Poezii

Pe marginea genunii

Pe marginea genunii râzi spre mine

Şi mă compătimeşti cum te implor

De jos: - Iubito, fă să fie bine !

Adu-ţi aminte de al nostru dor !

Iar tu te-ndepărtezi îngândurată.

Mă laşi zbătându-mă-n abisul gol.

Nu mă vei mai cunoaşte niciodată,

Căci te aşteaptă, vesel, noul rol.

Ce umbră e când soarele se lasă,

Cât întuneric vine pe pământ !

A fost lumină, acum bezna-i deasă;

A fost viaţă, acum e mormânt...

Primăvară deschisă

Ce nou e totul !

Iată cum îmbobocesc visele noastre,

Cum ne invadează viitorul !

Acum suntem împreună,

Pe veci.

Nici o stea nu ne mai desparte.

Căci am reuşit.

Am ajuns pe continentul libertăţii.

Haide, intră în sufletul meu şi răscoleşte-l !

Sunt liber să te iubesc.

Aleargă, să alerg după tine,

Zâmbeşte, să înnebunesc,

Cântă să uit de mine.

Deschide ochii să-ţi ofer o floare

Şi să te sărut…

280493

Ce sunt eu…?

Ce sunt eu, acest nimic,

Într-un Univers veşnic ?

Eu sunt doar un zgomot tern

Într-un Univers etern.

Ce pot eu în lumea asta,

Un pipernicit neghiob,

Când pe umeri mi-e năpasta

Legilor naturii rob ?

Azi, cuvânt între cuvinte,

După ce voi fi murit,

Voi fi doar ce-am fost ‘nainte:

Un simbol în infinit.

Ochii mei, buzele mele

Se vor risipi-n ţărână;

Ploaia totul o să spele

Şi nimic n-o să rămână…

Botiz

(230900,1217)

Cine eşti tu

Cine eşti tu, de-mi luminezi viaţa

Şi-nviorezi odaia-n care sunt ?

Eşti soarele ce râde dimineaţa,

Eşti floare pentru gândul meu mărunt.

Cine eşti tu, de-mi tulburi raţiunea

Şi mă transformi în fericit poet ?

Eşti o zeiţă albă, eşti minunea

Ce mă învârte-ntr-un etern balet.

În veci vei fi aceea dragă mie

Şi voi dori fiinţa ta mereu,

Căci umpli fiecare galerie

Din labirintul sufletului meu.

Deceniu

Acum, când se despică muguri, când înverzesc pomii golaşi,

Acum, când printre flori ne cântă, acei romantici greieraşi,

Când rândunele ostenite sosesc la cuiburile lor

Şi când în inimi îngheţate renaşte al vieţii fior.

Aşa-i acum când ziua noastră ne aminteşte cum, demult,

Ai răsărit misterioasă în golul meu atât de mult,

Mi-ai alungat tristeţea, moartea, m-ai învăţat să dăruiesc

Şi-ai răsturnat o lume-ntreagă cu râsul tău copilăresc.

De-atunci îmi eşti mereu alături şi-alături îmi vei fi mereu,

De-atunci exist ca să-ţi pot spune "regina sufletului meu".

Şi dacă ne-a fost greu vreodată, loviţi de grijile lumeşti,

Tu ai zâmbit gândirii mele, eu am gândit ca să zâmbeşti.

Lăsând în urma noastră timpul ce trece nemilos, nedrept,

Te vei apropia de mine şi te voi ocroti la piept,

Îţi voi şopti iubindu-ţi părul, te vei topi în ochii mei,

Vom adormi visând la stele, ne vom preface-n porumbei...

Dezamăgire

Ce nemişcate-s toate pentru mine,

Cum mă cufundă în liniştea lor !!

Moment de reculegere se ţine

Acum când, deprimat, eu vreau să mor.

Au fost atâtea clipe fericite,

Aveam atât de multe de făcut,

Dar azi mi-s gândurile obosite,

Sunt trist, sunt melancolic şi tăcut.

Stau aplecat pe foaia de hârtie

Să-mi plâng amarul ce m-a invadat,

Căci florile atât de drage mie

S-au ofilit de tot şi s-au pătat.

S-au dus încet din sufletele noastre

Speranţe dulci şi sincere trăiri,

De-acum ele se-ntipăresc în astre

Şi ne rămân doar simple amintiri…

Botiz

La 23 septembrie 2000

Eşti departe...

Eşti departe de mine.

Sunt departe de tine.

Privesc prin geamul trenului bolnav

Cotropit de dorinţe.

Luminiţele oraşului, îndepărtându-se,

Îmi intensifică durerea.

Ceva nu e bine în lumea asta !

Nimeni nu are dreptul să ne ţină

Atât de departe şi atâta timp.

Cu ce am greşit eu ?

Cu ce ai greşit tu ?

Răsare luna frumoasă, plină,

Înconjurată cu aura

Pictată din melancolia

Viselor mele.

Nimic nu e mai bine

Decât să te văd,

Să te aud,

Să te am — DRAGOSTE !

Undeva în tren

8 februarie 2001

Mă sting încet...

Mă sting încet de dorul tău

Şi sufăr în tăcere,

Căci, aşteptându-te mereu,

Totul din mine piere.

Tu nu-nţelegi ce mult te vreau

Şi nu poţi înţelege

Că lumea-ntreagă pot s-o dau

Regino, să-ţi fiu rege !

Să te ating, să te ador

Minune fermecată,

Să te iubesc ş-apoi să mor

Cu inima-mpăcată.

O, visul meu, o, taina mea,

Dar când te vei desface

Să-ţi dăruiesc tot ce-aş putea

Şi tot ce poate place ?

Apropie-te chiar acum

Când nu suntem departe,

Că în curând noi vom fi scrum,

Moartea ne va desparte !

Ce multe poate îndura

Un suflet de tristeţe

Şi cât de simplu poţi lăsa

O inimă să-ngheţe !!!

(311201,2200)—(70102,1634)

Mi-e dor de ea

S-a dus din nou iubita-mi dulce,

Sunt iarăşi singur, întristat

Şi cugetul cu ea mi-l duce

Când am atâtea de-nvăţat.

Zac copleşit cu cartea-n faţă,

Privesc în gol fără vreun rost.

Îngândurat o văd prin ceaţă;

Visez la clipele ce-au fost,

Mi-aduc aminte cum există,

Cum zburdă roată-n preajma mea,

Cum tulbură ea mintea-mi tristă

Şi-mi umple vremea cum ea vrea.

Ce mult doresc a ei lumină,

Ce mult aş vrea s-o pot vedea,

Ce mult aştept ca să revină,

Ce mult mi-e dor de draga mea !

Mi-e dor de tine şi-s nervos…

Mi-e dor să nu-mi lipseşti atâta vreme,

Să nu mai pleci când eu te vreau mereu !

Nu-mi cere inimii iar să te cheme

Şi nu mai abuza de chinul meu !

Nu te-am văzut de ieri şi de-o vecie

Şi-acum sunt fără vlagă, simt că nu-s,

Căci tu, cea scumpă şi cea dragă mie,

Ţi-ai luat bagajele şi-apoi te-ai dus…

E-adevărat că vii urgent acasă

Şi-mi spui că totu-i bine, nimic nou,

Dar uiţi că fără tine nu mă lasă

Nici mintea-n pace. Ce mai, sunt un bou !

Sper că de-acuma-ncolo-i înţelege

Că trebuie să fii mai mult a mea,

Că nu există-n lumea asta lege

Ce poate-atâta timp să mi te ia !

Botiz

(290300,408)

Sunt pustiu

Tu ai plecat şi-acum sunt fără tine

Şi sunt rămas în urma ta, pustiu.

Mă străduiesc să rabd, să fie bine;

Ca să te-apropii, iată-mă, îţi scriu.

Îmi amintesc mereu buzele tale,

Zâmbetul tău vioi şi-atât de plin,

Îmi amintesc de mersul tău agale,

De părul tău ce creşte lung şi lin.

Cum poţi să fii atâta de departe

Când eu tânjesc să te văd iar râzând ?

Sunt copleşit, mi-s clipele deşarte,

Să te am iar, e unicul meu gând.

Sunt trist şi-aştept un semn ori o minune.

Cum să mă-nveselesc, să nu mai ştiu

Că tu-ai plecat şi-acum sunt fără tine ?

Mă sting încet, în urma ta, pustiu...

Vreau să te ţin la piept…

Vreau să te ţin la piept, să uit de mine,

Să ştiu că eşti a mea măcar atunci,

Să-ţi înfior şi sângele din vine,

Să fac ceva să nu mă mai alungi.

Priveşte-mă cum scriu aceste rânduri,

Cu cât nesaţ vorbesc despre noi doi !

De-ai şti tu câte mii şi mii de gânduri

M-au înecat în lacrimile-ploi…

Degeaba-ncerc să te ascund departe,

Să-mi fac refugiu în descoperiri,

Căci tu-mi zâmbeşti din fiecare carte;

Cu-a ta făptură veşnic mă inspiri.

Nu ştiu cât voi mai suferi-ntr-atâta

Şi nu pricep dacă totul e drept,

Ştiu doar că tu mi-eşti scumpa şi iubita

Şi vreau nespus să te mai ţin la piept.

Botiz

(310300,1505)

Sunt trist...

Sunt trist şi nimeni pe Pământ

Nu poate să-nţeleagă

Ce mult aş vrea să fi aici,

Să-ţi spun cât mi-eşti de dragă.

Eşti dusă-ntre străini să ceri

A minţii relaxare

Şi m-ai lăsat să tânguiesc

Cu gândurile-amare.

N-am tren spre casă, hoinăresc

Pierdut şi singuratic.

Prieteni nu mă recunosc

Bărbos cum sunt, apatic.

M-am aşezat pe-o bancă-n parc

Ca să-mi ascund necazul;

Scriindu-ţi, lacrimi reuşesc

Să-mi mângâie obrazul.

Mi-e dor de râsul fermecat,

De gura-ţi voluptoasă,

De compania ta mi-e dor,

A mea împărăteasă.

Lipsit de vlagă, orb şi surd

Jelesc şi nu mi-e bine,

Sunt trist şi-aşa vreau să rămân

Până vei fi cu mine…

Porumbeşti

19 iulie 2002