Căutați ceva anume?

duminică, 29 aprilie 2012

De ce nu cad stelele?

Celebra întrebare pe care şi-a pus-o Newton după ce a descoperit legea gravitaţiei a rămas fără răspuns pentru marele fizician englez. Pe vremea lui nu se ştia încă faptul că toate stelele vizibile cu ochiul liber aparţin unui alt mare sistem de stele pe care noi îl numim Galaxie. Dacă ar fi ştiut aceasta, ar fi înţeles că forţele centrifuge imense şi divergente datorate rotaţiei stelelor în jurul Galaxiei oferă componente care tind să îndepărteze stelele una de cealaltă.


În desenul de mai jos se poate observa că centrul Galaxiei este schiţat printr-un cerc galben, iar două dintre stelele componente ale Galaxiei sunt schiţate cu cercuri mai mici şi roşii. 

Forţa centrifugă datorată rotaţiei stelelor se descompune astfel încât una dintre componente, schiţată în culoarea albastră este responsabilă de respingerea dintre stele.


Aşadar, acesta este mecanismul care ar putea explica de ce avem stele fixe pe cer. Desigur, la o analiză cantitativă riguroasă vom constata că stelele nu sunt chiar fixe unele în raport cu altele. Tocmai de aceea, nici forţa centrifugă datorată rotaţiei în jurul Galaxiei nu este singura responsabilă de menţinerea distanţelor dintre stele, ci mai poate apărea o forţă centrifugă locală datorată rotaţiei stelelor unele în jurul celorlalte.


Important este că îi putem răspunde acum lui Newton, acum când ştim că stelele se rotesc în jurul Galaxiei. Dar mai important este că, înarmaţi cu Fizica elicoidală, putem aduce un plus de informaţie şi putem răspunde acum chiar şi acelora care întreabă de ce nu cad galaxiile însele sau de ce nu se prăbuşeşte tot Universul în el însuşi. Şi sunt convins că deja aţi prefigurat şi voi răspunsul: Universul nu se prăbuşeşte datorită forţelor centrifuge ce apar la rotaţia sistemelor din Univers.

sâmbătă, 28 aprilie 2012

O analogie între radiaţia monocromatică şi elice

Ştim că o undă electromagnetică este caracterizată de doi parametri importanţi: amplitudine şi frecvenţă. De asemenea, ştim că o elice este caracterizată şi ea de doi parametri importanţi: curbură şi torsiune. Apoi, mai ştim că o sursă de câmp electromagnetic emite în toate direcţiile, iar despre o elice ştim că valorile curburii şi torsiunii sale rămân la fel indiferent în ce direcţie rotim sistemul de referinţă.


Asemenea proprietăţi sunt destul de asemănătoare încât să ne provoace la încercarea de a găsi o analogie între unda electromagnetică şi elice. Desigur, o analogie completă ar trebui să explice cam toate proprietăţile posibile ale unei unde electromagnetice pornind de la proprietăţile elicei.


De exemplu, analogia ar trebui să explice polarizarea luminii. Cum am putea explica polarizarea luminii folosindu-ne de elice? Primul gând care îmi vine în minte este acela că radiaţia monocromatică ar conţine un flux de particule care se deplasează pe elice cu aceeaşi curbură şi cu torsiuni de semn opus, astfel încât impulsul total variază într-un plan fix ce conţine axa elicei.

duminică, 15 aprilie 2012

Ştiinţa oficială încearcă să ascundă adevărul!

Iată un film sincer despre cum îşi bate joc Ştiinţa oficială de marele public, despre cum îi bagă pe gât Big Bangul deşi observaţiile astronomice îl pun în discuţie. Sunt tare fericit că i-am acordat timpul. Mulţumesc, Cristian, că mi l-ai adus la cunoştinţă! M-a încântat şi m-a emoţionat până la lacrimi. Mă bucur să ştiu că mai există oameni de Ştiinţă integri care spun lucrurilor pe nume. Aşa, dragii mei, daţi-le peste nas celor care vor să inducă publicul în eroare. Să iasă odată la iveală escrocheriile. 

Atenţie la rolul preotului Lemaître în promovarea ideii de expansiune a Universului! Un preot a influenţat Ştiinţa. Tulburător! Revoltător! Oare cât timp vom mai suporta asemenea atitudine?

marți, 10 aprilie 2012

Pe forumuri în aprilie 2012 partea întâi

Pe topicul „Nu sunt de acord cu Big Bang-ul
Consider că Big Bang-ul încalcă absolut toate legile de conservare, precum şi legile bunului simţ, motiv pentru care am arătat că Fizica elicoidală explică (fără să încalce nici o lege de conservare şi nici o lege a bunului simţ) atât [url=http://abelcavasi.blogspot.com/2012/01/deplasarea-spre-rosu-este-efect-doppler.html]deplasarea spre roşu a liniilor spectrale[/url], cât şi [url=http://abelcavasi.blogspot.com/2012/04/lancretianul-este-o-functie-polinomiala.html]abundenţa elementelor uşoare în Univers[/url]. De asemenea, am arătat că Fizica elicoidală explică chiar şi ceva ce Fizica actuală nu poate explica încă: [url=http://abelcavasi.blogspot.com/2012/02/axa-diavolului-confirma-fizica.html]axa diavolului[/url].
Aşadar, vin cu propunerea să eliminăm definitiv din Fizică o concepţie primitivă despre Univers, cum că acesta ar fi apărut printr-o absurdă explozie ce încalcă cele mai elementare legi de conservare.

vineri, 6 aprilie 2012

Ecuaţiile naturale ale unei traiectorii

Ca o rectificare la articolul anterior în care spuneam greşit că lancretianul este o funcţie polinomială de parametrul canonic, vin astăzi să vă spun că, de fapt, lancretianul traiectoriei pe care o poate descrie un corp este tangenta unei funcţii polinomiale de parametrul canonic. Până când voi reuşi să demonstrez aceasta, luaţi-o deocamdată ca pe un postulat al Fizicii elicoidale.
Pornind de la acest postulat, putem scrie că ecuaţiile naturale ale traiectoriei pe care o descrie un corp din Univers sunt următoarele:
şi
,
unde
este o funcţie polinomială de parametrul canonic, iar  este, pentru început, o constantă, deşi ar fi interesant de studiat ce se întâmplă dacă şi aceasta depinde de parametrul canonic. În aceste condiţii, lancretianul este 
.
Aşadar, în Fizica elicoidală nu există altfel de traiectorii, decât de această formă. Ele sunt elice de ordinul n+1. Mai precis, pentru o dreaptă, funcţia polinomială de mai sus este polinomul nul, pentru o elice propriu-zisă (care este elicea de ordinul întâi) funcţia polinomială este polinomul constant, iar pentru elicea de ordinul doi (care este o curbă de precesie constantă) funcţia polinomială este un binom. Şi aşa mai departe.
Rămâne de văzut în ce mod se poate aplica aici analiza armonică pentru a implica în studiu şi seriile Fourier.

duminică, 1 aprilie 2012

Lancretianul este o funcţie polinomială de parametrul canonic?

Ştim că lancretianul unei elice este constant. Mai ştim că lancretianul nu poate să depindă decât de parametrul canonic, căci în fiecare punct al unei traiectorii curbura şi torsiunea sunt bine definite. Dependenţa de timp a lancretianului este inclusă în parametrul canonic, deoarece se consideră că traiectoria a fost parcursă în totalitatea ei şi nu se mai poate schimba în viitor. Aşadar, un lancretian variabil depinde de parametrul canonic.

Dar, din teorema de recurenţă a formulelor lui Frenet rezultă că dacă traiectoria are un anumit lancretian, atunci traiectoria la care este tangent vectorul lui Darboux este mai simplă şi are ordinul mai mic cu o unitate. Cum o elice are lancretianul constant, rezultă că pentru o traiectorie cu un ordin mai complicată decât o elice lancretianul traiectoriei va fi variabil, în timp ce lancretianul elicei la care este tangent vectorul lui Darboux este constant.

Deci, complicarea unei curbe se manifestă prin creşterea ordinului derivatei funcţiei de parametrul canonic, ce defineşte lancretianul. Şi cum acest raţionament este recursiv, rezultă că lancretianul unei traiectorii este o funcţie polinomială de parametrul canonic.

Să observăm acum încă ceva. Am arătat că întotdeauna putem găsi un reper faţă de care lancretianul traiectoriei să fie o funcţie polinomială de parametrul canonic. Dar noi ştim că aceasta este doar o aproximaţie, căci, de pildă, dacă admitem că Soarele se deplasează pe o dreaptă, atunci concluzionăm că Pământul are lancretianul constant, pe când dacă admitem că Galaxia se deplasează rectiliniu, atunci trebuie să admitem că Soarele are lancretianul constant şi că Pământul are lancretianul variabil. Deci, gradul polinomului este relativ şi depinde de reperul pe care îl considerăm că se deplasează rectiliniu.

Probabil că, faţă de un reper absolut (dacă ar exista aşa ceva), corpurile ar avea un lancretian dat de o funcţie polinomială de grad infinit, precum sunt sinus, cosinus sau exponenţiala. De asemenea, nu este exclus ca pentru corpurile foarte mici şi foarte uşoare precum sunt particulele elementare, atomii şi moleculele (pentru care lancretianul este o funcţie polinomială de grad foarte mare) să fie mai convenabil să considerăm că lancretianul este o funcţie infinit de complicată, precum e cosinus, sinus sau exponenţiala, caz în care am putea obţine nişte concluzii interesante. În acest caz ar apărea o analogie între traiectoriile corpurilor microscopice de lângă noi şi traiectoriile corpurilor mai mari dar aflate foarte departe, în alte sisteme de galaxii, analogie care ar putea explica însăşi abundenţa elementelor uşoare în Univers. Dar asta vă rămâne vouă să verificaţi, deocamdată...

Pe forumuri în martie 2012

Pe topicul „matematica psihologiei
Ce treabă are Hitler aici? Dacă Hitler gândea [b]logic[/b], aşa cum sugerează curiosul, atunci nu ajungea la concluzii eronate.

Deci, nu faptul de a gândi logic e problema, ci faptul de a tolera concluzii obţinute pe altă cale decât cea strict logică.
Pe topicul „Închisoarea forumului
Am creat o secţiune numită „[url=http://cercetare.forumgratuit.ro/c14-inchisoarea-forumului]Închisoarea forumului[/url]” cu scopul de a evita banarea acelor utilizatori cărora încă li se mai poate permite accesul pe forum dar numai în acea secţiune. De exemplu, acolo putem „închide” utilizatori care postează haotic cu bună intenţie (deci repetat, cu toate că li s-a atras atenţia de câteva ori), bătându-şi joc de conţinutul topicelor în care scriu.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate