar avea o viteză şi altul o altă viteză, atunci am putea să-i deosebim cumva, prin ceva proprietate. -(22:15). Dar dacă toate nimicurile au aceeaşi viteză, ar însemna că şi corpurile care sunt compuse din aceste nimicuri ar trebui să aibă aceeaşi viteză. Nu, nu! Nu face confuzie între modulul vitezei şi direcţia ei. Mai precis, toate nimicurile au aceeaşi viteză doar în modul, nu şi în direcţie. Unele se deplasează într-un sens, altele în alt sens, etc., dar toate au aceeaşi viteză în modul. -(22:21). Atunci cum mai e cu teoria relativităţii şi cu indiscernabilitatea nimicurilor? Din moment ce putem face distincţie între direcţiile vitezelor lor, mai sunt nimicurile indiscernabile? Hmmm... Bună problemă! Nu ştiu ce să-ţi zic... Direcţiile sunt, într-adevăr, relative, unghiurile depinzând de viteza observatorului. -(22:58). Totuşi, mă gândesc că aici intervine existenţa elicei fundamentale. Aceasta permite oarecum să afirmăm că chiar şi direcţiile ar fi invariabile. E un fel de a spune că toate curbele provind din elicea fundamentală, indiferent cât de întortocheate ar fi ele. Mai exact, trebuie să se ascundă pe-aici un fel de „serie Fourier” care ne permite să admitem că aproape orice curbă din plan (indiferent ce direcţie are ea şi indiferent cât este ea de întortocheată) este, de fapt, o suprapunere de sinusoide care au aceeaşi axă de simetrie, axa absciselor. „Seria Fourier” din spaţiu ne-ar spune că orice curbă din spaţiu (pe care se poate deplasa un corp) nu este altceva decât o suprapunere de elice circulare coaxiale. Cine se încumetă să descopere matematica acestui fenomen? Cine o fi noul Fourier pentru curbele din spaţiu? -(23:09). Nici acest argument nu-mi place, deoarece existenţa elicelor coaxiale implică existenţa unei axe privilegiate în Univers, iar existenţa unei direcţii privilegiate ar contrazice legea de conservare a momentului cinetic.

(Sâmbătă, 30 mai 2009)

-(10:41). Din moment ce oricărui vector îi putem asocia un triedru Frenet, atunci oricărui câmp vectorial îi putem asocia nu doar liniile de câmp tangente la vectorii respectivi, ci şi alte două seturi de linii de câmp care să corespundă normalei şi binormalei vectorilor ce alcătuiesc câmpul dat. Asta ne-ar permite să găsim o legătură între liniile de câmp gravitaţional şi liniile de câmp magnetic sau electric. -(10:52). Hai să aprofundăm un pic această chestiune! Să luăm cazul concret al unui câmp gravitaţional produs de o planetă precum Saturn. Să vedem cum ar trebui să arate liniile tangente, normale şi binormale ale unui asemenea câmp gravitaţional. Despre liniile tangente ştim că sunt drepte concurente în centrul de masă al planetei. Cum vor arăta liniile normale? Dar cele binormale? Este posibil ca liniile normale ale câmpului gravitaţional să fie tocmai liniile tangente ale câmpului magnetic al planetei? Voi găsi în secolul acesta răspunsul laughing ? -(11:04). Dacă direcţia câmpului gravitaţional ar fi constantă în spaţiu şi în timp, atunci liniile normale şi binormale nu ar putea fi determinate. Dar lucrurile ar sta cu totul altfel dacă această direcţie ar fi variabilă. -(11:09). De unde vrei tu direcţie variabilă la un câmp gravitaţional, din moment ce orice câmp gravitaţional este central, adică este orientat mereu spre acelaşi punct, spre centrul de masă al planetei? Gata, mi-ai dat în cap cu acest argument. Încă nu ştiu ce să-ţi răspund, dar ştiu că e ceva legat de o elice smile . -(15:52). Se pare că va trebui să încerc o idee ceva mai ciudată şi anume că modulul câmpului gravitaţional nu se poate modifica niciodată, ci se modifică numai direcţia acestuia. Şi, mergând pe firul acestei idei, va trebui să deduc cumva că viteza corpurilor poate fi modificată şi de către un câmp care nu-şi poate modifica modulul, ci doar direcţia. -(15:57). Din perspectiva acestei idei, să încercăm să înţelegem ce se întâmplă în cazul unui câmp gravitaţional constant, precum ar fi cel din domeniile mici de la suprafaţa Pământului. Variază direcţia unui câmp gravitaţional ce ne apare ca fiind constant? Am putea presupune că forţele ce acţionează asupra corpurilor din câmpul gravitaţional constant fac un unghi constant cu verticala locului. Mai precis, am putea admite că liniile de câmp gravitaţional constant sunt elice de curbură şi torsiune constante. -(16:02). Atunci, un corp lăsat liber într-un asemenea câmp ar fi supus unor forţe medii orientate de-a lungul verticalei locului, întocmai aşa cum ştim că se întâmplă în cazul unui câmp gravitaţional obişnuit. Atunci, distincţia dintre câmpul gravitaţional obişnuit şi cel propus de mine nu ar fi clară decât pentru experimente care ar putea determina raza (extrem de mică a) elicei descrise de liniile de câmp. -(16:06). Altfel spus, poate că particulele foarte uşoare nu se deplasează rectiliniu în câmpul gravitaţional constant, ci se deplasează pe o elice de rază foarte mică. -(16:13). Bun, şi ce s-ar întâmpla într-un câmp gravitaţional variabil? Într-un câmp gravitaţional variabil s-ar modifica valoarea curburii şi torsiunii, raportul lor rămânând constant. Chiar, oare raportul dintre această curbură şi această torsiune o fi având legătură cu constanta gravitaţiei? -(16:20). În aceste condiţii, se pare că intensitatea câmpului gravitaţional din locul respectiv ar fi direct proporţională cu radicalul traiectoriei, deci cu lambda. -(16:22). Bun, şi cum faci legătura cu câmpul magnetic din vecinătatea unui câmp gravitaţional? Păi, se pare că maniera elicoidală de abordare a câmpului gravitaţional ne permite să găsim o deosebire între un câmp gravitaţional constant văzut de un observator în repaus şi un acelaşi câmp văzut de un observator în rotaţie faţă de acel câmp, distincţie care ne-ar putea duce spre introducerea câmpului magnetic asociat câmpului gravitaţional în rotaţie.

Postări populare

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate