Căutați ceva anume?

miercuri, 29 septembrie 2010

Orice mişcare presupune translaţie

-(1009291004) Ce este un corp? Ce noţiune matematică l-ar putea descrie cât mai corect? Putem să identificăm corpul cu un punct? Uneori da, putem identifica un corp cu un punct, dar în cele mai multe cazuri nu putem accepta asta.

-(1009291006) Dacă ne mulţumim cu o descriere parţială a mişcării corpurilor, atunci ne putem mulţumi cu modelarea corpurilor prin puncte. Dar dacă vrem o descriere completă a realităţii, atunci punctul este insuficient.

-(1009291008) Şi totuşi, nu cumva există şi posibilitatea remarcabilă de a identifica doar anumite corpuri prin puncte şi prin aceasta să nu greşim deloc? De exemplu, ştim că dacă descompunem corpurile în alte corpuri mai mici, constatăm că identificarea lor cu nişte puncte este din ce în ce mai corectă. Atunci nu cumva cele mai mici corpuri pot fi identificate fără greş prin puncte?

-(1009291011) Aici, e-aici! Trebuie să vedem ce înseamnă „cele mai mici”. Ce poate fi cel mai mic corp? Ce trebuie să înţelegem prin aceasta? Am putea conveni să înţelegem prin cel mai mic corp acel corp la care nu mai putem vedea dimensiuni. Atunci ar trebui să analizăm ce înseamnă „a vedea” dimensiuni. Ar fi o dependenţă de capacitatea aparatelor noastre de a vedea lucrurile din ce în ce mai mici. Deci o asemenea convenţie pentru corpul mic nu ar furniza rezultate fundamentale (obiective, independente de limitele noastre).

-(1009291018) O altă încercare de a defini corpul mic ar putea lua în calcul rezultatele ciocnirilor. Numai că şi această încercare ar depinde de energia pe care o putem furniza noi în procesul de ciocnire. Dacă ciocnim mai energic corpurile, atunci ele se pot descompune în corpuri mai mici. Şi cum nu există vreo limită superioară a energiei de ciocnire, n-ar trebui să apară limite nici în descompunerea corpurilor supuse ciocnirii.

-(1009291022) Atunci, se pare că singura alternativă care ne rămâne este aceea de a analiza cum se combină corpurile. Trebuie analizat dacă există vreo lege de combinare valabilă la orice scară. Dacă am putea găsi o asemenea lege de combinare, atunci am putea afla dacă procesul de descompunere a corpurilor prin ciocnire are sau nu are vreo limită undeva. Apoi, dacă am găsi o limită, am căuta (sau inventa) în matematică un obiect pe care să-l asociem corpurilor aflate la limita descompunerilor, iar dacă nu am găsi o asemenea limită, atunci am putea admite liniştiţi că punctul este noţiunea din matematică suficientă pentru a descrie corpurile la nivel fundamental.

-(1009291044) Să presupunem pentru început că orice corp este compus din alte corpuri. Asta înseamnă că orice corp poate fi descompus în cel puţin alte două componente. Înainte de a lovi un corp pentru a-l descompune în părţi componente, toate părţile sale sunt ciocnite (reunite) plastic. Dar spuneam că, la nivel fundamental, a fi ciocnit plastic de un alt corp înseamnă a avea o traiectorie închisă în jurul acelui corp. Aşadar, o primă concluzie pe care o putem trage privind combinarea corpurilor este că orice corp este alcătuit din alte corpuri care au o traiectorie închisă în jurul acelui corp.

-(1009291055) Totuşi, e ceva putred aici! Cum pot spune, de exemplu, despre o moleculă de vopsea roşie de pe un vagon cisternă că ea ar avea o traiectorie închisă în jurul vagonului? E corect asta? Aaaa, păi nu e corect, dar nu e corect pentru că nu este fundamental. Doar la nivel fundamental se întâmplă aşa ceva. Fundamental însemnând că cele două corpuri nu se ating şi interacţionează doar prin câmpuri. Aha... Şi vrei să spui că molecula de vopsea atinge vagonul? Nu cumva şi molecula pluteşte în nişte câmpuri în vecinătatea vagonului? Deci, ce înseamnă că două corpuri se ating?

-(1009291100) Spunem despre două corpuri că se ating dacă unul interacţionează cu celălalt prin forţe de frecare. Bun, acuma am ajuns la ciudatele noţiuni de „forţe de frecare”. Ce sunt forţele de frecare? Poate cea mai clară (dar nu şi cea mai riguroasă) descriere a forţelor de frecare este cea care spune că acestea sunt nişte cauze care nu lasă corpurile să se mişte în voia câmpurilor.

-(1009291111) Dar dacă forţele de frecare nu lasă corpurile să se mişte în voia câmpurilor, atunci în voia cui se mişcă nişte corpuri ce interacţionează prin forţe de frecare? Poate că şi corpurile care interacţionează prin forţe de frecare se mişcă tot în voia unor câmpuri, doar că acele câmpuri nu se cunosc în problema studiată concret şi este mai simplu să aruncăm totul pe seama forţelor de frecare decât să ne chinuim să găsim care sunt câmpurile care acţionează concret în cazul respectiv.

-(1009291115) În raţionamentul de mai sus am încercat să scap de forţele de frecare şi să reduc toate interacţiunile la interacţiuni prin câmpuri. Aceasta pentru că interacţiunea prin câmpuri mi se pare a fi mai fundamentală, mai pură, mai lipsită de complicaţii. Dar, vai, nu cunoaştem nici câmpurile ce sunt! Mai precis, nu ştim care este mecanismul intim exact prin care un câmp poate modifica parametrii unui corp. Poate că chiar şi interacţiunea prin câmpuri nu este altceva decât o interacţiune de frecare (ciocnire) între nişte corpuri foarte mici cu corpul studiat. Ce ne facem? Cum ieşim din acest impas? Ce alegem, forţele de frecare (ciocnire) sau câmpurile? Ce este mai simplu, să presupunem că două corpuri interacţionează direct, prin ciocnire mecanică sau că ele acţionează indirect, prin câmpuri?

-(1009291154) Sau trebuie cumva să combinăm cele două presupuneri? Trebuie oare să admitem că două corpuri interacţionează şi direct şi indirect? Ca să clarificăm aspectul interacţiunilor ar trebui să ne reamintim că interacţiunile se datorează legilor de conservare. Un singur corp de unul singur din proprie iniţiativă nu-şi va modifica parametrii săi care parametri ar trebui să se conserve. Ba din contră, dacă parametrii unui corp se modifică, înseamnă că în vecinătatea lui se mai află un alt corp ai cărui parametri se modifică în sens contrar, în aşa fel încât parametrii corpului mare (format din cele două corpuri mici) să se conserve.

-(1009291201) Am putea spune, deci, că un câmp nu există de unul singur, ci se manifestă doar între două corpuri cu un parametru (de aceeaşi natură) variabil (în sensuri contrare). Prin aceasta ar mai rezulta şi că există atâtea câmpuri la număr câte legi de conservare pot fi. Numai că un număr prea mare de câmpuri ne-ar îndepărta de posibilitatea unificării lor într-un singur câmp universal.

-(1009291214) Şi pentru că vrem să înţelegem mişcarea în cel mai profund sens al ei, un sens compatibil cu unificarea câmpurilor, vom face următoarea observaţie foarte importantă: orice mişcare a unui corp presupune translaţia a cel puţin unei părţi componente a corpului respectiv. Prin aceasta am putea reduce orice mişcare la o succesiune de translaţii. Altfel spus, dacă într-un corp nu are loc nicio translaţie, atunci putem spune că acel corp nu se mişcă deloc. Această concepţie reducţionistă rezolvă şi dilema privind acţiunile directe şi cele indirecte, căci mută accentul de pe cauza mişcării pe efectul acesteia, evidenţiind totodată şi caracterul practic al cunoaşterii.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate