Căutați ceva anume?

vineri, 24 februarie 2012

Proprietăţile particulelor elementare sunt date de proprietăţile traiectoriilor acestora

Ştim că o elice este caracterizată deja de cel puţin doi parametri: curbura şi torsiunea. Iar cu aceşti doi parametri putem construi alţii precum torsiunea complexă, lancretianul (echivalent cu argumentul unghiular complex al torsiunii complexe) sau modulul vectorului lui Darboux.
Apoi ştim că o curbă cu un ordin mai complicată decât o elice (adică, o curbă de precesie constantă) are deja patru parametri: pe lângă cei doi parametri daţi de curbură şi torsiune, mai apar doi pe care i-am numit curbură de ordinul 2 şi torsiune de ordinul 2.
Şi, desigur, pe măsură ce forma traiectoriei devine din ce în ce mai complicată, îndepărtându-se de forma unei drepte (care este elice de ordinul 0) sau a unei elice (de ordinul 1), apar din ce în ce mai mulţi parametri independenţi asociaţi traiectoriei date.
În esenţă, pentru o elice de ordinul întâi apar doi parametri reali (sau, echivalent, un singur parametru complex: torsiunea complexă). Apoi, pentru o elice de ordin mai mare, numărul parametrilor reali independenţi rămâne par (multiplul par al ordinului traiectoriei, adică ordinului n îi corespund 2n parametri), (sau, echivalent, numărul parametrilor complecşi asociaţi rămâne egal cu ordinul traiectoriei).
Această diversitate ne permite atunci să întrevedem posibilitatea ca fiecărei particule să-i asociem de fapt numai parametrii traiectoriei pe care se deplasează particula, cu menţiunea fundamentală că aceşti parametri sunt tocmai cei necesari şi suficienţi pentru a caracteriza complet orice particulă.
Dealtfel, o asemenea concluzie are şi o justificare filozofică: nu ştim nimic despre o particulă până când aceasta nu se mişcă şi nu ştim nimic în plus despre o particulă decât ceea ce putem deduce din mişcarea sa.
În consecinţă, este foarte posibil ca viitorii fizicieni care vor studia Fizica elicoidală să identifice parametrii asociaţi traiectoriilor pe care se deplasează particulele (curburile lor şi torsiunile lor de diferitele ordine) cu masa particulelor, sarcina lor electrică, spinul, stranietatea, etcetera.

joi, 23 februarie 2012

Despre forma descoperirilor


Care sunt rezultatele pe care le poate obţine un cercetător? Ce formă pot avea ele? Care este cea mai generală formă a lor, una care să poată fi tradusă şi în limbajul calculatorului?
Un răspuns direct este că orice cunoştinţă posibilă poate fi scrisă sub forma generală: „dacă P, atunci Q”, unde P este o propoziţie simplă (sau o conjuncţie de propoziţii simple), iar Q este o propoziţie simplă (sau o disjuncţie de propoziţii simple).
Într-un asemenea context, orice nouă descoperire se concretizează prin adăugarea unei propoziţii simple la conjuncţia din P (sau echivalent, la disjuncţia din Q). Înaintea unei descoperiri, omenirea consideră, de exemplu, că este adevărată propoziţia „dacă X, atunci Z”, iar după descoperire omenirea constată că abia propoziţia „dacă X şi Y, atunci Z” este adevărată (nefiind suficient doar X ca să Z). Aşadar, o descoperire nouă aduce o condiţie suplimentară în premisa unei implicaţii.
Să luăm un exemplu concret. Înaintea descoperirii teoriei relativităţii se considerau valabile transformările lui Galilei. Însă, după apariţia teoriei einsteiniene, transformările lui Galilei rămâneau valabile doar dacă puneam condiţia suplimentară ca raportul v/c să fie mic.
În limbajul propus aici, acest exemplu poate fi tradus astfel: înaintea lui Einstein am avut adevărul (cunoştinţa) „dacă evaluăm compunerea vitezelor, atunci putem folosi transformările lui Galilei”, iar după Einstein avem adevărul „dacă evaluăm compunerea vitezelor şi aceste viteze sunt mici în comparaţie cu viteza luminii în vid, atunci putem folosi transformările lui Galilei”.
N-am întâlnit cunoştinţe care să nu poată fi puse sub forma generală „dacă P, atunci Q”. Dar, bineînţeles, această formă este greu de utilizat pentru a formaliza unitar toate cunoştinţele omenirii.

marți, 14 februarie 2012

Axa diavolului confirmă Fizica elicoidală

Am aflat recent pe saitul Scientia despre o descoperire interesantă a cosmologiei moderne. Este vorba despre aşa numita „axă a diavolului”, adică despre o axă care pare să concentreze radiaţia de fond şi contravine astfel cunoştinţelor actuale privind răspândirea acesteia în toate direcţiile.
Aşadar, pentru cosmologia actuală, axa diavolului este un mister de nepătruns. În schimb, nu aşa stau lucrurile în Fizica elicoidală. După cum am arătat recent într-un alt material privind deplasarea spre roşu, Fizica elicoidală prevede că în Univers, pentru fiecare sistem posibil, mai există un alt sistem, mult mai masiv, în jurul căruia se roteşte sistemul dat.
În consecinţă, Fizica elicoidală prezice că şi Galaxia noastră face parte dintr-un alt sistem de galaxii. Şi cum forma lenticulară a sistemelor este cea preponderentă, rezultă că toate sistemele cosmologice în jurul cărora se roteşte Galaxia noastră sunt şi ele la rândul lor lenticulare.
Dar dacă Galaxia noastră face parte dintr-un sistem lenticular, atunci ea se află în planul format de acest sistem lenticular. Asta înseamnă că undeva pe cer trebuie să vedem o aglomerare de galaxii aflate în acelaşi plan şi trebuie să vedem acel plan pe muchie, deoarece şi noi facem parte din planul respectiv.

Dealtfel, prima asemenea „axă a diavolului” a fost tocmai Galaxia noastră. Şi ea ne apare pe cer aproape ca o axă pe motiv că facem parte din planul ei. Desigur, aglomerarea de stele pe care o vedem de-a lungul unei axe este doar o parte a Galaxiei noastre, căci noi vedem acolo doar stelele situate de aceeaşi parte cu centrul Galaxiei şi nu vedem acolo stelele care sunt în partea opusă centrului Galaxiei. Asta înseamnă că densitatea axei galactice nu este uniformă, ci este mai mare în porţiunea care conţine centrul galactic. Atunci, această constatare trebuie considerată ca fiind o altă previziune a Fizicii elicoidale, şi anume, că proaspăt-descoperita axă a diavolului nu are densitatea uniformă.

Prin urmare, pe măsură ce instrumentele noastre evoluează, devenim în stare să observăm din ce în ce mai multe „axe ale diavolului” pe cer, fiecare axă fiind mult mai departe decât precedenta. Se pare că trăim într-o perioadă în care am început să vedem cea de-a doua axă a diavolului, asta însemnând că am început să vedem uriaşul sistem lenticular din care face parte Galaxia noastră.

În fine, important este să se înţeleagă că axa diavolului nu este un mister pentru Fizica elicoidală, ci este o consecinţă firească a ei. Dacă se va descoperi şi faptul că densitatea acesteia este mai mare spre centrul ei, atunci explicaţia dată de Fizica elicoidală se impune cu atât mai mult.

miercuri, 1 februarie 2012

Pe forumuri în ianuarie 2012


Gândindu-mă o vreme la pulsari, am constatat că există o problemă cu [url=http://cercetare.forumgratuit.ro/t453p30-nu-sunt-de-acord-cu-explicaia-actuala-a-magnetismului-planetar#9734]explicaţia pe care i-am dat-o lui Virgil[/url] pentru înclinarea axei magnetice a Pământului. Spuneam acolo că axa de rotaţie a scoarţei nu coincide cu axa de rotaţie a miezului şi am lăsat impresia că această explicaţie ar fi completă.
Din păcate, explicaţia nu este completă (sau poate chiar e eronată), căci apare o problemă importantă aici. Axa magnetică [b]precesează[/b] odată cu scoarţa terestră (cu o perioadă de 24 de ore), pe când axa de rotaţie a scoarţei şi cea a miezului este (aproape) fixă în timp.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate