Scriam în postarea precedentă că lagrangeanul în Fizica elicoidală este dat de diferența dintre curbură și torsiune și că natura mișcă în așa fel corpurile încât diferența dintre curbură și torsiune să fie cât mai mică.
Să studiem acum dacă putem explica gravitația bazându-ne pe această noutate.
Știm că un corp în repaus poate fi considerat că se mișcă pe o traiectorie de curbură INFINITĂ, deci prea mare în comparație cu torsiunea (repausul este, de altfel, imposibil în Fizica elicoidală). Așadar, pentru corpul în repaus, natura „va lua măsuri” ca diferența dintre curbură și torsiune să nu fie atât de mare, MICȘORÂND-O. Aceste măsuri se lasă cu „scoaterea din repaus” a corpului, aceasta fiind singura cale prin care poate fi micșorată curbura pentru a o apropia de egalitatea cu torsiunea. Iată, deci, un mecanism posibil care poate explica apariția „forței” gravitaționale.
Dar ce se întâmplă dacă curbura este mai mică decât torsiunea? Știm că un corp care se mișcă rectiliniu (situație, de asemenea, imposibilă în Fizica elicoidală) are curbura traiectoriei NULĂ, deci prea mică în comparație cu torsiunea. Atunci, natura, promptă ca de obicei, va lua din nou „măsuri”, de data aceasta să MĂREASCĂ curbura, deviind astfel corpul de la traiectoria rectilinie. Observați, desigur, că și această influență poate fi interpretată din nou ca fiind o „forță” gravitațională.
Așadar, ce spuneți, aduce Fizica elicoidală un mecanism nou pentru explicarea gravitației?
