Căutați ceva anume?

miercuri, 5 octombrie 2011

Suntem în partea solidă a Galaxiei


Ştim că scoarţa Pământului are o anumită grosime şi este o porţiune solidă a Pământului. De asemenea, ştim că această scoarţă a Pământului are o oarecare viteză de rotaţie. Dacă această viteză de rotaţie a scoarţei ar fi prea mică, atunci părţile ei inferioare dinspre centrul Pământului ar începe să se desprindă de ea şi să cadă spre centru pentru că forţa centrifugă a părţilor inferioare n-ar fi suficientă pentru a le menţine lipite de scoarţă, neputând compensa forţa de gravitaţie produsă de materia aflată în centrul Pământului. Dacă, dimpotrivă, viteza de rotaţie a scoarţei Pământului ar fi prea mare, atunci părţile ei superioare aflate la suprafaţa sa ar fi aruncate în cosmos datorită vitezei centrifuge prea mari. Din fericire pentru noi, scoarţa terestră a avut suficient timp să se autoregleze în aşa fel încât părţile ei inferioare şi superioare să nu se desprindă.
Aşadar, putem spune că scoarţa terestră este o porţiune a Pământului care se mişcă exact cu viteza de rotaţie potrivită, viteza aflată între două limite impuse de compoziţia scoarţei. Dacă scoarţa ar fi un material mai moale, atunci ea ar fi mai subţire, căci cele două limite între care se poate situa viteza de rotaţie ar fi mai apropiate, caz în care părţile inferioare s-ar desprinde mai uşor la viteze prea mici, iar părţile superioare s-ar desprinde mai uşor la viteze prea mari. Dimpotrivă, dacă scoarţa ar fi un material mai dur, atunci cele două limite impuse vitezei de rotaţie ar fi mult mai îndepărtate una de cealaltă şi ar permite scoarţei să aibă o grosime mai mare.
Este important să înţelegem încă un fapt interesant. Cele două limite între care se poate situa viteza de rotaţie a scoarţei depind foarte mult şi de raza scoarţei, nu doar de compoziţia ei. Mai precis, pe măsură ce raza scoarţei ar fi mai mare, diferenţa dintre forţele centrifuge care ar putea desprinde părţile scoarţei devine mai mică şi permite ca scoarţa să fie suficient de groasă chiar şi dacă este compusă din materiale mai moi.
Cum forţele centrifuge din scoarţă depind şi de viteza de rotaţie a scoarţei, nu doar de distanţa ei până la centru, este posibil ca la distanţe diferite de centru să existe diferite straturi ale scoarţei în care se aplică aceste legi, fiecare strat fiind compus din particule care sunt aproape în repaus una faţă de alta, iar straturi diferite având viteze de rotaţie diferite. În esenţă, fiecare strat astfel creat caută să menţină particulele sale în imponderabilitate. Stratul care nu poate găsi imponderabilitatea îşi poate menţine forma doar dacă este suficient de solid pentru ca părţi din el să nu se desprindă sub acţiunea forţelor centrifuge sau de atracţie care acţionează asupra componentelor sale.
Evident, este posibil ca scoarţa terestră să se mişte simultan suficient de încet încât părţile ei superioare să fie atrase spre centru şi suficient de repede încât părţile ei inferioare să fie aruncate spre exterior. În aceste condiţii se creează o presiune în scoarţa terestră, presiune ce poate determina densitatea ei şi compoziţia ei.
Observaţi acum că în ansamblul ei scoarţa terestră este un loc liniştit, unde nu se produc prea multe schimbări geologice. Ba chiar este un loc atât de liniştit încât stabilitatea în timp a mediului permite dezvoltarea materiei vii până la apariţia omului.
Desigur că asemenea raţionamente pot fi extinse şi la alte sisteme. Un exemplu foarte bun ar putea fi sistemul de inele al planetei Saturn. Studiul acestor inele cu proprietăţi destul de bine cunoscute ne permite să facem aprecieri cantitative ale unor asemenea legi ce guvernează sistemele în rotaţie, dar consider că este mai important să înţelegem întâi aspectele fundamentale ale acestora.
În altă ordine de idei, este obligatoriu ca şi în cazul sistemului solar să existe o asemenea „scoarţă” (sau mai multe). Ea ar putea fi dată de centura de asteroizi. Centura de asteroizi este alcătuită dintr-un „material” mai moale decât scoarţa Pământului şi, prin urmare, trebuie să se afle în zona în care se echilibrează cel mai bine forţele centrifuge cu cele gravitaţionale, o zonă liniştită a sistemului solar, în care este posibil să fi început dezvoltarea vieţii în sistemul solar.
Nu putem încheia fără să transferăm asemenea raţionamente şi la suprasistemul în care se găseşte sistemul nostru solar, adică la Galaxie. Mai precis, din moment ce stelele din jurul nostru sunt aproape nemişcate pe cer, este foarte posibil ca zona Galaxiei în care se află sistemul solar să fie tocmai acea „scoarţă” liniştită în care există suficientă stabilitate pentru ca viaţa să aibă timp rezonabil de evoluţie. Atunci ar mai rezulta că şi celelalte civilizaţii extraterestre avansate se află cam în aceeaşi zonă a Galaxiei în care se află sistemul solar.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate