Căutați ceva anume?

joi, 19 ianuarie 2017

Paradoxul informațional al repausului

Curbura unei curbe ne spune cu ce viteză se schimbă direcția curbei. Dacă direcția curbei nu se schimbă deloc, atunci curbura curbei este nulă. În acest caz, curba este o dreaptă. Dacă direcția curbei se schimbă mereu la fel, atunci curbura curbei este constantă. În acest caz, curba este o porțiune dintr-un cerc.

Dar ce putem spune despre curbura unui punct? Cum se schimbă direcția într-un punct? Habar n-avem! Curbura unui punct este nedefinită. Nu știm ce curbură are un punct. Nu știe nimeni. Și nici nu poate ști. Curbura unui punct este incognoscibilă. Curbura poate fi definită doar pentru curbe care au o anumită lungime nenulă. Avem formula curburii doar pentru curbe. 

Așadar, dacă am putea opri „complet” un corp, atunci informația despre curbura traiectoriei corpului s-ar pierde în neant

De asemenea, dacă am putea porni un corp din repaus, atunci informația despre curbura traiectoriei corpului ar apărea din neant. Căci traiectoria unui corp care se mișcă are curbura bine definită.

În concluzie, dacă informația se conservă, înseamnă că repausul este o utopie.

Iar dacă este să aleg, eu prefer mai degrabă să cred că informația se conservă, decât să cred că există repaus. Îmi este mai ușor să îmi imaginez că toate corpurile care îmi lasă impresia că stau sunt de fapt în mișcare imperceptibilă ochiului meu, decât să îmi imaginez o lume în care informația despre curbură apare din neant și dispare în neant.

Opritul este doar aparent, așa cum și pornitul este doar aparent. Corpurile sunt într-o mișcare perpetuă, în așa fel încât informația despre curbura traiectoriei lor să rămână intactă.

duminică, 4 decembrie 2016

Despre plăcerea sadică de a vorbi despre „pseudoștiință”

Întâlnesc în continuare tot felul de jurnaliști, blogheri sau feisbuciști care își dau mari aere de descoperitori ai pseudoștiinței. 

Articolele sau comentariile lor seamănă cu horoscopul, cu astrologia, căci le lipsesc argumentele științifice clare. Dacă sunt jurnaliști, atunci articolele lor vor fi bine vândute. Dacă sunt blogheri, atunci articolele lor vor avea multe vizualizări. Dacă te împotrivești acestor „realizări”, te vei trezi cu „ciomăgeli” virtuale, jigniri crase, dar nu vei întâlni argumente logice. Vezi, doamne, cum să nu se împotrivească, din moment ce le iei pita de la gură?

Iar comentatorii se bagă în seamă pentru că știu că vor avea multă susținere din partea „sistemului”. E mult mai ușor să fi în acord cu sistemul, decât să i te împotrivești. Dacă i te împotrivești, va trebui să faci față fluxului de proști care te vor ataca (vorba aia, „mulți, dar proști”).

Deși nu sunt specialiști în domeniul despre care scriu, acești mari jurnaliști și blogheri sunt totuși capabili să catalogheze cu mare ușurință lucrări de doctorat sau diverse articole ca făcând parte din pseudoștiință.

Apoi, dacă le atragi atenția, spunându-le că nu avem chiar atâtea certitudini cu câte se laudă ei încât să poată decide atât de categoric unde este limita dintre Știință și pseudoștiință (nici mari filozofi n-au fost în stare să găsească o asemenea limită clară, dar ei pot), te trimit la plimbare și te jignesc. 

Așa că ești nevoit să ieși din „flux”, să iei o pauză, să te odihnești, să-ți aduni energia, după care să intri înapoi în fluxul care ți se opune și să o iei aproape de la zero, încercând să le explici cât de mult greșesc sau să le explici că pe tine nu te-au convins.

Așa că am început să-mi pun întrebarea dacă mai merită să mă bag în fluxul de proști care mi se împotrivesc...

miercuri, 30 noiembrie 2016

Adevărata metodă științifică

Avem noi pe forumul pentru cercetare câțiva dăștepți (se știu ei) care ne tot scot ochii despre cum se face de fapt Știința, sugerând prin asta că noi ăștialalți (bineînțeles, cu excepția lor) suntem o adunătură de ignoranți care suntem pe forum pentru că n-avem nicio treabă de făcut.


Puilor, să vă spun eu cum se face Știința. Realizarea supremă a Științei este construcția unui MODEL UNITAR consistent care îndeplinește simultan următoarele două condiții:


  1. Are un număr CÂT MAI REDUS de axiome.
  2. Are un număr SUFICIENT de axiome pentru a descrie TOATE fenomenele fizice cunoscute.



Pentru aceasta, de-a lungul secolelor, vin niște savanți bengoși care aplică următorul ALGORITM ȘTIINȚIFIC:



  1. Pasul 1: FAC OBSERVAȚII ȘI EXPERIMENTE asupra naturii, pentru a acumula date care permit construcția și confruntarea unor modele într-un număr cât mai redus. În absența unui model unitar (precum e cazul contemporaneității) orice observații și experimente sunt relevante.
  2. Pasul 2: Analizează datele acumulate în pasul 1 și CONSTRUIESC MAI MULTE MODELE disparate care pot explica fiecare un grup restrâns dintre faptele de la pasul 1. Este stadiul în care se găsește contemporaneitatea.
  3. Pasul 3: Analizează modelele disparate de la pasul 2 și CONSTRUIESC UN SINGUR MODEL UNITAR cu acestea, model care poate explica indiscutabil TOATE faptele cunoscute, fără excepție.

Punct.

Pașii 1 și 2 sunt specifici protoștiinței, adică Științei în formare, așa cum este Fizica actuală. Pasul 3 este specific unui sistem științific maturizat și eficient precum va fi cel ce va urma în deceniile sau secolele următoare.

Savanții care se limitează la pasul 1 sunt experimentatori. Cei care se ocupă de pasul 2 sunt teoreticieni. Cei care vor realiza pasul 3 sunt superteoreticieni.

miercuri, 14 septembrie 2016

Clasificarea curbelor

În contextul articolului precedent, un utilizator simpatic de pe forumul pentru cercetare (virgil_48) mi-a pus o problemă interesantă (și justificată și mult așteptată) privind deosebirea dintre o curbă simplă și una complicată. Îi voi răspunde acum mai riguros aici.

Există un parametru fundamental care face distincția dintre o curbă simplă și una complicată: lancretianul. Lancretianul unei curbe este raportul (deci fracția) dintre curbura curbei și torsiunea curbei. Bineînțeles, așa cum curbura curbei și torsiunea curbei depind de locul de pe curbă în care le măsurăm, la fel și lancretianul este o funcție de locul de pe curbă în care îl măsurăm. 

Cu lancretianul în minte putem să vorbim despre clasificarea curbelor. 

  1. Cea mai simplă curbă este curba al cărei lancretian este constant (mai simplu decât constant nu se poate). Numim această curbă așa cum este numită ea și astăzi: elice propriu-zisă (noi i-am mai putea spune „elice de ordinul întâi”). Elicea are proprietatea remarcabilă că „se rotește” în jurul unei drepte.
  2. Următoarea curbă, puțin mai complicată decât elicea, dar cea mai simplă curbă după elice este curba al cărei lancretian nu mai este constant, ci este variabil, dar variația lui este constantă. Mai exact derivata de ordinul întâi a lancretianului este constantă. Am putea să mai spunem că în acest caz „viteza lancretianului” este constantă. Cum să numim această curbă? Eu am ales denumirea de „elice de ordinul al doilea” sau „elice de ordinul doi”. În studiile curente, elicea de ordinul doi se mai numește și „curbă de precesie constantă” deoarece curba „precesează” în jurul unei drepte.
  3. Următoarea curbă, puțin mai complicată decât elicea de ordinul doi, dar cea mai simplă curbă după această elice de ordinul doi este curba al cărei lancretian nu mai are „viteza” constantă, dar are „accelerația” constantă. Mai exact, lancretianul acestei curbe are derivata de ordinul doi constantă. Desigur, numesc această curbă „elice de ordinul trei”. Ea ar mai putea fi numită și „curbă de nutație constantă”, deoarece curba „nutează” în jurul unei drepte.
  4. Și așa mai departe...
Așadar, sper că acest articol face o idee despre complexitatea curbelor. Teorema de recurență a formulelor lui Frenet ne demonstrează că orice curbă, oricât de complicată ar părea ea, nu este altceva decât o elice de un anumit ordin. Cu cât este mai mare acest ordin, cu atât este mai complicată curba.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate