Căutați ceva anume?

luni, 19 octombrie 2009

Mistere ce sfidează Fizica

Mistere ce sfidează Fizica



Învăţământul nostru, fie el de nivel înalt sau nu, este foarte deficitar în ceea ce priveşte prezentarea problemelor care încă nu au putut fi rezolvate. Este o pierdere majoră în motivarea elevilor sau studenţilor şi cred că ea este principala cauză a dezinteresului faţă de cunoştinţele umanităţii. Cu puterile mele infime, voi încerca să diminuez acest handicap, prezentând în materialul de faţă probleme care n-au putut fi rezolvate încă de nimeni. Fac aceasta cu speranţa vie că printre cititorii mei există minţi sfredelitoare pe care nu le sperie asemenea încercări, minţi nemulţumite de atitudinea contemplativă sau de preocupările puerile ale unor fizicieni contemporani aferaţi care omit cu nepăsare faptul că fiecare domeniu al Fizicii pe care îl studiază este puternic influenţat de vreunul dintre misterele prezentate ce aşteaptă de secole. M-am străduit să atrag atenţia asupra celor mai simple şi mai profunde mistere ce domină Fizica actuală, neglijând probleme datorate complexităţii, cum este, de exemplu, problema celor trei corpuri. Le-am aranjat într-o ordine relativă la domeniile Fizicii în care se încadrează, dar asta nu înseamnă că unul dintre mistere n-ar putea afecta întreaga Fizică. Parantezele pătrate le-am utilizat pentru a arăta, cu primul număr lucrarea, iar cu al doilea pagina, în care se vorbeşte despre misterul respectiv.


MECANICA CLASICĂ


Cel mai profund şi foarte vechi mister este MISTERUL GRAVITAŢIEI. Gravitaţia este proprietatea universală a corpurilor de a se atrage cu o forţă ce depinde de masele celor două corpuri şi de distanţa dintre ele. Astăzi ştim destul de bine CUM se atrag corpurile, dar nu ştim DE CE. Suntem complet ignoranţi în această privinţă. Şi pentru că nu ştim de ce se atrag corpurile, nu ştim nici care ar putea fi legătura dintre gravitaţie şi electromagnetism. De aceea, nu putem face un aparat care să producă un câmp gravitaţional după dorinţă, aşa cum putem face magneţi controlaţi de un simplu potenţiometru. Unul dintre cele mai importante locuri în care se vorbeşte despre acest mister este [1,127]. Einstein, cu teoria relativităţii generalizate, a mutat problema gravitaţiei în domeniul geometriei, spunându-ne că în jurul unui corp se curbează spaţiul şi de aceea el atrage alte corpuri, fără să ne spună însă DE CE se curbează spaţiul din jurul unui corp. Probabil, cine va reuşi să dezlege enigma gravitaţiei, ne va oferi, printre multe altele, un mijloc de a prinde corpurile cu telecomanda şi a le deplasa oriunde dorim, facilitate atât de aşteptată de mulţi oameni bolnavi.

Un alt mister, în strânsă legătură cu cel de mai sus, este MISTERUL MASEI, deci şi al inerţiei. Orice corp se opune acceleraţiei pentru că are masă, dar nu ştim CE determină un corp neutru din punct de vedere electric să se opună influenţelor exterioare. Ştim că un corp încărcat electric aflat în mişcare accelerată are tendinţa să evite acceleraţia. Dacă am putea găsi o legătură între mecanică şi electromagnetism, atunci am putea folosi proprietatea unui corp încărcat electric de a se opune acceleraţiei. Dar încă nu ştim dacă masa unui corp este de natură electromagnetică sau nu, pentru că nu cunoaştem bine structura substanţei. Au fost multe chinuri pentru a demonstra că masa unui electron, de exemplu, este de natură electromagnetică, dar toate s-au soldat cu eşec. [2,561] şi [1,115].

Tot misterios este şi faptul că galaxiile au un oarecare moment cinetic nenul. Despre corpurile mici precum Pământul mai avem curajul să îngăimăm că momentul lor cinetic ar putea proveni de la alte corpuri care au trecut cândva prin sistemul solar, dar despre un conglomerat de sute de miliarde de stele nu mai putem afirma cu aceeaşi uşurinţă că ar fi fost supus unor perturbaţii din exterior, deoarece el poate fi mai bătrân decât orice corp exterior care ar putea ajunge în preajma sa.[5,217].

Newton, descoperind că toate corpurile din Univers se atrag, ne-a lăsat fascinanta întrebare: „de ce stelele nu cad una peste alta ?”. [4,274]. Întrebarea atât de profundă a lui Newton a dus la construirea multor modele de Univers, unul mai caraghios ca celălalt, aşa că problema pusă de Newton zace şi astăzi neatinsă în topul misterelor contemporane.

Olbers a descoperit şi el că există o anomalie în felul nostru de a înţelege Universul, pentru că dacă stelele ar fi răspândite uniform în Univers, atunci ar trebui să vedem că, noaptea, cerul este la fel de luminos ca şi ziua, deoarece suprafaţa bolţii cereşti creşte cu pătratul distanţei, iar luminozitatea acesteia scade la fel, deci luminozitatea tuturor stelelor n-ar mai depinde de distanţă. [4,275].


ELECTROMAGNETISM


Există în electromagnetism un mister foarte important şi foarte uşor de înţeles. Se ştie că un corp încărcat electric are energie cu atât mai multă cu cât este mai mic. Iar dacă, spre deosebire de mulţi fizicieni contemporani, avem curajul să ne întrebăm ce energie are un punct încărcat electric constatăm că aceasta este infinită. Fizica actuală nu are acest curaj, fapt pentru care, constrânsă de cel puţin ciudata mecanică cuantică, tolerează neputincioasă atât ideea că cele mai mici sarcini electrice, adică electronii, sunt puncte, cât şi ideea că aceste puncte NU au energie infinită. Încercaţi voi să înţelegeţi simultan acestea şi veţi vedea de ce însuşi Feynman recunoaşte criza profundă în care se scaldă Fizica noastră! [2,169]

Tot electronul, bată-l vina, ne mai rezervă o surpriză. Ştim că sarcinile electrice de acelaşi fel se resping. Atunci, să ne spună cineva de ce nu explodează electronul! De ce stă cuminte în cutiuţa lui, fără să piardă nici cea mai mică fracţiune din sarcina lui electrică? [6,22]. Dacă am afla răspunsul la această întrebare, ne-am putea delecta şi cu explicaţia faptului că toate sarcinile sunt multipli ai sarcinii electronului, deoarece şi aceasta ne frământă de la Faraday încoace, cu electroliza lui. [7,95].

Mai vreţi mistere din electricitate ? Ei bine, aflaţi că nimeni nu poate explica nici banalul fapt pentru care se încarcă pieptenele atunci când îl frecăm în părul nostru. Că este aşa, o confirmă marele Feynman în [2,779]. Din acelaşi motiv nu ştim, de exemplu, cum se naşte un fulger. [2,186].

Maxwell, cel căruia toţi ar trebui să-i mulţumim în genunchi, sărutându-i picioarele, ne-a dat setul de ecuaţii care descriu comportamentul local al câmpului electromagnetic în orice situaţie. Pentru a obţine aceste ecuaţii el a intuit ceva genial: curentul electric se deplasează şi prin vid, nu doar prin conductori. Astăzi suntem amuţiţi de acest fapt tulburător şi încă ne străduim să-l înţelegem, în timp ce beţivii îşi pierd vremea prin cârciumi, iar academicieni trenează în fotolii inaccesibile marelui public.

Nici în domeniul magnetismului nu stăm mai bine. Nu ştim de ce Pământul, ca şi majoritatea corpurilor cereşti, are câmp magnetic [2,779], [6,376] şi nu ştim nici măcar de ce există magneţi.[2,779]. Nu înţelegem de ce fierul este atras de un magnet, deci nu înţelegem feromagnetismul. [2,760]. Credeţi-mă, este un haos total în Fizica actuală! Nu-i de stat cu mâinile în sân…


FIZICA CUANTICĂ


Profesorii se mândresc tare de tot atunci când îşi îndoapă elevii cu vastele lor cunoştinţe de mecanică cuantică. Dar, ia întrebaţi-i, de pildă, cum e cu forţele nucleare. Deşi habar n-au despre ce vorbesc, or să vă spună, plimbându-se prin sală cu nasul pe sus, că aceste forţe contribuie la îngrămădirea sarcinilor pozitive (deci, de acelaşi fel, amintiţi-vă de explozia electronului) adică la menţinerea lor în interiorul nucleului, uitând să vă spună că ei nu înţeleg mai bine decât voi ce sunt alea forţe nucleare. Aceste forţe au fost inventate ad-hoc de fizicienii secolului trecut cu scopul de a explica de ce nucleul, alcătuit din sarcini de acelaşi fel, nu explodează. Nu ştiu cine a fost „eroul” care le-a introdus în Fizică, dar se pare că se ţin scai de noi. Pentru îngrămădirea protonilor, nu s-a căutat, printre ceea ce se cunoştea la vremea aceea, nici o altă explicaţie, deşi una dintre ele, mult mai plauzibilă, ar fi putut să se bazeze, de pildă, pe faptul că în interiorul unei sfere conductoare încărcate electric nu există câmp electric, deci protonii ar putea sta unul în interiorul celuilalt. Care este natura forţelor nucleare, mecanismul lor? Nimeni nu vă poate spune… [1,211]. Cel mult, bâjbâielile actuale, prezintă proprietăţile acestor forţe, precum un orb din naştere ar încerca să descrie noianul de culori dintr-un peisaj cu flori de câmp.

Ca să poată supravieţui, mecanica cuantică se bazează pe una dintre cele mai puternice ipoteze actuale: principiul lui Pauli sau principiul de excluziune, adică imposibilitatea ca doi electroni cu aceeaşi orientare a spinului să stea unul lângă celălalt. Fără acest principiu mecanica cuantică s-ar prăbuşi precum un copac supus tăierii, pentru că n-ar mai putea explica aproape nimic din ceea ce „explică”. Şi gândiţi-vă că acest principiu nu are niciun fundament teoretic, cu alte cuvinte, nu poate fi explicat. [8,241]. Dacă s-ar găsi o explicaţie pentru principiul lui Pauli, atunci s-ar putea explica, de pildă, feromagnetismul. [3,92]. Ce părere mai aveţi atunci despre întreaga valoare teoretică a mecanicii cuantice? Este ea chiar atât de impunătoare? Departe de mine gândul să discreditez complet această realizare a Fizicii; vreau doar să subliniez că este mult mai vulnerabilă în faţa criticilor decât ne lasă să credem fizicienii contemporani, ahtiaţi după tot ce conţine cuvântul cuantic. Ea conţine mai multe ipoteze decât explicaţii şi nici nu recunoaşte aceasta.

Biata mecanică cuantică, cel mai infatuat domeniu al Fizicii contemporane, nu ne poate spune cât este nici măcar un lucru care ar trebui să-i fie banal: momentul magnetic al protonului, obiect eminamente cuantic. [8,65]. O altă banalitate, care mecanicii cuantice ar trebui să-i fie în degetul mic, este de ce electronul preferă să se rotească spre stânga şi nu spre dreapta. Mai pompos spus, ca să utilizăm limbajul prin care mecanica cuantică îşi camuflează neputinţa, nu poate fi explicată neconservarea parităţii.[1,825]. Decât să ne explice fapte care trebuie înţelese, mecanica cuantică se încăpăţânează să ne propună o ruptură totală cu modul normal de a gândi, de parcă ar fi buricu’ Pământului, pretinzându-ne înţelegerea unor bazaconii condamnate la incomprehensibilitate, precum ar fi dualitatea undă-corpuscul sau caracterul neclasic al momentului cinetic sau al momentului magnetic inerente particulelor elementare. Nicăieri nu mai găseşti atâta neobrăzare! Nici măcar teoria relativităţii, o teorie extrem de utilă şi cu profunzimi foarte greu de înţeles, nu ne cere să renunţăm la cap în favoarea picioarelor.

Obosit de atâta nedreptate, închei mulţumit că am reuşit să transpun în cât mai puţine cuvinte esenţa problematicii actuale din cel mai general domeniu al cunoaşterii umane.


Abel Cavaşi



Bibliografie


[1] Richard Feynman, “Fizica modernă”, volumul 1, editura Tehnică, Bucureşti, 1969;

[2] Richard Feynman, “Fizica modernă”, volumul 2, editura Tehnică, Bucureşti, 1970;

[3] Richard Feynman, “Fizica modernă”, volumul 3, editura Tehnică, Bucureşti, 1970;

[4] James T. Cushing, “Concepte filosofice în Fizică”, editura Tehnică, Bucureşti, 2000;

[5] *** “Cursul de Fizică Berkeley”, volumul 1, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;

[6] Edward M. Purcell, “Cursul de Fizică Berkeley”, volumul 2, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;

[7] Eyvind H. Wichmann, “Cursul de Fizică Berkeley”, volumul 4, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

[8] Alfred Kastler, „Această stranie materie”, editura Politică, Bucureşti, 1982.


Notă: cu mici modificări, acest articol a fost publicat în revista românească de Fizică „Evrika!”.



29 de comentarii:

  1. Abel, nu mai încerca să îndoctrinezi săracii copii care nu știu multe care poate îți vizitează pagina cu prostiile pe care le debitezi!

    Tu ești cel care nu înțelege forțele nucleare, nu fizicienii adevărați. Dacă ai citi cărți de fizică care să treacă de nivelul de anul doi de faculate, poate ai reuși și tu să pricepi... deși mă îndoiesc, având în vedere că nu ai priceput nimic din mecanica cuantică. Principiul de excluziune, de exemplu, e unul din cele mai naturale concepte din fizică.

    În orice caz, am mai încercat să te conving de lucrurile astea fără succes, așa că mă dau bătut... scopul meu este doar să-i avertizez pe cei care au venit aici și, cu bună credință, își închipue că știi despre ce vorbești: sfatul meu pentru ei e să se ducă să citească niște cărți scrise de fizicieni, și să lase elucubrațiile tale să te chinuie numai pe tine.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bine, Tibi, din partea mea eşti liber să-i avertizezi :) . Sper şi eu să citească cu mare atenţie tot ce ţine de Fizică.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. - Nu ceda aşa uşor în faţa unora care sunt îndoctrinaţi de ştiinţă, dar nu înţeleg nimic din ea şi mai mult fac din ştiinţă o credinţă personală. Cel care se teme să contrazică înaintaşii va adormi în umbra lor. Tu ai dreptate: nu se ştie mare lucru despre forţele nucleare în intimitatea lor. Constanta de cuplaj specifică, egală cu unitatea, este „trasă de păr”, fiind „construită” forţat, în simetrie cu constanta de structură fină (1/137,036) şi rămâne o simplă speculaţie. Nu se ştie nici de ce forţa nucleară depinde de spinul particulelor.

      Neutronul, care este neutru electric şi magnetic, trebuie să aibă un câmp nuclear propriu şi la fel de misterios este şi faptul, observat încă din anii `85 de americani, că neutronii emişi de Soare se mişcă spre exteriorul sistemului solar pe traiectorii curbe (curbura urmând sensul general de rotaţie al planetelor).

      - Legat de teoria relativităţii generale, oare cât va mai dura această interpretare greşită a gravitaţiei, ca o curbare a spaţiului în vecinătatea corpurilor ponderabile? Nimeni nu ştie ce este spaţiul (şi cu atât mai puţin timpul) în esenţa lui şi să mai consideri că se poate curba este prea mult. De altfel, calea relativistă în interpretarea gravitaţiei nu elucidează fenomenul gravitaţional şi nu permite calculul constantei gravitaţionale de cuplaj.

      - Aş adăuga la necunoscutele din articol şi faptul esenţial că nu se ştie nici ce este materia, deoarece, dacă divizibilitatea ei merge la infinit (ceea ce este un postulat sigur, căci nu poate exista nici un lucru (particulă) care să nu aibă o cauză imanentă) atunci esenţa materiei este infinit de subtilă şi se abstrage din lucruri. Spaţiul poate fi plin de această materie infinit de subtilă, care ar alcătui un continuu material inefabil. Lumea nu are mai mult de 3 dimensiuni, dar prezintă ca dimensiune suplimentară profunzimea, adică acele „homeomerii de nepătruns pentru gândire” despre care a pledat cu convingere admirabilul gânditor Giordano Bruno.

      - Dar nu doar că nu ştim cu precizie ce este Lumea şi materia, dar nu ştim nici ce este conştiinţa şi ce reprezintă universul mental. Deci toată ştiinţa noastră este superficială şi nu poate explica satisfăcător fundamentul Lumii. Cu atât mai puţin înţelegem ceva din spiritual şi fenomenele generate pe căi spirituale, fiind total depăşiţi de magie.

      Nu este imposibil ca în viitor ştiinţa noastră să interfereze cu spiritualul, devenind o ştiinţă spirituală.

      Numai bine!

      Ștergere
    2. Numai bine, dragul meu Aeleden! Oameni ca tine mă ajută să merg mai departe prin pustiu, constituind oaze care îmi dau apa indispensabilă pasiunii.

      Ștergere
  3. Pasiune? Da. Nici această permanentă atracţie pentru cunoaştere, a unora dintre noi, nu poate fi explicată. În ciuda tuturor dificultăţilor mulţi şi-au consumat o viaţă pentru o idee. La început e la fel ca atunci când te simţi atras de o femeie şi nu şti precis de ce. Odată prins în acest vârtej al căutării Adevărului se face tot mai pustiu în jurul tău şi cu greu mai găseşti oameni care să te înţeleagă. Pentru că cei mai mulţi sunt prizonieri în cotidian, închistaţi în rutina vieţii obişnuite şi absorbiţi de problemele supravieţuirii. Cu timpul vei observa (dacă nu s-a întâmplat deja) că oamenii obişnuiţi vor avea case noi, maşini în pas cu moda, grătare prin curte şi femei prin preajmă, fapt ce atrage privirile (şi invidia) altora ca ei. Căutătorul de Adevăr nici nu observă prăpastia care se iveşte între el şi lumea înconjurătoare. El va trăi în modestie (cum ar fi firesc să trăiască toţi, căci luxul inutil e poluare şi denotă primitivism mintal), dar va construi în suflet un castel de idei, care poate fi formidabil, dar pe care nu-l vede nimeni. Doar el singur îi ştie valoarea până la momentul dezvăluirii. De aceea trebuie să îndure criticile răutăcioase ale oamenilor obişnuiţi. Ei nu pot înţelege cum e posibil ca cineva să nu iasă din curte cu săptămânile şi ce poate face cât e ziua de mare, în faţa unor hârtii pline cu ecuaţii şi însemnări neinteligibile (aşternute uneori chiar şi pe dosul biletelor necâştigătoare de loto) pentru ca la un moment dat să le arunce la coş, iar în ziua următoare să o ia de la capăt. Ei nu pot pricepe cum e să nu te ia somnul nopţi la rând doar pentru că nu poţi înţelege de ce un corp cade într-un câmp de forţe? De ce corpurile au inerţie? Ce se întâmplă în intimitatea electronului atunci când, animat fiind, generează un câmp magnetic? Sau de ce forţa magnetică (Lorentz) este totdeauna perpendiculară pe viteză? Vor spune că nu ai nevoie de toate acestea ca să te descurci în viaţă. Şi până la un punct au dreptate.

    Oricum, să te ocupi de ştiinţă a devenit un lux, deşii investiţia e minimă. Ai nevoie de informaţie, multe cărţi şi un creier (pe care trebuie să-l antrenezi zilnic). Ar trebui adăugat ceva sacrificiu şi mult curaj, căci vei fi singur împotriva tuturor. Totuşi dârzenia de a rezista arată mâna divinităţii, deoarece „singuri nu pot fi decât înţelepţii şi zeii”, după cum observa un filozof.
    Şi nu e imposibil, ca într-un final, să descoperim că nimic din ceea ce realizăm, în plan fizic sau în plan mental, nu ne aparţine, ci a fost doar o inspiraţie dată de Dumnezeu.

    Multă baftă în a înţelege Lumea. E un drum riscant, dar frumos, deoarece Dumnezeu a pus multă ştiinţă în Crearea ei. Dar atenţie, fără inspiraţie de sus te poţi rătăci în hăţişul ideilor, deoarece multe probleme sunt doar amăgiri ale intelectului.

    Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc! Este o mare onoare pentru mine că ai acordat atât din timpul tău pentru a-mi lumina blogul. Ai reuşit să-mi smulgi lacrimi de bucurie şi mi-ai încărcat pentru mult timp de-acum înainte bateriile-mi istovite. Se vede că eşti trecut prin focul acestei superbe pasiuni numită Fizică. Chiar dacă nu voi crede niciodată în Dumnezeu, voi fi conştient mereu că printre voi, cei care credeţi, se află oameni de mare valoare. Oricum, ţi-o spun fără jenă, chiar dacă crezi în Dumnezeu, mi-ar plăcea enorm să-ţi apleci mintea strălucită asupra Fizicii elicoidale, despre care îţi pot garanta că va fi tocmai Fizica viitorului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici eu nu am crezut în Dumnezeu şi am fost mânat de idealul că ştiinţa poate explica totul. Dar la un moment dat am început să mă îndoiesc de acest lucru. Am încercat să găsesc un model logic în care să pot include ceea ce se ştie despre macro-cosm, dar şi despre micro-cosm. L-am numit „Ipoteza diviziunilor universale”. Unitatea lumii şi a legilor ei implică o simetrie perfectă a acestor două cadre (nivele) de existenţă a materiei organizate. Am creat chiar un capitol nou în fizica gravitaţiei, pe care l-am denumit „Gravitodinamica”. Pe atunci credeam că tot ce zboară se mănâncă. Prin intermediul revistei „Ştiinţă şi Tehnică” am fost pus în legătură cu d-l Nicolae Ionescu-Pallas, care s-a arătat surprins de lucrare, dar nu avea cum să-mi acorde ajutor să public ceva din ea. În schimb începând cu anul următor, dumnealui a început să folosească termenul de gravitodinamică în lucrările personale. Constanta lui Eistein pentru gravitaţie, eu am numit-o „permeabilitate…” şi o determin din teoria mea. Ea apare de 2 ori mai mică decât o consideră Einstein, când este specifică vidului. Denumirea de permeabilitate a acestei mărimi fizice apare şi în lucrarea d-nei Iulia Brânduşa Ciobanu (coordonată de dr. Nicolae Ionescu Pallas) „Aspecte relativiste ale modelării unor interacţiuni în câmp gravitaţional”, fiind denumită „permeabilitate gravitaţională”. Evident că domniile lor au mers pe calea relativităţii generale, cale care nu duce nicăieri. Acea „permeabilitate” nu are nici o legătură cu câmpul gravitaţional, fiind vorba de un cu totul alt câmp, despre a cărui natură nu vreau să vorbesc acum.

      Şi ca să nu mă abat de la subiect, am încercat să-mi probez teoria, pentru a explica mişcările dizidente în raport cu teoria newtoniană, la nivelul sistemului solar. Am mari noutăţi în legătură cu înţelegerea mişcărilor planetelor şi sateliţilor (chiar şi o lege de cuantificare a orbitelor… şi multe altele. Numai că, din întâmplare (sau poate nu) am descoperit că unele constante specifice teoriei mele (chiar constanta gravitodinamică de cuplaj) sunt încifrate în parametrii fizici sau dinamici ai unor planete. Concomitent am observat că aceste constante (fundamentale pentru că sunt adimensionale) sunt încifrate şi în Marea Piramidă din Egipt. Am reuşit să regăsesc adevăratele dimensiuni ale Piramidei, deoarece toate măsurile ei sunt constante ale universului (exprimate în degete piramidale). Una din ele, cea reprezentată de măsura laturii bazei, este o constantă specifică Galaxiei noastre, fiind un fel de „lungime de undă Compton” a Galaxiei, care, posibil, emite o undă gravitaţională de mare perioadă.
      (va urma)

      Ștergere
    2. (continuare)
      Îţi dai seama că am fost bulversat şi m-am afundat şi mai tare în studiu. Atunci am avut o revelaţie, care m-a iluminat: măsurile Soarelui includ şi ele două dintre aceste constante. Cine le putea include acolo? Refuz să cred că extraterestrii, care au o formă fizică asemănătoare nouă ar putea aprinde o stea, oricât de mult ar evolua. Rezultă că o Inteligenţă demiurgică a proiectat Soarele şi întreg sistemul solar, altfel nu aveau ce căuta în măsurile astrelor aceste încifrări. Ca să fie înlăturată ideea de coincidenţă, măsura razei Soarelui este şi o mărime bine definită din „Raza gravitodinamică” a nucleului Galactic (este o mărime fizică ce-mi aparţine ca definire şi este mult mai mare decât raza gravitaţională clasică. Teoria mea prezice că abisurile negre (blak-holes) au un miez tubular golit de materie în centrul lor, care străbate astrul dea lungul axei de inerţie, de la un pol la celălalt. Acest tub s-ar putea comporta ca un accelerator liniar de particule, ceea ce ar explica emisiile pulsarilor şi al nucleelor de galaxii).

      Cine a fost capabil să aprindă în cer o stea şi pe deasupra să-şi pună şi semnătura (pecetea) asupra ei, pentru noi tot Dumnezeu rămâne. Atunci am înţeles ce reprezintă „ştiinţa semnelor” de care vorbeşte Enoh că a fost învăţată de la îngerul Akibeel. De asemenea, Iov vorbeşte despre „Cel ce îşi pune pecetea peste stele”, iar Hermes Trismegistul numea sistemul planetar „lucrarea Soarelui”. Deci strămoşii ne transmit prin mituri că sistemul solar este o creaţie inteligentă.

      Şi şti ce este mai uimitor? Iisus a vorbit şi el despre aceste „SEMNE” înscrise în astre arătând că dezvăluirea lor anunţă „A Doua Sa Venire” („Vor fi semne în Soare, în Lună şi în stele…” [Luca:21;25]). Chiar şi „Coranul” vorbeşte despre ele, Dumnezeu (prin glasul profetului său) afirmând: „Eu Vă voi arăta Semnele Mele, însă nu-mi cereţi să grăbesc” [Sura profeţilor; 38]. Mai recent părintele Arsenie Boca profeţeşte că aceste „semne” „care vor depăşi cu mult concepţia materialistă despre lume” vor fi revelate din România (vezi „Viitor cu cap de mort”, de R. Cinamar).
      Şi atunci nu sunt aceste lucruri mai uimitoare decât toată ştiinţa noastră? Chiar şi calea ştiinţei duce spre Dumnezeu. Crezi că cei care au construit Marea Piramidă nu erau evoluaţi tehnologic? Şi iată, ei idolatrizau Semnele înscrise de Creatorul sistemului solar ridicându-le monumente.
      Eu nu vreau să convertesc pe cineva, dar e bine să citeşti şi cărţi spirituale, chiar dacă eşti atras de ştiinţă. Într-o bună zi aceste două domenii: ştiinţa şi religia se vor împăca, deoarece Adevărul este Unic şi pe orice Cale ai porni ajungi tot la Dumnezeu.

      Ar fi multe de spus, dar toate vor veni pe îndelete, căci totul este cuprins într-o mare Lucrare Cosmică, iar Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Altfel ne-ar fi lăsat în nefiinţă. Trebuie doar să intrăm pe lungimea lui de undă.

      Numai bine!

      Ștergere
    3. Sunt fascinat de ceea ce scrii! Şi sunt convins că vei ajunge foarte curând la înţelegerea Fizicii elicoidale. Ceea ce spui despre propria-ţi teorie denotă cât de clar ai înţeles că Fizica este sfidată de mistere. N-am înţeles încă în ce mod ar fi necesar Dumnezeu pentru explicarea misterelor, dar nici nu este obligatoriu să înţeleg (eu am găsit explicaţia lumii fără să am nevoie de Dumnezeu).

      Ștergere
    4. (continuare)
      Îţi dai seama că am fost bulversat şi m-am afundat şi mai tare în studiu. Atunci am avut o revelaţie, care m-a iluminat: măsurile Soarelui includ şi ele două dintre aceste constante. Cine le putea include acolo? Refuz să cred că extraterestrii, care au o formă fizică asemănătoare nouă ar putea aprinde o stea, oricât de mult ar evolua. Rezultă că o Inteligenţă demiurgică a proiectat Soarele şi întreg sistemul solar, altfel nu aveau ce căuta în măsurile astrelor aceste încifrări. Ca să fie înlăturată ideea de coincidenţă, măsura razei Soarelui este şi o mărime bine definită din „Raza gravitodinamică” a nucleului Galactic (este o mărime fizică ce-mi aparţine ca definire şi este mult mai mare decât raza gravitaţională clasică. Teoria mea prezice că abisurile negre (blak-holes) au un miez tubular golit de materie în centrul lor, care străbate astrul dea lungul axei de inerţie, de la un pol la celălalt. Acest tub s-ar putea comporta ca un accelerator liniar de particule, ceea ce ar explica emisiile pulsarilor şi al nucleelor de galaxii).

      Cine a fost capabil să aprindă în cer o stea şi pe deasupra să-şi pună şi semnătura (pecetea) asupra ei, pentru noi tot Dumnezeu rămâne. Atunci am înţeles ce reprezintă „ştiinţa semnelor” de care vorbeşte Enoh că a fost învăţată de la îngerul Akibeel. De asemenea, Iov vorbeşte despre „Cel ce îşi pune pecetea peste stele”, iar Hermes Trismegistul numea sistemul planetar „lucrarea Soarelui”. Deci strămoşii ne transmit prin mituri că sistemul solar este o creaţie inteligentă.

      Şi şti ce este mai uimitor? Iisus a vorbit şi el despre aceste „SEMNE” înscrise în astre arătând că dezvăluirea lor anunţă „A Doua Sa Venire” („Vor fi semne în Soare, în Lună şi în stele…” [Luca:21;25]). Chiar şi „Coranul” vorbeşte despre ele, Dumnezeu (prin glasul profetului său) afirmând: „Eu Vă voi arăta Semnele Mele, însă nu-mi cereţi să grăbesc” [Sura profeţilor; 38]. Mai recent părintele Arsenie Boca profeţeşte că aceste „semne” „care vor depăşi cu mult concepţia materialistă despre lume” vor fi revelate din România (vezi „Viitor cu cap de mort”, de R. Cinamar).
      Şi atunci nu sunt aceste lucruri mai uimitoare decât toată ştiinţa noastră? Chiar şi calea ştiinţei duce spre Dumnezeu. Crezi că cei care au construit Marea Piramidă nu erau evoluaţi tehnologic? Şi iată, ei idolatrizau Semnele înscrise de Creatorul sistemului solar ridicându-le monumente.
      Eu nu vreau să convertesc pe cineva, dar e bine să citeşti şi cărţi spirituale, chiar dacă eşti atras de ştiinţă. Într-o bună zi aceste două domenii: ştiinţa şi religia se vor împăca, deoarece Adevărul este Unic şi pe orice Cale ai porni ajungi tot la Dumnezeu.

      Ar fi multe de spus, dar toate vor veni pe îndelete, căci totul este cuprins într-o mare Lucrare Cosmică, iar Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Altfel ne-ar fi lăsat în nefiinţă. Trebuie doar să intrăm pe lungimea lui de undă.

      Numai bine!

      Ștergere
    5. Interesantă ideea cu cele două constante şi chiar şi cea cu tubul. Dar, desigur, nici măcar nu mi-ar trece prin cap să cred că asemenea fapte ar putea fi explicate musai apelând la vreo forţă supranaturală. Nicidecum! Dimpotrivă, aşa cum toată logica realităţii descoperită până în prezent nu are nevoie de Dumnezeu, aşa nu va avea nici cea descoperită în viitor. Altfel nu ar fi logică. Tot ce este supranatural este prin definiţie ilogic, căci tot ce este logic este natural, deci aparţine realităţii, deci există.

      Rămâne îmbucurător faptul că te preocupă în continuare ceva infinit mai important decât religia: studiul misterelor Fizicii.

      Ștergere
    6. Cu siguranţă viitorul ne va aduce mari surprize. Nu fi atât de sigur că nu există divinitate. Deocamdată ceea ce vezi şi percepi din lume este intermediat de conştiinţa ta. De unde şti că acesta este adevărul? Dacă această stare de conştiinţă nu este decât o stare de hipnoză generală, iar lumea o iluzie indusă de CINEVA mai presus de conştiinţa noastră? Probabil şti că yoghinul, pe care noi îl vedem levitând, nu face decât să-şi inducă o stare modificată de conştiinţă, iar în acea stare (căreia îi corespunde un univers modificat local) el stă pur şi simplu pe o movilă de pământ. Acea movilă pentru el există şi îi susţine greutatea, dar pentru noi, aflaţi în starea obişnuită de conştiinţă, nu există, iar el pare suspendat în aer. Toate astea nu-ţi dau de gândit?

      Doctrina ZEN susţine că „fenomenele nu apar independent ci într-un mediu, în mediul mental pe care noi înşine îl creăm”, iar „… Mintea şi obiectele din jur sunt una şi aceeaşi realitate”.
      Dacă n-ar fi aşa nu ar fi posibilă teleportarea, bilocaţia şi toate fenomenele aşa-zis paranormale, ce ţin de magie.

      Fiecare crede ce vrea sau ce poate, deoarece suntem produsul tuturor informaţiilor acumulate până la momentul prezent, dar înţelegerea a ceea ce numim realitate este mai adâncă decât putem noi percepe cu instrumentele noastre grosiere de experienţă.

      Einstein spunea că „oamenii de ştiinţă (dar noi suntem departe de ei, figurând la capitolul diletanţi!) se aseamănă între ei mai puţin decât cei din oastea prigonită”. Asta pentru că fiecare vede rezolvări într-o direcţie strict personală, dar disputele mai dezvăluie uneori unele adevăruri. Însă nu pe cele absolute, care rămân doar pentru Iluminaţi.

      Să auzim de bine!

      Ștergere
    7. Presupunerea că am fi într-o stare de hipnoză generală nu justifică credinţa în Dumnezeu şi nu tranşează problema existenţei sale, căci la fel de bine am putea presupune că suntem hipnotizaţi şi în cazul contrar în care l-am putea sesiza pe Dumnezeu cu ajutorul simţurilor. Mai mult, cunoaşterea noastră nu este una senzorială; noi nu ne justificăm raţionamentele prin cele câteva exemple care ne stau la îndemână şi ne sugerează legile naturii. Principiile cunoaşterii noastre transcend senzorialul, căci sunt create în urma unor generalizări fireşti care interpolează numărul finit de experienţe pe care le putem face.

      Ștergere
  5. Ba, cunoaşterea noastră este una senzorială. Chiar dacă ne construim instrumente de prospectare, ele sunt doar prelungiri ale simţurilor noastre şi toate experimentele au nevoie de o conştiinţă, care să le interpreteze (certifice). Cu cât se avansează în adâncul microcosmosului, cu atât observatorul (conştiinţa) va influenţa experimentele, iar instrumentele noastre devin neputincioase. De la acel nivel încolo, doar spiritul mai poate controla fenomenele. Deci cu timpul ştiinţa se va spiritualiza şi vom avea şi alte surprize, deoarece din punctul de vedere al ştiinţei, viitorul este imprevizibil.

    Ţi-am spus că SEMNELE (peceţile) înscrise în astre demonstrează că ele sunt făcute de o Inteligenţă cu puteri demiurgice. Cine putea aprinde o stea în Galaxie? Cine putea face o planetă ca Pământul, cu măsuri şi proporţii proiectate în prealabil, în care se reflectă o unitate de numere uluitoare, care susţin existenţa unei matematici sacre? Nu ai cum să nu şti că în univers totul este inteligent, că materia şi toate manifestările ei au un aspect inteligent. Cum ar fi posibil acest lucru dacă Universul în sine nu ar fi pătruns de o Inteligenţă vie şi veşnică?

    „Dacă lumea este o fiinţă însufleţită care trăieşte, care a trăit şi care va trăi veşnic, nimic din ea nu este muritor. Fiecare parte a sa este vie, căci într-o făptură unică, veşnic trăitoare nu este loc pentru moarte” (Hermes Mercurius Trismegistul).

    Conştiinţele noastre individuale nu sunt decât picături din oceanul nesfârşit al Inteligenţei Cosmice. Fără legătura cu acest ocean de energie mentală noi nu am fi vii şi nu am fi capabili niciodată să observăm această lume.

    „Sunt profund convins că există o realitate fizică exterioară nouă, care e independentă de gândirea noastră şi de mijloacele noastre imperfecte de a o cunoaşte, fără de care unitatea cunoştinţelor umane, acordul tuturor oamenilor asupra constatării faptelor ar fi de neînţeles” (Louis De Broglie).

    Este puţin probabil că tu nu poţi pricepe faptul evident că există CEVA în spatele lumii fizice, care este cauza tuturor lucrurilor. Acest CEVA inefabil (unele doctrine îi spun vacuitate) este viu şi inteligent, iar cei mai mulţi îi spun Dumnezeu. Dacă nu poţi accepta acest lucru atunci ţi-ai format o idee fixă (poate un elemental!), care nu-ţi dă voie să crezi. Iar acea idee nu este generată de o forţă a luminii.

    Înţelepţii dintotdeauna au ţinut secretă cunoaşterea lor, tocmai pentru că Adevărul iluziei lumii, care nu poate fi separată de mental, este de necrezut. Hermes Trismegistul sfătuia pe fiul său spunându-i: „Fereşte-te să stai la palavre despre aceste lucruri cu mulţimea sau cu oamenii de rând, căci nu voiesc ca tu să devii ţinta Pizmei şi cu atât mai puţin să fi luat în derâdere de cei mulţi”.

    Această împăcare a iniţiaţilor cu lumea profană n-a avut loc nici până în ziua de azi. Schiller scria şi el:
    „Să fiţi vrăşmaşi! N-a sosit clipa alianţei
    Pe căi diferite doar veţi ajunge la Adevăr”

    El se referea la lupta (de idei) care va continua încă mult timp, între naturalişti şi filozofi, dar va veni şi momentul împăcării celor două tabere. Atunci religia va deveni ştiinţă, iar ştiinţa se va spiritualiza. Nimbul acestei sinteze prinde contur, mai ales din aspectele revelate, în ultima vreme, de fizica cuantică.

    Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Evident că poţi schimba sensul noţiunii de Dumnezeu astfel încât să pot crede în el. De exemplu, dacă vei numi drept "Dumnezeu" tocmai ansamblul legilor Fizicii elicoidale, atunci evident că voi crede într-un asemenea Dumnezeu. Dar într-un Dumnezeu care ar fi aprins stelele în Galaxie nu am nevoie să cred, căci eu pot explica apariţia lumii din nimic. De altfel, lumea însăşi este o infinitate de nimicuri, deci nu am nevoie să caut vreun creator de nimicuri.

      Apoi, dacă cunoaşterea noastră ar fi una strict senzorială (deşi nu e, căci noi gândim prin modele), atunci ar fi imposibil să cunoaştem un Dumnezeu care transcende simţurile. Atunci ar fi inutil să credem în el, din moment ce pentru noi el nu-şi va manifesta nicicum existenţa. Dar mai mult, oricare ar fi natura cunoaşterii, dacă ea este legitimă şi furnizează rezultate corecte, atunci din nou nu ne va putea releva nimic supranatural, din moment ce totul este cognoscibil şi comprehensibil. A crede în ceva supranatural este echivalent cu a nega comprehensibilitatea lumii. Reciproc, dacă mai devreme sau mai târziu putem înţelege orice, atunci ceea ce nu putem înţelege (niciodată) nu există.

      Ștergere
  6. - În Univers NIMICUL nu există pentru că ceea ce există nu poate fi redus la NIMIC. Oricât de mult ai merge cu diviziunea lucrurilor vei obţine totdeauna CEVA. Deci la baza lumii nu stă nimicul, ci acest CEVA esenţial, care este veşnic şi intangibil, adică se abstrage din lucruri. Despre acest CEVA, din care lumea se naşte prin devenire, putem spune doar că ESTE, nefiind afectat de timp. („Eu sunt Cel ce este” s-a recomandat Dumnezeu lui Moise).

    - Cunoaşterea bazată pe modele teoretice (imaginate de Intelect) pierde din obiectivitate, dar lumea poate fi ÎNŢELEASĂ pentru că are caracter holografic şi ceea ce se petrece în marele univers se va petrece şi în micul univers (atomic). Acest fapt este relevat şi de Unitatea legilor naturii.
    Dar concret, cunoaşterea universului, cu miliardele sale de ani lumină, nu va putea fi completă niciodată pentru ştiinţa care va porni în prospectarea lui. Totuşi pe cale spirituală este posibil prin Iluminare, fază în care conştiinţa capătă extindere infinită şi poate fi oriunde pe axa spaţiului şi timpului, cu iuţeala gândului.

    - Eu nu încerc să te fac să crezi. Într-o zi, când îţi vei regăsi sufletul, vei crede din proprie convingere. Pentru că poţi.

    RăspundețiȘtergere
  7. Păcat că n-ai citit lincurile spre care te-am trimis. Găseai acolo demonstraţia faptului că ceva-ul nu este decât o infinitate de nimicuri.

    Cunoaşterea nu trebuie să fie completă pentru a fi posibilă. Şi nici măcar iluminarea nu poate furniza o cunoaştere completă, căci cunoaşterea completă este imposibilă, e chiar un non-sens.

    Sunt atât de convins că argumentele mele ar fi trebuit să-ţi fie suficiente, încât mă tem ca nu cumva scopul dialogului nostru să fie unul tenebros, neorientat înspre căutarea sinceră a adevărului. S-ar putea să greşesc cu asemenea speculaţii, desigur, iar tu îmi vei ierta îndrăzneala de a-ţi fi spus pe şleau chiar şi aşa ceva...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E imposibil să obţii CEVA din NIMIC. E împotriva legilor naturii. Numai printr-un act creator se poate obţine ceva din nimic. Şi asta implică prezenţa divinităţii.

      Sunt convins că pe Issac Newton îl idolatrizezi, căci bătrânul merită. Deocamdată fizica stă pe umerii lui. Şti ce spunea el despre sistemul solar în „Principii”? Că „acest sistem foarte elegant al Soarelui, planetelor şi cometelor nu a putut să se nască decât din mintea şi puterea unei fiinţe prea înţelepte şi atotputernice”.

      Dar, hai să lăsăm polemica în suspans. Dacă ni se va permite de sus să mai fim, propun să ne găsim (online) peste 10 ani şi să vedem cine a avut dreptate.

      Nu văd nimic tenebros (întunecat, ascuns) în cele discutate. Dar, fiecare are lumina pe care o merită. Căci Dumnezeu este lumina.
      Iar descoperirea acelor SEMNE, de care aminteam mai sus, anunţă „a doua venire” a lui Iisus Hristos, după cum ne-a promis acum două milenii. Şi atunci vom afla Adevărul.

      Numai bine!

      Ștergere
    2. Din păcate, încă nu pot lăsa discuţia în suspans, din moment ce mai încerci contraargumente şi consider că greşeşti. Este, într-adevăr, imposibil să obţii ceva dintr-un număr finit de nimicuri. Dar nu este imposibil să obţii ceva dintr-o infinitate de nimicuri. Despre relaţia 5 • 0 = 0 avem certitudinea că este adevărată, dar la relaţia ∞ • 0 = 0 mai trebuie să reflectăm, nefiind atât de evidentă. Fii bun şi reflectează te rog la ea!

      Ștergere
    3. Chiar Galilei observase că infinitul are anumite proprietăţi misterioase, când se încearcă o reflectare matematică a sa, deoarece procedeele matematice cunoscute nu sunt aplicabile infinitului. Nu poţi face nimic cu aceşti infiniţi, chiar dacă s-a încercat „domesticirea” lor prin anumite judecăţi matematice.
      Gauss se arăta împotriva „folosirii mărimilor infinite drept ceva încheiat, lucru care în matematică nu este permis niciodată. Infinitul e doar un mod de a vorbi, sensul real fiind o limită de care anumite rapoarte se apropie indefinit, în timp ce altora li se permite să crească fără restricţie”.

      Eu sunt de acord cu ce a spus Cantor, anume că „infinitul, sau «absolutul» îi aparţine doar lui Dumnezeu”. Toată viaţa sa Cantor a fost obsedat de problema infiniţilor şi a sfârşit prin aşi pierde minţile.

      Logica noastră, desprinsă din finit, nu se poate aplica infinitului, căci duce la paradoxuri. Şi asta se ştie de mult. Giordano Bruno scria că „Există un infinit unic, perfect şi simplu şi care prin sine şi în mod absolut nu admite existenţa a ceva mai mare sau mai bun. El este unic şi pretutindeni întreg, Dumnezeu sau natura universală, şi nimeni nu poate avea imaginea sau reprezentarea lui perfectă, dacă nu este el însuşi infinit”.

      După mine punerea problemei în acest mod, adică să înmulţeşti infinitul cu nimic, e similară cu acea acţiune de a umple cu apă un butoi fără fund.
      La baza Lumii stă CEVA (esenţial), iar NIMIC(ul) este o abstracţie pură.

      Din punct de vedere matematic operaţiile cu infiniţi nu au sens. Găseşti suficientă argumentaţie în această direcţie în cartea lui John Barrow numită „Cartea infinitului” (Ed. Humanitas, 2012).

      Ștergere
  8. Sunt de acord că este ceva mai greu de înţeles infinitul, mai ales pentru cei care au început să-l studieze primii. Dar tocmai această problematică din jurul infinitului spune totul despre puterea lui. De aceea, eu te sfătuiesc să nu te opreşti la a te mulţumi cu nişte concluzii superficiale în privinţa infinitului, dacă vrei să înţelegi mai multe despre "creaţie". În ultimă instanţă, cine aruncă creaţia pe umerii lui Dumnezeu nu face altceva decât mută problema apariţiei Universului la problema apariţiei lui Dumnezeu (entitate ce ar trebui să fie şi mai complexă decât propria sa creaţie). Aşadar, cel puţin pe mine nu m-ar mulţumi o asemenea mutare şi aş fi trist dacă pe tine te-ar mulţumi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ar trebui să fi trist pentru că ştiinţa va trebui să-şi definească limitele. Ea rămâne o încercare de explicare a lumii perceptibile, iar cele legate de Absolut trebuie lăsate în seama religiilor, până la viitoarea lor împăcare.

      Ai o problemă în a înţelege divinitatea. De ce îl deosebeşti pe Dumnezeu de propria Creaţie? Nu trebuie să-l vezi ca pe ceva distinct de Lume pentru că El este Totul. Este devenirea în act, este împăcarea contrariilor, este Raţiunea superioară, este Logosul lumii şi multe alte atribute i se potrivesc, dar mai presus de toate este oceanul nesfârşit din care îşi trag seva toate existenţele (orice particulă, oricât de mică sau oricât de mare ar fi ea, este o existenţă nemărginită în dimensiunea ei profundă, care se coboară în interiorul ei. Constantin Noica îi spunea „introdeschidere”).

      Un înţelept ZEN spunea că „dacă un om obişnuit, în momentul morţii, ar putea să vadă că cele cinci componente subtile ale conştiinţei sunt vide; că cele patru elemente grosiere nu alcătuiesc un «eu»; că adevărata Minte e fără formă şi nici nu vine nici nu se duce; că natura lui e ceva care nici nu începe la naştere şi nici nu piere la moarte, ci e pururi întreagă şi imuabilă în propria ei adâncime; CĂ MINTEA LUI ŞI OBIECTELE DIN JUR SUNT UNA ŞI ACEEAŞI REALITATE – dacă ar putea el să realizeze asta, pe dată ar primi Iluminarea”.

      Aceasta e singura Cale de a pătrunde în Absolut, de a ajunge la Adevăr şi de a înţelege Viaţa, care este omniprezentă în univers. Ori, (Calea, Adevărul şi Viaţa) = (Iisus).

      Ștergere
  9. Din câte ştiu eu, noţiunea de Dumnezeu a fost introdusă pentru a explica apariţia Universului în mod analog precum poate fi explicată apariţia unei case datorită acţiunii conştiente a unui proiectant. Aşa că a face confuzie între Dumnezeu şi creaţia sa este ca şi cum ai face confuzie între o casă şi proiectantul ei. Deci, se pare că nu eu am o problemă în a înţelege divinitatea.

    Probabil tu înţelegi altceva prin Dumnezeu decât mine, aşa că mai bine revenim la misterele Fizicii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dumnezeu este infinit ca şi universul. Şi dacă şi Arhitectul şi Casa, din exemplul tău, sunt infiniţi, nu se interpătrund? Deci nu mai poţi separa Casa de Arhitect, iar Dumnezeu şi Creaţia Sa sunt Una. Toate lucrurile sunt în El şi nu se pot sustrage Lui. Mintea umană limitată nu-L poate înţelege pe Dumnezeu în baza unor concepte desprinse din lumea finită. Dar a fost lăsată o portiţă spre Adevăr. Aceasta este Mintea omului Iluminat (stare de conştiinţă modificată). Dacă vei întâlni un Iluminat (şi va trebui să-l cauţi) întreabă-l ce este Lumea şi dacă îţi va spune că este o iluzie, să-l crezi.

      Nu prea mai am timp de scris, căci am intrat în sezon de zugrăveli. Totul e dea valma şi abia stau printre cutii cu lavabil, hârtii răvăşite, cărţi acoperite cu folie, iar de afară mă cheamă caprele, care nu prea şi-au făcut plinul cu frunze, căci seceta a uscat totul.
      Dacă aş fi ştiut despre cum e treaba cu Dumnezeu şi Calea spre El de mic, m-aş fi orientat spre ascetism şi meditaţie. E singura Cale de a evada din această iluzie pe care o numim lume şi care, pe măsură ce trece timpul, va deveni un coşmar din care nu ne va putea salva decât Dumnezeu.

      Ștergere
  10. Dacă sunt infiniţi şi se întrepătrund, atunci pesemne că-l identifici pe Dumnezeu cu natura. Ori, eu cred în natură, deci problema ar fi rezolvată. Spor la lucru şi ferice de caprele care te au prin preajmă, deşi nu te merită!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Odată Einstein a fost întrebat de o cucoană: „Domnule Einstein, ce aş putea să fac pentru ca fiul meu să devină fizician?”. „Trimiteţi-l cu vacile la păscut – i-a răspuns el – şi dacă e să devină fizician, va ajunge cu siguranţă”. Şi şti că avea dreptate? Când dimineaţa caprele încep concertul (alcătuiesc un cvartet) ca să le duc la păşunat, ele, de fapt, mă invită la lectură. Îşi mai fac ele de cap atunci când mă simt afundat în lectură, dar în linii mari sunt ascultătoare. Şi n-ai cum să lipseşti de la lecţii, că sunt foarte insistente.

      Aşa că achiziţionează nişte capre. Ele te vor ajuta să înduri mai uşor mizeriile capitaliste şi te vor ţine în mijlocul naturii, adică mai aproape de Dumnezeu, dacă tu îl reduci doar la Natură.

      Ștergere
  11. Normal că te invidiez, dar până să-ţi pot urma sfatul mai durează.

    RăspundețiȘtergere
  12. Electronul nu explodeaza fiindca forta magnetostatica dintre cei doi curenti diametrali opusi, ai celor doua semiunde gigantice ale electronului, echilibreaza forta electrostatica de respingere dintre cele doua semiunde de acelasi semn.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, e o ipoteză, printre miile de ipoteze care circulă. Vedem care va rezista timpului. Va rezista aceea care este mai bine cramponată în începuturile teoriei pe care se bazează.

      Ștergere

Comentariile vor fi moderate în măsura timpului meu disponibil, după care vor apărea pe blog. Voi încerca să public doar comentariile consistente sau interesante sau adevărate sau corecte sau la obiect. Voi căuta să le elimin pe cele din care nu avem nimic de învățat sau pe cele care afectează negativ mintea cititorului sau reclamele fără legătură cu blogul. De asemenea, voi face tot posibilul să răspund la comentariile care cer un răspuns. Vă mulţumesc pentru efortul vostru de a scrie în lumina acestor consideraţii!

Postări populare

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate