O fi asta o inconsistență a electrodinamicii cuantice?

Fiind în vacanță, am și eu timp de lăfăială (a se citi „lectură”). Și tot citind și citind din cartea lui Feynman („QED, strania teorie despre lumină și materie”) despre cum se deplasează lumina, constat o ciudățenie tacită în raționamentul mecanicii cuantice privitor la deplasarea luminii în cazul reflexiei și refracției, prezentat cu atâta acuratețe de către marele Feynman, unul dintre puținii fizicieni în care pot avea încredere și pe care îl înțeleg cu lux de amănunte atunci când vorbește despre Fizica cuantică.

Mai exact, întreg raționamentul privitor la reflexie și refracție se bazează pe premisa (ce consider eu că e greșită) cum că pe măsură ce drumul parcurs de lumină este din ce în ce mai scurt, el devine și drumul parcurs cel mai repede. Și bazat pe această premisă, se descompune drumul lung în drumuri multe și scurte, cu speranța că pe asemenea drumuri scurte lumina s-ar deplasa în linie dreaptă.

Să vedem de ce cred eu că este greșită o asemenea premisă. Pe scurt, greșeala constă în presupunerea tacită și neevidentă conform căreia pe distanțe scurte mediul prin care se deplasează lumina ar fi omogen și nu ar produce refracție.

Dar cât de fondată este o asemenea presupunere, în contextul în care tocmai Feynman ne vorbește de implicațiile experimentale dramatice ale unei rețele de difracție în ceea ce privește reflexia și refracția luminii? Pe ce dovezi experimentale ne putem baza când facem presupunerea că mediul este omogen la scară oricât de mică? Ce ne obligă să nu luăm în considerare cazul în care mediul ar avea tot felul de salturi, de neomogenități de-a lungul unor nanometri?