Cercetările mele din luna octombrie 2008

(Vineri, 3 octombrie 2008)

-(20:09). Un subiect foarte interesant mi se pare studiul curburii infinite şi al torsiunii infinite. Se pare că un corp care s-ar deplasa pe o traiectorie de curbură şi torsiune infinite ar trebui să fie în repaus. Aşa să fie oare? Pentru a răspunde trebuie să arătăm că viteza aparentă (adică proiecţia vitezei pe axa elicei) în acest caz este nulă, deci independentă de viteza pe elice.

-(21:08). Avem relaţia

.

Observaţi că dacă valoarea curburii este infinită iar valoarea torsiunii este finită, atunci viteza aparentă este nulă şi independentă de viteza pe elice. Deci, chiar dacă viteza pe elice este tocmai viteza luminii, mobilul care merge pe acea elice ne va apărea în repaus. Evident, în acest caz elicea este degenerată într-un punct, iar mobilul care merge pe o asemenea „elice” rămâne veşnic în repaus.

-(21:29). La fel, dacă în relaţia de mai sus anulăm torsiunea în timp ce menţinem curbura finită, obţinem tot o viteză aparentă nulă, iar mobilul se deplasează pe un cerc. Dacă valoarea curburii este foarte mare, din nou, avem o mişcare pe un cerc de rază foarte mică şi putem face o analogie cu „mişcarea pe un punct” de mai sus.

-(21:33). Cu această observaţie putem fi acum siguri că repausul se defineşte în funcţie de parametrul pe care îl considerăm infinit. Evident, un repaus veritabil se obţine numai când valoarea curburii este infinită, altfel corpul se mişcă pe un cerc, iar viteza lui pe cerc poate fi observată şi măsurată.

-(21:38). Atunci, hai să introducem un postulat foarte important în Fizica elicoidală:

-Un corp este în repaus dacă şi numai dacă valoarea curburii traiectoriei sale este infinită.

Evident, un asemenea postulat s-ar putea transforma în definiţia repausului. Mai precis, am putea defini:

-Se numeşte repaus acea stare de mişcare în care un mobil se deplasează pe o curbă cu valoarea infinită a curburii.

Acum nu ne rămâne decât să studiem proprietăţile unei asemenea stări de mişcare şi să vedem dacă ea satisface toate proprietăţile repausului aşa cum îl cunoaştem noi până acum. De exemplu, ar fi interesant de văzut cum se transformă acest tip de repaus în relativitatea restrânsă.

-(21:54). Fie un mobil care se mişcă pe o curbă de curbură infinită. Vrem să aflăm ce parametri va avea curba pe care se mişcă acel mobil văzut într-un alt reper inerţial. Există două tipuri de repere demne de a fi luate în seamă:

-un reper care se mişcă paralel cu axa curbei pe care „se mişcă” mobilul aflat în repaus;

-un reper care se mişcă perpendicular pe axa acelei curbe.

Restul reperelor ar putea fi o combinaţie de acestea două.

-(22:01). Vom analiza întâi primul caz. Evident, în acest nou reper mobilul nu mai poate fi considerat în repaus, deci trebuie să obţinem cumva faptul că el se deplasează pe o curbă de curbură neinfinită care, prin intermediul noilor valori pentru curbură şi torsiune, să ne permită obţinerea prin calcul a unei viteze aparente nenule şi egale cu viteza reperului.

-(22:09). Pentru ca viteza aparentă să nu fie nulă este necesar ca valoarea curburii să devină finită sau valoarea torsiunii să devină infinită. Pe care variantă o alege natura?

-(22:39). Mai trebuie să observăm un aspect. Indiferent că reperul se mişcă paralel sau perpendicular pe axa curbei de repaus, curba nouă trebuie să aibă parametri „normali”, adică nici nuli şi nici infiniţi.

-(22:46). Interesant este că dacă ambii parametri au aceeaşi natură (ambii sunt nuli sau ambii sunt infiniţi), atunci raportul lor poate fi „normal” şi chiar variabil.

-(22:49). Ca să putem rezolva problema, trebuie să ne amintim că viteza unghiulară este proporţională cu radicalul sumei pătratelor curburii şi torsiunii. Asta ar însemna că natura parametrilor se răsfrânge şi asupra naturii vitezei unghiulare.

-(22:52). Dar viteză unghiulară infinită nu prea sună bine. Deci va trebui să admitem, cel puţin provizoriu, că viteza unghiulară şi, implicit, curbura şi torsiunea sunt finite. Atunci putem considera că avem răspunsul: curbura care a fost infinită în repaus devine finită în mişcare.

-(22:58). Ok, am înţeles, reperul în mişcare modifică valoarea curburii. Totuşi, ce se întâmplă cu torsiunea? Ea rămâne constantă?

(Miercuri, 8 octombrie 2008)

-(00:09). Ceva mă face să mă gândesc, totuşi, la posibilitatea ca repausul să fie dat de curbură finită şi torsiune nulă. Acest ceva este necesitatea ca viteza unghiulară să nu fie infinită în cazul unui corp aflat în repaus. Aceasta ar explica, de exemplu, de ce o nebuloasă în repaus se roteşte. Curbura ar putea fi masa de repaus.

(Sâmbătă, 11 octombrie 2008)

-(15:07). Mă gândesc la posibilitatea (care, probabil, ar trebui postulată) ca un corp aruncat şi lăsat liber să aleagă o traiectorie de torsiune maximă. Torsiunea este maximă atunci când este egală cu curbura. Poate că asta ar putea explica prin metode clasice de ce raportul giromagnetic este cam de două ori mai mare pentru electron decât pentru o spiră.

-(15:12). Va trebui să postulez odată faptul că orice corp în mişcare este un curent electric. Nu ştiu ce mă tot împiedică să postulez asta. Probabil, pentru că nu am valorile cantitative necesare pentru a determina acest curent electric. Sau poate că am impresia că dacă aş admite că orice corp în mişcare este un curent electric, atunci ar trebui să admit că şi Pământul în mişcare pe orbită este şi el un curent electric şi poate că am impresia că asta ar fi absurd. De ce ar fi absurd?

-(15:28). Ok, hai să presupunem că şi Pământul în mişcarea sa pe orbită este un curent electric. În acest caz, care ar fi intensitatea curentului electric produs de Pământul în mişcare? Ce sarcină electrică ar trebui să-i asociem Pământului? Nu cumva am ajunge la rezultate ce contravin realităţii? În mod sigur, nu. Asta dacă le interpretăm corect.

-(15:35). Cel mai sigur ar fi să începem cu electronul. Să vedem ce sarcină electrică asociem electronului. Sau, mai bine zis, să vedem ce facem ca să ajungem la valoarea corectă a sarcinii electronului.

(Joi, 16 octombrie 2008)

-(0:47). Pentru a putea corobora Fizica elicoidală cu electromagnetismul, trebuie să revin la o idee mai veche de-a mea: nu există sarcini electrice, ci numai curenţi electrici. Cu ajutorul curenţilor electrici putem obţine atât câmp magnetic, cât şi câmp electric, atât magneţi, cât şi sarcini electrice. Această idee îndrăzneaţă mă obligă să descriu comportamentul electronilor apelând la curenţii electrici. Aşadar, dacă nu există sarcini electrice, atunci ce sunt electronii?

-(0:57). Ştim că un curent electric liniar apare neutru pentru un observator în repaus, dar apare încărcat electric pentru un observator care se mişcă paralel cu acel curent. Din perspectiva Fizicii elicoidale, un curent electric văzut în repaus trebuie să fie efectul mişcării în sens contrar pe două elice coaxiale cu acelaşi pas şi aceeaşi rază.

-(1:02). Să vedem dacă o atare imagine a curentului electric nu duce la contradicţii. Dealtfel, progresul Fizicii elicoidale va consta tocmai în urmărirea consistenţei cu electromagnetismul.

-(17:54). Încărcarea electrică a unui curent se datorează faptului că acel curent este văzut în mişcare. Un curent liniar va apărea încărcat numai dacă ne vom deplasa paralel cu el însuşi, iar un curent circular va apărea încărcat numai dacă ne vom roti în jurul unei axe perpendiculare pe planul curentului. Dar, un curent elicoidal va apărea încărcat indiferent cum ne vom mişca faţă de el.

(Duminică, 19 octombrie 2008)

-(19:41). Dacă am admite că un curent electric poate fi modelat prin mişcarea pe două elice coaxiale de acelaşi pas şi aceeaşi rază, atunci ar apărea problema sensului curentului electric. Deci, cum obţinem sensul curentului electric în acest caz, având în vedere că situaţia celor două elice este absolut simetrică? Trebuie să introducem undeva o asimetrie din care să putem obţine sensul curentului electric. Nu cumva curent electric poate fi considerat chiar şi un singur corp care se deplasează pe o elice?

-(19:47). Nu trebuie să uităm că elicea nu are neapărat pasul şi raza constante. De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că există atât curent electric de deplasare, cât şi de conducţie. Existenţa curentului electric de conducţie este cea care ne obligă să luăm în considerare analogia curentului electric cu mişcarea unui singur corp pe o singură elice. Aici trebuie să piscălim mai mult până când înţelegem analogia.