Trebuie să existe transformări care invariază constanta Planck

 
Am demonstrat deja că repausul și mișcarea rectilinie sunt imposibile, deoarece ar implica existența unor observatori privilegiați în Univers, care n-ar mai putea măsura curbura și, respectiv, torsiunea traiectoriilor.

Imposibilitatea repausului implică existența unei viteze liniare universale (viteza luminii). Imposibilitatea mișcării rectilinii implică existența unei viteze de rotație universale (legată de constanta Planck).

Dacă pentru viteza liniară există transformările Lorentz, transformări care invariază viteza luminii, tot astfel și pentru viteza de rotație trebuie să existe transformări care invariază constanta Planck.

Noțiuni ale Fizicii elicoidale

În Fizica elicoidală se pot formula următoarele definiții precise legate de mișcarea unui corp.

Orice corp în mișcare parcurge o curbă (netedă) în spațiu, numită traiectorie. Traiectoriile sunt descrise de doi parametri, unul este curbura traiectoriei, iar celălalt este torsiunea traiectoriei. Acești doi parametri se modifică în timpul mișcării, dar într-un interval de timp suficient de scurt ei pot fi considerați constanți, caz în care îi numim tocmai curbura instantanee și torsiunea instantanee.

Elice circulară instantanee. Se numește elice circulară instantanee elicea circulară ai cărei parametri sunt tocmai curbura instantanee și torsiunea instantanee.

Curbură complexă instantanee. Se numește curbură complexă instantanee numărul complex $\textbf{q}=\kappa+\textbf{i}\tau$, unde $\kappa$ este curbura instantanee, iar $\tau$ este torsiunea instantanee. 

Darbuzian. Se numește darbuzian modulul curburii complexe. Așadar, darbuzianul este numărul $d=\sqrt{\kappa^2+\tau^2}$.

În Fizica elicoidală energia (totală a) unui corp depinde de forma traiectoriei sale. Mai exact, energia este proporțională cu darbuzianul. Torsiunea traiectoriei este asociată energiei cinetice, iar curbura traiectoriei este asociată energiei potențiale, în sensul că dacă crește torsiunea, crește energia cinetică, iar dacă crește curbura, atunci crește energia potențială.

Schimbarea parametrilor elicei circulare instantanee se poate realiza doar prin interacțiune cu un alt corp. 

Are spațiul mai multe dimensiuni?

Dacă vom compara două puncte de pe traiectoria unui corp, vom putea vorbi despre viteza liniară a acelui corp (lungimea segmentului descris de corp în timp). 

Dacă vom compara trei puncte de pe traiectoria corpului, vom putea vorbi despre viteza sa areolară (aria triunghiului descris în timp). 

Dacă vom compara patru puncte de pe traiectorie, vom putea vorbi despre viteza volumică (volumul tetraedrului format de cele patru puncte). 

Are spațiul mai multe dimensiuni? Ce se întâmplă dacă vom compara cinci puncte de pe traiectorie?

Corpurile interacționează astfel încât axele traiectoriilor acestora să coincidă

Cu teorema de recurență a formulelor lui Frenet am arătat că pentru orice curbă netedă din spațiu, oricât de complicată ar fi ea, există o dreaptă fixă, numită „axa curbei”. De exemplu, pentru o elice circulară, axa curbei este tocmai axa elicei. Pentru o curbă de precesie constantă, axa curbei este axa în jurul căreia precesează tangenta de ordinul al doilea.

Descoperirea acestei drepte fixe în spațiu are consecințe noi, tulburătoare în Fizică, dacă postulăm că interacțiunile a două corpuri se datorează tendinței acestor corpuri de a se deplasa pe traiectorii care au aceeași axă.

Fizica actuală nu explică gravitația. Dar Fizica elicoidală?

Scriam în postarea precedentă că lagrangeanul în Fizica elicoidală este dat de diferența dintre curbură și torsiune și că natura mișcă în așa fel corpurile încât diferența dintre curbură și torsiune să fie cât mai mică.

Să studiem acum dacă putem explica gravitația bazându-ne pe această noutate.

Știm că un corp în repaus poate fi considerat că se mișcă pe o traiectorie de curbură INFINITĂ, deci prea mare în comparație cu torsiunea (repausul este, de altfel, imposibil în Fizica elicoidală). Așadar, pentru corpul în repaus, natura „va lua măsuri” ca diferența dintre curbură și torsiune să nu fie atât de mare, MICȘORÂND-O. Aceste măsuri se lasă cu „scoaterea din repaus” a corpului, aceasta fiind singura cale prin care poate fi micșorată curbura pentru a o apropia de egalitatea cu torsiunea. Iată, deci, un mecanism posibil care poate explica apariția „forței” gravitaționale.

Dar ce se întâmplă dacă curbura este mai mică decât torsiunea? Știm că un corp care se mișcă rectiliniu (situație, de asemenea, imposibilă în Fizica elicoidală) are curbura traiectoriei NULĂ, deci prea mică în comparație cu torsiunea. Atunci, natura, promptă ca de obicei, va lua din nou „măsuri”, de data aceasta să MĂREASCĂ curbura, deviind astfel corpul de la traiectoria rectilinie. Observați, desigur, că și această influență poate fi interpretată din nou ca fiind o „forță” gravitațională.

Așadar, ce spuneți, aduce Fizica elicoidală un mecanism nou pentru explicarea gravitației?

Lagrangeanul în Fizica elicoidală

În Fizica elicoidală lagrangeanul este dat de diferența dintre curbură și torsiune. Natura alege să miște corpurile pe calea în care această diferență este cât mai mică, adică chiar nulă.

Dacă există o viteză de translație maximă, nu cumva există și o viteză de rotație minimă?

Dacă există o viteză de translație maximă, nu cumva există și o viteză de rotație minimă? Din moment ce există o constantă foarte mică, cu dimensiunile unui moment cinetic (constanta Planck), aceasta sugerează că ar exista și o viteză de rotație minimă, căci vitezele de rotație sunt asociate momentelor cinetice. Dar, dacă ar exista o asemenea viteză de rotație minimă (viteza de rotație a Universului însuși), atunci ar trebui ca aceasta să rămână minimă pentru orice observator. Deci ar fi nevoie de o nouă lege relativistă de compunere a vitezelor de rotație. Și atunci, așa cum vitezele de translație se compun după legea $$V=\frac{a+b}{1+\frac{ab}{c^2}},$$ tot astfel, vitezele de rotație ar trebui să se compună după legea $$\Omega=\frac{a+b}{1+\frac{\omega^2}{ab}}.$$

O legătură între unda de probabilitate și mișcarea elicoidală a luminii monocromatice

 La pagina 115 din lucrarea sa „QED, strania teorie despre lumină și materie”, de la Editura Pergament, marele Feynman ne povestește depre amplitudinea probabilității de emisie a undei monocromatice. Observ aici o corelație directă între ceea ce descrie el și mișcarea elicoidală a fotonului.

O deosebire profundă între teorema lui Bilinski și teorema propusă de mine

    Mai citind pe net despre realizările domnului Stanko Bilinski, constat că dânsul a propus o teoremă oarecum diferită de cea propusă de mine. 

    Mai precis, dânsul a propus ca tangenta triedrului superior să fie normala triedrului Frenet. Eu am propus ca tangenta triedrului superior să fie versorul lui Darboux. Propunerea mea are mai multă semnificație fizică și înțeleg acum de ce teorema lui Bilinski a rămas nevalorificată încă.

De altfel, limba croată în care a scris Bilinski îmi este inaccesibilă și doar simbolurile matematice mi-au permis să înțeleg această deosebire între propunerile noastre.

Despre rezonanța orbitală

Deși în aceste zile triste de crime împotriva unor oameni nevinovați îmi este greu să mă adâncesc în cercetări de Fizică, totuși, privind sistemul de sateliți ai lui Jupiter, îmi vine în minte un gând: fenomenul rezonanței orbitale ce caracterizează acest sistem jupiterian este un fenomen universal. Orice sistem suficient de stabil, precum un atom sau o galaxie, este guvernat de aceeași rezonanță orbitală exprimată cantitativ printr-un raport de numere întregi.

Dacă sistemul jupiterian este caracterizat de un raport de numere întregi mici, pe măsură ce coborâm mai mult către interiorul lui Jupiter (sau al Soarelui), ar trebui să găsim rapoarte de numere întregi din ce în ce mai mari în straturile atmosferei acestor corpuri cerești.

Și, nu în ultimul rând, sunt convins că există o corelație clară între acest fenomen universal de rezonanță orbitală și faptul că o curbă de precesie constantă este închisă dacă este caracterizată de un raport rațional (așa cum ne arată, de exemplu, wolfram).



https://mathworld.wolfram.com/CurveofConstantPrecession.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezonan%C8%9B%C4%83_orbital%C4%83

Sindromul Stockholm, singura explicație pentru perpetuarea răului

Singura explicație pentru apariția și perpetuarea războaielor este sindromul Stockholm. Victima unui abuz nu poate sta mult timp nefericită și începe să-și simpatizeze agresorul, îl ascultă și se îndrăgostește de el.

Un agresor reușește să-și adune o gașcă tocmai datorită acestui sindrom. Gașca crește din ce în ce mai mult, până când devine importantă și credibilă.

Despre paternitatea ideilor

N-aș acorda paternitatea unei idei primului autor care a venit cu ideea, ci primului autor care A LUPTAT pentru ideea lui. „După război mulți viteji s-arată.” Spun asta deoarece în lecturile mele de istorie a Științei aflu cum că ar exista dileme privind cui să-i fie acordată paternitatea unei idei.

Așa că, dacă, din fericire sau din păcate, ar mai fi existat un fizician care ar fi susținut că repausul și mișcarea rectilinie sunt imposibile, dacă nu a luptat pentru ca ideea lui să ajungă la urechile tuturor, dacă nu a auzit nimeni încă de el, decât „după război”, nu i-aș acorda merite.

De aceea, consider că trebuie să lupt și lupt pentru a-i trezi la realitate pe fizicienii bătrâni contemporani sau pentru a-i pune pe gânduri pe fizicienii tineri ca să înțeleagă că aceste noțiuni de repaus și mișcare rectilinie sunt ficțiuni.

Eu știu ce luptă grea trebuie dusă cu inertul sistem actual, căruia cu greu îi atragi atenția, cu greu îl faci să înțeleagă, cu greu îl faci să treacă la acțiune. Fac asta încă din adolescență, pe când ideile mele, deși fundamentale, nu aveau încă o bază solidă.

Câteva consecințe ale imposibilității repausului și a mișcării rectilinii

 

Câteva consecințe ale imposibilității repausului și a mișcării rectilinii

Data: 3 ianuarie 2022

Autor: Abel Cavași

Dacă acceptăm că repausul și mișcarea rectilinie sunt imposibile, așa cum am arătat în materialul precedent, atunci va trebui să acceptăm că acestea sunt imposibile față de orice observator din Univers. Aceasta înseamnă că valoarea curburii unei traiectorii nu se poate anula și nu poate deveni nici infinită, oricare ar fi observatorul care măsoară acea curbură. 

Aceasta înseamnă că există o valoare maximă și o valoare minimă a curburii, valori care trebuie să fie invariante la transformările de trecere de la un observator la altul. Altfel spus, valoarea minimă a curburii și valoarea maximă a acesteia trebuie să fie neschimbate, indiferent de observator. 

Dacă un corp se deplasează pe o astfel de traiectorie încât curbura acesteia este minimă față de un observator anume, atunci traiectoria acestui corp trebuie să aibă curbura minimă față de orice alt observator care măsoară acea curbură. De asemenea, dacă un corp se deplasează pe o astfel de traiectorie încât curbura acesteia este maximă față de un observator anume, atunci traiectoria acestui corp trebuie să aibă curbura maximă față de orice alt observator care măsoară acea curbură.

Se impun astfel în Fizică noi transformări care lasă curburile minimă sau maximă invariante. Cine le va găsi primul, oare? Îl îmbrățișez de pe acum...