Căutați ceva anume?

sâmbătă, 3 noiembrie 2007

Autobiografie

Introducere
Am încropit mai jos un fel de listă cu amintiri de-ale mele, depănate în memoria celor care mi-au dat viaţă. Efortul emoţional pe care l-am depus amintindu-mi a reuşit să-mi smulgă lacrimi de nostalgie, de ciudă, de supărare. Mulţumesc lumii întregi pentru că mi-a sugerat necesitatea de a scrie despre cei pe care numai eu i-am cunoscut atât de bine. Sper ca, în eventualitatea că ideile mele ştiinţifice vor fi utile vreodată, acest expozeu să-i ajute cumva pe cei care vor dori să înţeleagă mecanismul gândirii mele. Aici veţi găsi multe amănunte din viaţa mea, amănunte pe care poate voi le veţi înţelege mai bine ca mine. M-am străduit să găsesc o oarecare ordine în acest noian de amintiri, dar nu am reuşit întotdeauna.
Tatăl meu
În anul 1925, în comuna Mofinu Mic din judeţul Satu Mare s-a născut tatăl meu – Ioan. Din câte mi-a povestit, tatăl său (bunicul meu), pe care nu l-am cunoscut niciodată, a fost un om masiv, curajos şi aspru. Mi-a mai povestit cu haz şi despre bunica lui căreia îi plăcea să mănânce bine. Din păcate, tot bunica lui se face vinovată de o eroare gravă care l-a costat scump în viaţă pe tatăl meu: pe când avea vreo doi anişori a fost lăsat în grija bunicii care, dusă la taclale în vecini, l-a uitat afară într-un cărucior şi l-a surprins o furtună rece care l-a îmbolnăvit, paralizându-i definitiv laba unui picior. Mai târziu, tatăl meu a devenit pantofar, poate pentru a-şi aminti mereu de suferinţa lui nealinată. Au fost o familie foarte numeroasă, având mulţi fraţi şi multe surori. S-a căsătorit cu mama mea în 1964, a mai lucrat vreo opt, nouă ani, după care s-a pensionat de boală. Îmi amintesc cu groază cum, în ultimii ani ai vieţii, pensionar fiind, tatăl meu a stat mult în pat şi a devenit din ce în ce mai beţiv şi mai violent, adâncindu-ne şi mai mult într-o sărăcie de nedescris. S-a stins în aprilie 1977 (după cutremurul care s-a simţit şi la Satu Mare), în urma unei hemoragii cerebrale cauzată, probabil, de sedentarism. Moartea lui m-a îmbătrânit şi mi-a creat gândul sinuciderii. Ţin minte că, imediat după această catastrofă, am ieşit pe la ora 4 dimineaţa de unul singur cu un cuţit în mână şi m-am aşezat pe una dintre „pantele” de la Teatrul de Nord (care se afla vizavi de poarta noastră) privind Luna printre antene şi gândindu-mă la ce ar trebui să fac. Din acel moment, multă vreme mi-a fost frică să rămân singur într-o încăpere, ca nu cumva să vină la mine stafia tatălui meu.
Mama mea
Născută în 1935, în satul (acum comuna) Scobinţi din comuna (acum oraşul) Hârlău, judeţul Iaşi, mama mea – Aglaia, a rămas repede orfană: tatăl ei a plecat pe front şi nu s-a mai întors niciodată, iar mama ei a murit la scurt timp „scuipându-şi plămânii” în palmele fetiţei sale de 7 anişori. Sora mamei mele, cu 5 ani mai mică, a avut o soartă mai bună, fiind adoptată. Mama, în schimb, a fost purtată prin toată ţara de la un orfelinat la altul, de la un spital la altul. Îmi povestea că, în călătoriile ei cu trenul, privea sârmele de telegraf cum coboară şi se ridică şi lingea condensul de pe geamuri de sete. Glasul roţilor de tren spunea pentru ea „te duc, te duc şi nu te mai aduc”. A fost bolnăvicioasă, a avut ceva operaţii la gât, suferea cu „nervii”, era depresivă şi epileptică. A lucrat la o croitorie pentru invalizi contra unui salariu modic pe care îl aşteptam cu bucurie la cozile de câteva ore din faţa casieriei. Mama nu prea reuşea să-şi facă norma la tivit cearceafuri şi a fost pensionată de boală puţin după ce s-a pensionat tatăl meu. A mai trăit 8 ani după moartea tatălui meu şi, în septembrie 1985, după ce am venit de la un film (ceva în genul lui „Superman”), am găsit-o căzută lângă uşa deschisă a dulapului, cu o bucată de pâine într-o mână şi 25 lei în cealaltă. Am încercat fără succes s-o resuscitez aşa cum am ştiut eu atunci, dar medicii de la urgenţă au declarat-o, fără nicio remuşcare, moartă; fiind beată, s-a înecat cu propria ei salivă şi s-a asfixiat. Am înnebunit puţin atunci, iar gândul suicidului, din nou, nu mi-a dat pace şi am hotărât să mă electrocutez la tensiunea de 27000 V aflată pe liniile de cale ferată electrificată. Numai soţia mea a reuşit mai târziu să-mi zdruncine hotărârea, dezvăluindu-mi o lume care merita trăită.
Copilăria mea
Părinţii mei se lăudau că m-au conceput iarna la Sinaia; drept urmare, m-am născut în octombrie 1965, în oraşul Satu Mare. Mama zicea că, la naştere, am avut 3,6 kg şi am primit nota 9. În următoarele 5 zile de la naştere, pe piciorul drept a început să mi se dezvolte o excrescenţă care a trebuit operată. Cum, pe atunci, taţii nu aveau voie în spital, mama a deschis geamul (undeva pe la etaj) şi a încercat să mă arate tatălui meu, dar eu am fost şocat de aerul rece de afară şi m-am retras.
După naşterea mea, aproape un an am locuit în chirie pe strada Scânteii (azi este strada Ioan Slavici), la numărul 10. Am trecut de multe ori pe acolo şi, privind cu emoţie prin poarta mare şi rece, am încercat fără succes să înţeleg cum am fost eu atunci, am încercat să-mi amintesc ceva din acele timpuri.
Îmi mai amintesc că, într-o vreme, eram purtat într-un cărucior alb, de lemn, cu geamuri laterale, care se putea închide complet. Parcă ţin minte cum am bătut cu putere în acest cărucior când m-am descoperit închis ca într-un mormânt; nu mai reţin dacă mi s-a deschis sau nu.
Probabil, nemaiputându-şi permite chiria de pe strada Scânteii, părinţii mei au obţinut o locuinţă în centrul oraşului pe strada Horea la numărul 4 (cum intraţi pe poartă apare un hol, iar aproape de capătul holului, prima uşă pe dreapta cu o scară de vreo trei trepte). Cu toate că era în centru, casa noastră a constat într-o singură cameră foarte înaltă (cred că avea vreo 5 metri înălţime), cu o suprafaţă de vreo 25 metri pătraţi. Avea şi un geam cu ceva gratii metalice (prin care am privit de atâtea ori!); probabil o fi fost ceva închisoare înainte, din câte mi s-a spus. Avea două uşi duble de lemn între care ţineam o găleată. Aduceam apă coborând într-un beci înfricoşător şi întunecat, unde se afla o ţeavă cu un robinet. Vara, la poarta noastră, Böji néni vindea îngheţată de un leu, la pahar, iar eu eram fericit când, în schimbul unei delicioase recompense, mă trimitea să-i aduc din acel beci disgraţios câte un bidon de apă. Ţin minte că învăţam la lumina unei lămpi cu petrol pentru că nu aveam curent electric. Se pare că părinţii mei erau beţivi şi atunci când locuiam în această casă, deoarece îmi amintesc că a venit o dată la noi doamna Onea (de la autoritatea tutelară) şi a găsit multă mizerie în casă (nişte pene împrăştiate în toate părţile). Probabil, cu acea ocazie, dânsa a rezolvat pentru noi să putem beneficia pentru o vreme de mâncare adusă de la Cantina Socială (a săracilor), care funcționează și astăzi. Ştiu că era mult soare afară, locuiam în camera din hol şi priveam tavanul înalt urmărind un păianjen cu picioare mari, în momentul în care mi s-a spus că am împlinit 6 ani. De multe ori, făceam bani frumoşi din vânzarea sticlelor. Când eram la mare ananghie, mama îl pândea pe domnul Racolţa (poştaşul care aducea pensia) şi îi cerea o sută de lei cu anticipaţie. Odată, din aceşti bani, mama a cumpărat un litru de Rachiu Alb, o pâine neagră mare şi o gâscă pe care a îndopat-o câteva săptămâni, turnându-i pe gât boabe de porumb îmbibate în ulei cu sare. Pe când aveam vreo 10 ani, s-a întâmplat ca, la ceasul electric din colţul străzii, să văd în jurul meu multă lume care se holba cum ridicam de pe trotuar o mamă beată, căzută şi lovită rău la barbă.
Îmi amintesc că la inundaţiile din 1970, adolescentul Ghiţă din curtea noastră m-a adus în braţe de la grădiniţa nr. 7, umblând cu cizme prin apa de vreo 20 cm. Cu această ocazie, ştiu că am fost printre copiii duşi cu avionul într-o staţiune la mare pentru a fi departe de acest dezastru.
Nu ştiu cum au reuşit, dar vecinii noştri (ţigani) din fundul curţii s-au mutat în cartierul „14 Mai” (construit după inundaţii), iar noi ne-am mutat în locul lor. Pentru mine, mutarea vecinilor a fost dureroasă, deoarece am fost îndrăgostit (dacă se poate numi aşa) de Mariana – fata lor, şi mă vedeam despărţit de singura mea iubire. Totuşi, mutarea noastră a însemnat ceva confort în plus pentru noi: aveam două camere, a căror înălţime era mult mai rezonabilă, deci erau mai călduroase; în plus, aveam o cămară de vreo 3*2*2 aflată în faţa casei. Şi aici am continuat să facem foc utilizând hârtiile aruncate de la magazinul de haine de alături; nu-mi amintesc să fi cumpărat vreodată lemne de foc. Din fericire, îmi amintesc de faptul că aici aveam un bec în camera de la intrare, dar nu şi în cealaltă cameră (în care îmi era întotdeauna frică să intru).
Ştiu că, în curtea noastră, la etaj, locuiau „boieri”, a căror supă era infinit mai bună decât cea pe care o mâncam acasă; era sărbătoare la noi când doamna Donca, îmbrăcată într-un capot de zeiţă, o striga de pe balcon pe mama cu un „Aglăiţăăăă!”, care prevestea că oala ei cu mâncare va ajunge în odaia noastră. Oare chiar am fost atât de pauperi?
Mai ţin minte că tatăl meu a construit o colivie – capcană pe care am aşezat-o pe cămară şi prindeam cu ea turturele, trăgând de o aţă care închidea uşa coliviei atunci când observam că una dintre ele a intrat ademenită de boabele de porumb. Erau foarte gustoase, dar am plâns de multe ori pentru cele mai frumoase dintre ele. Uneori reuşeam să-mi conving părinţii să nu le ucidă şi îmi amintesc că am avut un porumbel „Puşa” care s-a obişnuit atât de mult la noi, încât venea înapoi în casă din faţa uşii. Pe unul dintre ei, tatăl meu l-a strivit prin somn; luându-l cu mine şi suflându-i disperat aer în cioc, am înţeles cu durere că există lucruri ireversibile.
Cred că am fost mereu flămând, pentru că îmi amintesc că găseam pe jos fructe începute, iar eu le mâncam cu poftă. Ştiu că mergeam la ştrand (intrând prin Someş pentru a ocoli gardul) şi găseam în lăzile de gunoi o mulţime de plăcinte rămase de la „zeii” care mă uimeau cu faptul că aruncau asemenea bunătăţi. Îmi amintesc ce bună era acasă uneori o felie de pâine proaspătă pe care puneam nişte sare. Mama făcea multă supă de fasole sau de cartofi. Nu-mi amintesc de niciun fel de mâncare gătită diferită de supă. Nu pot uita momentele când boierii de sus tăiau porc în mijlocul curţii noastre, îl pârjoleau cu gaz şi îmi dădeau şi mie o bucată de ureche.
În casa din fundul curţii, aveam o sobă din metal, iar pe pereţi admiram de multe ori o pagină dintr-o revistă în care se vedea un vapor iluminat feeric plutind în amurg pe ape liniştite. O carpetă de perete lucrată cu povestea „Frumoasa din pădurea adormită” mă cufunda într-o lume de basm refugiindu-mă de realitatea sumbră.
Cu toate că eram săraci, părinţii mei au fost fumători. Tatăl meu făcea ţigări din hârtie de ziar învelind tutunul din mucurile pe care le culegeam eu în staţiile de autobuz. Mama mea fuma din ţigările aproape întregi pe care le găseam. Uneori observa rujul rămas pe vreun filtru şi făcea câte o remarcă răutăcioasă la adresa doamnei care a aruncat ţigara.
Am umblat mult la colindat cu o stea foarte frumos colorată pe care a realizat-o tatăl meu. De asemenea, mergeam la stropit de Paşte şi ne bucuram de banii şi bunătăţile pe care le primeam de la cei care locuiau pe aceeaşi stradă cu noi. Odată, regretatul Tibi baci, şeful de la magazinul de haine din stânga porţii noastre (în dreapta se afla o ceasornicărie, care mai este şi acum), mi-a dat 25 de lei pentru că l-am colindat frumos. De prin clasa a 5-a n-am mai vrut să merg la colindat şi nici la stropit. Cu toată sărăcia noastră, Moş Gerilă îmi aducea, totuşi, bomboane sau biscuiţi. Am întrebat-o odată pe mama din ce este făcut desertul „Doina” (primit cu ocazia unei sărbători de iarnă) că este atât de bun; probabil, fiind nervoasă, mi-a răspuns în doi peri, iar eu, mirat de tehnologia avansată, chiar am crezut că se face din fecale.
Îmi amintesc cum, pe vremea când tata lucra, mergeam cu mama la atelierul său de pe strada Alexandru Ioan Cuza şi îi duceam de-ale gurii, iar el ciocănea de zor tocuri de pantofi aşezaţi pe un calapod, în timp ce colegii lui parcă se luau la întrecere, făcând cât mai multă gălăgie. La atelierul său am văzut primul aparat de radio, iar când am întrebat cum poate acel obiect să vorbească, mi s-a replicat că în interiorul său ar fi nişte draci puşi să spună ceea ce trebuie.
Părinţii mei mă puneau să le citesc Biblia. Din câte am aflat de la mătuşile mele, tatăl meu era martor al lui Iehova, dar nu mergea la programele lor. Credincios fiind, m-a înscris la trupa de copii de pe lângă biserica mare din centrul oraşului (de limbă maghiară). Cum nu prea ştiam maghiară, n-am rămas mult acolo, spre insatisfacţia tatălui meu. Totuşi, mândru de mine, de câte ori treceam pe lângă vreo biserică, îmi făceam cruce sau intram, mă dădeam pe frunte cu apă sfinţită şi mă rugam în genunchi în faţa unei icoane, aşa cum am învăţat de la mama.
În copilărie am auzit multe cântece de petrecere şi romanţe fredonate de părinţii mei. Le plăcea Eminescu, iar tatăl meu mi-a lăsat o poezie despre lunile anului compusă de el. Muzicuţa era nelipsită când se îmbătau. Râdeam în sinea mea când auzeam icnetele mamei ce cânta la muzicuţă. Odată m-am ascuns sub pat şi m-am prefăcut că plâng şi că aş fi impresionat de melodiile ei, iar mama a fost mirată de „precocitatea” mea.
După 32 de ani în care nu s-au văzut niciodată, mama a făcut nişte demersuri, iar cu ajutorul miliţiei şi al presei, a reuşit să-şi găsească sora la care se gândea de atâţia ani (s-au întâlnit în gară, fluturând câte o batistă albă); dar mătuşa mea a fost dezamăgită de aspectul fizic al mamei şi de sărăcia noastră, pentru că nu a dormit la noi acasă. Ţin minte că mama tot repeta nişte cuvinte grele pe care i le-ar fi spus sora ei: „mai bine te făcea măta o buruiană!”. Într-o vacanţă de vară (cred că prin clasa a 2-a), mama m-a dus la Iaşi, unde locuia mătuşa, şi m-a lăsat acolo. Deşi avea un apartament cu două camere la etajul 4, cu frigider şi toate cele nemaivăzute de mine, nu mi-a plăcut tratamentul şi n-am mai vrut să rămân la mătuşa (care ar fi vrut să mă adopte, neputând face copii).
Am fost un mare drac! În timp ce tata dormea dus după câte o beţie, mă jucam cu nările lui mari, astupându-le pe rând şi prăpădindu-mă de râs când vedeam sprâncenele ridicându-i-se, parcă în funcție de nara astupată. Ispitit de prietenul meu Zoli, îi puneam boia iute pe la ochi sau chiar aprindeam paie intercalate printre degetele lui de la picioare. Ne prăpădeam de râs când vedeam cât de prompt răspundea la durere chiar dacă era beat. În dimineaţa următoare, când se trezea din beţie şi îşi descoperea rănile, îl chinuia certitudinea că eu am fost cauza suferinţei sale. Cum nu putea alerga după mine, i-a pus pe doi vlăjgani care locuiau sus în curtea noastră (Traian şi Ghiţă) să mă aducă în faţa lui ca să-mi dea o lecţie.
Odată tata m-a pus să caut o sută de lei în locul în care i-a ascuns de mama (un fel de scaun cu capac), iar eu, chipurile, nu i-am găsit. Mi-am cumpărat de ei o locomotivă electrică cu baterii şi o mulţime de dulciuri. Fericit de realizare nu mi-am închipuit că el îşi va da seama de unde am jucăria.
În clasele mici am fost un elev silitor şi remarcat pentru rezultatele la învăţătură. Îmi plăcea de Bodea Sonia, pe care ştiu că am impresionat-o odată când, înaintea unei lucrări la matematică, i-am explicat că 10 la o putere este un 1 urmat de atâtea zerouri câte scrie la exponent. Totuşi, eram evitat de colegi (fără să-mi dau seama) pentru condiţia mea socială precară. O colegă de clasă (prin clasa a 3-a) – Cristina, mi-a dat o pereche de pantofi sport (un fel de adidaşi) maro cu talpă groasă. Cred că gestul s-a datorat minunatei doamne învăţătoare de la clasa mea (din Şcoala Generală nr. 1 de pe strada Mileniului) – Bumbuluţ. Stăteam în bancă cu un ţigan, cu care m-am încăierat o dată superficial, în văzul celorlalţi colegi; i-am rupt o unghie cu o lovitură de picior şi am considerat că am învins, dar m-am temut mereu de el pentru că mă teroriza cu fratele său mai mare care îmi cerea jucării ca să mă „apere”.
Mă jucam mult de-a v-aţi ascunselea cu prietenii de pe stradă (Zoli, Sorin, Poali, Mircea, Lola, Mariana, Şari) şi eram nesuferit că mă ascundeam de nu mă găsea nimeni. Ce prost am fost! Iar când ne jucam într-un cort improvizat din pături, eu aveam grijă să fiu „ceasul”, adică acela care le spunea celorlalţi din „oră în oră” (care, de fapt, era cam din 5 în 5 secunde) cât este ceasul, când trebuie să se trezească, sau când să meargă la serviciu, când să mănânce, etc. Mai eram uneori „meteorologul”, privind norii într-o oglindă şi anticipând când va ieşi soarele. La Casa de Copii din Halmeu ne jucam ceva joc („Ţară şi ostaşii tăi”) în care se formau două lanţuri din braţe de băieţi şi fete, iar un reprezentant al unui lanţ trebuia să alerge spre celălalt lanţ pentru a-l rupe şi a aduce de acolo pe cine doreşte el; eu intram în bieţii copii de mai-mai nu le rupeam braţele. Ce bleg şi nesuferit am fost! Îmi amintesc de o sanie mare şi grea cu care ne dădeam pe derdeluşul din parcul „Vasile Lucaciu”. Parcă văd şi acum distanţa parcursă de sanie şi parcă simt cât de ud eram la picioare; s-a mai întâmplat şi să se răstoarne sania în aşa fel încât m-am lovit la nas şi am sângerat. Odată am avut tupeul să duc acasă o sanie pe care am crezut-o abandonată; nici acum nu ştiu a cui a fost.
Când mă jucam singur trăgeam prin curte la nesfârşit (oare cum de nu m-am plictisit?) o bucată de parchet lat (locomotiva), în urma căreia venea o aţă lungă (vagoanele); călătorii erau furnicile; viteza era la scară. Sau, după ploaie, făceam vaporaşe de hârtie în care puneam furnici şi le dădeam drumul pe micile torente de apă din curte. Una dintre pasiunile mele din copilărie a fost construirea ceasurilor: mă fascina dificultatea de a decupa un cerc pe marginea căruia să desenez minutele echidistante. De asemenea, când am aflat de câteva dimensiuni din sistemul solar, într-un capăt al curţii se afla Luna, iar în celălalt Pământul şi încercam să-mi imaginez cam cât de mare ar fi trebuit să fie Pământul şi cam unde în oraş ar fi trebuit să se afle Soarele. Mai ieşeam în stradă şi frecam o maşinuţă de pereţi de la poarta noastră spre Tribunal (care este la capătul străzii) şi chiar până la Restaurantul Mioriţa, mârâind pentru a simula zgomotul motorului. Şi acum îmi amintesc ce fericit eram când întâlneam câte o bordură mai netedă pentru roţile maşinuţei mele; uneori îmi imaginam că eu sunt şoferul, iar lângă mine se află Diana – o blondă inaccesibilă de pe partea cealaltă a străzii sau Mariana – frumoasa ţigăncuşă ce locuia în fundul curţii.
Dintre jucăriile mele îmi amintesc cu stupoare de o vioară pe care mi-a construit-o tatăl meu când am reuşit să fredonez gama do în ambele sensuri. Vioara era din lemn plin, dar avea aceeaşi mărime ca o vioară adevărată şi avea şi corzi. Stau şi mă întreb cât timp i-a luat tatălui meu construcţia acelei viori şi a unui avion biplan din lemn, cu cabină (şi cu pilot!). Din păcate, se pare că nu i-am apreciat munca, deoarece nu mi-l amintesc lucrând la ele; dar ştiu că el mi le-a făcut (şi acum mai am un umeraş de lemn făcut cu măiestrie de tatăl meu).
Nu ştiu cum am reuşit, dar i-am trombonit să-mi cumpere o trotinetă. Cu aceasta mergeam la cumpărături, aducând o pâine neagră întreagă (cu 8 lei) sau jumătate, ţigări Naţionale (1,15 lei) şi câte un sfert de rachiu alb (5,25 lei).
După moartea tatălui meu, mătuşile mele din Satu Mare au îmbătat-o pe mama şi au pus-o să semneze un act prin care ea mă transfera la Casa de Copii din Halmeu. Se întâmpla în trimestrul trei din clasa a 5-a. Am fost dus la Halmeu cu o dubiţă în care se afla şi directorul de atunci al Casei de Copii, regretatul domn Gheorghe Naghi (pe care am sperat întotdeauna să-l pot recompensa dacă voi ajunge bogat). Ajuns acolo şi lăsat pentru o clipă singur în acel coşmar de singurătate, am decis să mă întorc acasă; pentru că nu aveam bani de tren, am venit pe jos, pe lângă calea ferată. Mama nu era acasă şi s-a făcut seară când a apărut.
În iarna dintre anii 1977 şi 1978, mama a rezolvat cumva şi m-a dus în staţiune la Slănic Moldova. Mi s-au întipărit adânc în minte drumul făcut cu trenul într-un frig de congelator şi autobuzul care ne-a dus din Bacău la Slănic Moldova; văd locurile de acolo, acţiunile mele, faţa oamenilor cu care am vorbit şi jucăriile cu care mă jucam, gara din Ciceu în care, la înapoiere, m-am jucat cu mașinuța. Ştiu că, după îndelungi insistenţe, mama a făcut efortul financiar să-mi cumpere acolo în staţiune un avion mare de metal, cu baterii, care făcea mult zgomot şi îşi aprindea farurile, dar mi-a cumpărat şi o maşinuţă (Vartburg) ghidată prin cablu de la o telecomandă cu volan. Toată ziulica o conduceam pe holurile staţiunii şi îmi amintesc dungile roşii de pe mozaicul neted pe care le urmăream cu roţile maşinuţei. Mai ştiu că acolo, la munte, am urcat ceva stâncă mare şi abruptă care mi-a consolidat cunoştinţele despre gravitaţie. Mai ştiu că urcam pe nişte cărări de munte trăgând de mama mea care se împotrivea să mai urcăm atât de sus, iar jos se vedeau cabanele mici, mici de tot. Mai simt şi gustul diferit al apelor minerale pe care le-am întâlnit acolo, văd şi buticurile încărcate de bunătăţi sau reclama făcută la spectacolul „D'ale Carnavalului”. Văd un pod de beton peste o apă de munte. Ştiu că am jucat şah cu adulţii de la staţiune şi ştiu că mă felicitau pentru mutările bune pe care le făceam (tata m-a învăţat să joc de pe la 5 ani). Îmi amintesc de un domn din Galaţi care se pare că era interesat de mama. Apropo! Odată, în timp ce mă jucam cu maşinuţa pe hol, mama a urlat îngozită în cameră, după care am aflat că l-a văzut pe tatăl meu după uşă, chemând-o la ea. Dealtfel, mama mi-a povestit multe întâmplări de groază cu stafii şi draci cu coadă pe care a pretins că le-a văzut.
Când am venit odată de la joacă, am găsit-o pe mama lungită în pat, învineţită la faţă şi tremurând; a avut o criză de epilepsie, dar eu am crezut că moare şi am alergat îngrozit la mătuşa mea ce locuia pe strada Decebal, ca să-i spun ce necaz s-a abătut asupra mea; aceasta nu a reacţionat aşa cum m-am aşteptat şi m-am întors disperat acasă; neavând curajul să intru în casă, am privit pe geam, dar am văzut-o pe mama în picioare la oglindă şi nu mai ştiam ce să cred.
Ne-au plăcut mult filmele, mai ales cele indiene („Vagabondul”, „Vandana”, „Articolul 420”, „Lanţul amintirilor”). Îmi amintesc cu plăcere că odată, pe când locuiam în camera din hol, ne-am îmbrăcat frumos toată familia (eu, mama şi tata, care încă mai umbla) şi, orientaţi de ceasul electric de la colţul străzii Horea, ne-am dus la film la cinematograful „Victoria”. La acest cinematograf am văzut şi filmul „Piedone – comisarul fără armă” la care îmi amintesc că am fost singur de două ori consecutiv, după ce, în pauză, m-am ascuns la toaleta cinematografului. Am vizionat filmul „Vagabondul” de vreo 15 ori şi consider că este cel mai bun film artistic pe care l-am văzut vreodată; în contextul sărăciei noastre, acest film m-a ajutat să nu devin un delincvent, contribuind profund la formarea concepţiei mele despre viaţă; ştiu că, mult după ce a murit tata, cu acordul mamei mele, am vândut o dată o sticlă de sifon ca să-l putem revedea amândoi. A fost o vreme când am crezut că, atunci când voi fi mare, voi avea aparatul meu de proiecţie şi nu voi face altceva decât voi viziona acest film. Pe atunci nu ştiam cât de interesantă este Fizica şi Universul pe care ea îl dezvăluie.
La Casa de Copii din Halmeu îmi amintesc de regretatul director Gheorghe Naghi cu care am jucat şah şi care m-a apreciat în multe rânduri; datorită asprimii cu care, la orele de meditaţie, ne întreba de notele pe care le-am obţinut în ziua respectivă, dânsului îi datorez o mare parte din dorinţa mea de a învăţa. Acest om mi-a sugerat să fac un liceu teoretic, dar eu nu l-am ascultat, preferând un liceu fără fete pe motiv că vreau să învăţ fără să fiu deranjat de vreo fată frumoasă de care m-aş putea îndrăgosti. Îmi mai amintesc de domnul Bilţ care ne-a învăţat să cântăm la mandolină pe cei înscrişi la cursul său; ştiu că am dat un spectacol cu mandolina la Centrul Cultural din Halmeu şi unul la Casa de Fete din Satu Mare (ultimul dat poate pentru a ne mai îndulci puţin viaţa printre frumuseţile de acolo). Cu o deosebită emoţie îmi amintesc de profesoara de Fizică în timpul unei ore în care ne preda scripetele mobil; cu acea ocazie, având în minte ceea ce ştiam deja din lecţia anterioară (despre scripetele fix), am sugerat să se combine cele două tipuri de scripeţi pentru a se obţine un randament mai bun; datorită acestei idei, profesoara mi-a dat un 10, apreciindu-mă în faţa clasei cu o atâta ardoare, încât, în mod sigur, trebuie să cred că acel moment mi-a accentuat puternic dorinţa de a înţelege Fizica. Mai ţin minte că tot profesoara de Fizică a cumpărat din banii ei o mulţime de pungi cu pufarin şi ni le-a dăruit nouă celor de la Casa de Copii. Cu ciudă îmi amintesc de un pedagog rău care, fără să aştepte vreo explicaţie de la mine, mi-a dat o palmă puternică în sala de mese (în cădere am împins două mese) pentru că am întârziat la masă (fusesem la dentist pentru prima mea extracţie). Frumoasa soţie a domnului director era cu noi la orele de meditaţie şi îmi amintesc cu câtă răbdare şi precizie mi-a explicat ce înseamnă „concomitent”. Ştiu că, prin clasa a 6-a am scris un caiet în care am calculat după o metodă rudimentară (şi, implicit, inexactă) când răsare şi când apune Soarele. Tot atunci am început să mâzgălesc primele strofe cu rimă. Îmi mai amintesc de o jucărie foarte interesantă cu care mă jucam pe-atunci: era o elice albă de plastic ce se înălţa mult în aer datorită unui mecanism prin care îi imprimam o mişcare de rotaţie rapidă trăgând de o curea tip cremalieră ce antrena un rotor pe care se aşeza liber elicea. Oare această jucărie (din care mi-am cumpărat multe exemplare) mi-a influenţat concepţia despre natură? În trimestrul 2 din clasa a 8-a, cu ajutorul profesorului de Agronomie (care a fost indulgent şi nu mi-a dat nota pe care o meritam), am obţinut media 10, devenind unul dintre cei mai buni elevi pe care i-a avut Casa de Copii. În fiecare vacanţă de vară, dintre opţiunile gratuite pe care le aveam pentru două săptămâni, eu am ales să merg la mare, deoarece îmi plăcea foarte mult lunga călătorie cu trenul. Casa de copii ne dădea haine gratuite (pe care le alegeam de la un magazin din Halmeu) şi ne făcea baie în fiecare sâmbătă. Uram momentele când ajungeam elev de serviciu la bucătărie. Când am fost întrebat de doamna dirigintă a clasei a 8-a despre ceeea ce vreau să fiu când voi fi mare, am răspuns cu emfază (şi mândru de neologismul pe care îl cunoşteam) „pilot în translaţie aeriană”, cu gândul la o figură din cartea de Mecanică în care era desenat un avion aflat în translaţie.
La un moment dat, mult după moartea tatălui meu, mama a obţinut de la autorităţi o casă cu grădină pe strada Rozelor; dar când am mers s-o vizităm am constatat că era o casă înaltă şi plină de purici, iar mama nu putea să-şi permită cheltuielile necesare pentru a o amenaja, aşa că a refuzat această casă şi a primit în cartierul „Micro 14” o garsonieră, care avea ceva foarte util pentru noi: încălzire cu calorifer. Aici a fost leagănul adolescenţei mele. Aici am început să-mi pun problema existenţei lui Dumnezeu, fiind obligat de numărul mare de rugăciuni pe care, uitând să le rostesc, nu le mai puteam recupera de la o zi la alta. Aici am găsit-o moartă pe mama. Aici am întâlnit-o pe soţia mea.
Liceul
La Casa de Copii din Halmeu am învăţat din trimestrul 3 al clasei a 5-a până în clasa a 8-a inclusiv. Apoi am revenit în Satu Mare, înscriindu-mă la Liceul Industrial nr. 1 (CFR). La acest liceu am fost încă sub tutela casei de copii, iar mama trebuia să plătească, în continuare, câteva sute de lei pentru întreţinerea mea. Era un motiv pentru care aveam bonuri la cantina liceului, cazare şi meditaţie obligatorie (la care se făcea prezenţa); am avut chiar şi dulap în liceu. În clasa a 10-a am dat un examen de diferenţă şi am fost admis în treapta a 2-a la clasa de „electromecanici locomotive”. Profesorul Bohler a reuşit să-mi insufle dragostea pentru matematică. Am fost un elev destul de bun la Fizică şi îi puneam profesoarei tot felul de întrebări încuietoare. Prin clasa a 12-a am găsit o metodă de a extrage radicalul de ordinul 3 şi o metodă corectă, dar mai ciudată de a înmulţi numere naturale. Pe-atunci au apărut ceasurile electronice, iar eu am intrat în posesia unuia şi, după ce i s-a consumat bateria, l-am alimentat cu baterie lată prin nişte cabluri subţiri care mergeau pe braţul meu stâng până la ceas de la bateria aflată într-un buzunar de la piept. În liceu m-am împrietenit cu Mic Robert şi cu fraţii săi – Sandu, Marius şi Ioan, iar aceştia mă duceau cu ei la fotbal aproape zilnic. Cu Sandu am pedalat cu bicicletele până la Tinca (o staţiune aflată la vreo 40 km de Oradea) unde am ajuns după vreo 9 ore şi ne-am întâlnit cu ceilalţi care s-au dus cu mașinile pentru a petrece o minivacanţă în corturi; la Tinca am văzut o fată pe nume Marta pe care apoi, însoţit de Sandu, am căutat-o haotic ore întregi cu bicicletele prin imensul oraş Oradea, cu speranţa absurdă că o voi revedea undeva; deasemenea, tot împreună cu Sandu, ne-am dus cu bicicletele până la Jibou şi înapoi în aceeaşi zi, după care ne-am ales cu o febră musculară de poveste. Tot aceşti prieteni m-au cărat cu ei (uneori şi fără să-mi facă plăcere) la pescuit în bălţi amenajate, unde pescuiam noaptea ca să nu ne vadă paznicii. În vacanţele de licean făceam un ban împingând prin oraş, alături de Sandu, câte un cărucior încărcat cu sticle, agitând un clopoţel care ne anunţa prezenţa pentru cei care doreau să cumpere sifon. Aveam mult timp să filosofăm verzi şi uscate şi chiar am stabilit cu Sandu să dăm la Facultatea de Filosofie când o profesoară frumoasă de la Liceul de Construcţii (unde învăţa prietenul meu) s-a oferit să predea gratuit după ore un curs de filosofie. Din păcate, din nu ştiu ce motiv, hotărârea noastră a fost estompată în câteva săptămâni.
Facultatea
În vara lui 1984 am terminat liceul şi, beneficiind, în continuare, de avantajele oferite de Casa de Copii şi având în minte sfaturile directorului Naghi de a-mi continua studiile, urma să mă înscriu la Facultate. Am ales Timişoara. Pe o căldură toridă, îmbrăcat într-un costum demodat, căutând Universitatea, am găsit, în sfârşit Facultatea de Electrotehnică şi, fiind prima în drumul meu anevoios, am intrat pentru a mă înscrie, chiar dacă eram nehotărât și inconștient. Din păcate, nu am avut un dosar plic şi am stat degeaba la coada celor ce înscriau. Deşi am căutat în multe librării din Timişoara, nicăieri nu am găsit un dosar plic, iar dosarele cu şină sau tip copertă cu care am stat din nou la coadă, n-au fost acceptate. Cu psihicul dărâmat de acest calvar, am luat trenul spre casă, spre bucuria mamei care a scăpat de singurătate.
Serviciul
În octombrie 1984 m-am angajat la Depoul CFR Satu Mare ca lăcătuş la Regie. Aici dădeam la târnăcop, măturam mizeria din canalele halelor, ajutam lăcătuşii veterani la reparat instalaţiile de prin Depou. Dar colegii mei au fost nişte oameni deosebiţi, chiar dacă erau oameni simpli: au pus bani mână de la mână și au făcut sicriul pentru mama mea. Ca să mai scap de corvoada lucrului, acceptam să merg în Cluj sau în Bucureşti în delegaţie pentru a aduce diverse obiecte destinate pentru locomotive.
Aproape un an, mama mea s-a bucurat enorm de salariul meu pe care i-l ofeream în întregime. Din păcate, nu s-a lăsat nici de fumat, dar nici de băutură. Se îmbăta urât şi cânta cu muzicuţa în faţa uşii garsonierei noastre, aşezându-se pe jos în holul de la parter al blocului. Îi aruncam în chiuvetă băutura şi o ameninţam că nu îi mai dau bani, dar degeaba, că avea şi ea pensia ei din care îşi cumpăra votcă sau tescovină. Fiind susţinător de familie, satisfacerea stagiului meu militar mi-a fost amânată pentru câţiva ani.
După moartea mamei, neştiind să gătesc, mergeam regulat după mâncare la mătuşa mea şi mâncam la cantina de lângă Depou. În acest timp am devenit electrician şi întreţineam partea electrică a locomotivelor, suflând praful din motoarele electrice sau şlefuind contactori şi lamele de pe rotorul motoarelor. Aici am început să port mereu cu mine un carneţel în care schiţam diverse notiţe cu caracter ştiinţific sau chiar redactam poezii. Aveam deja cumpărate multe cărţi de Filosofie, Matematică, Fizică, Biologie şi chiar Psihologie. Îmi puneam probleme importante cu privire la naşterea Universului, la ciudata lege relativistă de compunere a vitezelor, studiam sugestia şi hipnoza, precum şi filosofia materialist – dialectică.
Soţia
În noaptea de 17 aprilie 1986 au venit la mine în garsonieră prieteni de-ai mei, aducând-o pe Lucica pe care am vrut s-o cunosc deoarece, în grupul lor i se spunea „savanta”. Mi-am dat repede seama că numai savantă nu era pentru că nu prea ştia ea de problemele Ştiinţei. Au rămas la mine peste noapte, iar Lucica, fascinată de sinceritatea și inocența mea, a rămas la mine în viaţă. În dimineaţa următoare am mers la serviciu, dar i-am dat şi ei o cheie de la intrare. Peste 3 zile, încrezător în viitorul luminos pe care mi-l va putea oferi și convins că nu am nimic de pierdut, am cerut-o în căsătorie, iar în 8 Mai, chiar dacă a fost divorţată şi cu doi copii (Ovidiu şi Diana de 5 şi, respectiv, 4 anişori) şi chiar dacă este mai mare decât mine cu 3 ani, totuşi, a devenit soţia mea. N-am regretat niciodată această nebunie de la 20 de ani, iar astăzi sunt sigur că, fără dragostea pe care mi-a oferit-o soţia, aş fi părăsit această lume plină de străini.
Când am cunoscut-o, soţia mea lucra ca tâmplar şi venea acasă plină de miros de diluant. Apoi a devenit magaziner la CFR, iar în prezent este operator – bilete în staţia Satu Mare.
Deşi cu mintea de atunci eu nu am mai dorit copii, draga mea a reuşit totuşi să mă convingă, astfel că în august 1987 s-a născut Lavinia.
Curs de mecanici ajutori
Prin 1988 m-am înscris la Cursul de Mecanici Ajutori pe Locomotivă din Cluj Napoca şi am rămas departe de casă pentru vreo 4 luni, timp în care îmi vedeam familia doar la sfârşit de săptămână. La finele şcolii am devenit mecanic ajutor şi am obţinut o mai mare libertate de gândire în timpul serviciului. În acest mediu prielnic studiului, îmi cumpăram cam două cărţi de specialitate pe lună şi citeam în medie trei, patru ore pe zi.
Închis în librărie
În primii ani de căsnicie mi s-a întâmplat un lucru pe cât de ciudat, pe atât de caraghios. Aveam obiceiul să merg la librăria mare din centrul nou al oraşului şi să răsfoiesc o mulţime de cărţi de Filosofie, Fizică, Matematică, Biologie. Odată, într-o sâmbătă am intrat în această librărie dragă mie şi am rămas mai mult decât de obicei. Deşi când am intrat a fost lume multă şi mergea muzica, pe nesimţite, fără să observ, lumea a dispărut. După ce, în sfârşit, mi-am ales cele două cărţi pe care am decis să le cumpăr („Introducere în epistemologie” a lui Ilie Pârvu şi „Introducere în ontologie generală” a lui Călina Mare), m-am îndreptat spre casierie. Aici, stupoare! Nu mai era nimeni şi după o fracţiune de secundă, privind spre uşa mare de sticlă transparentă de la intrare, am înţeles că am fost închis, pur şi simplu, în librărie. După vreo trei ore cu multe peripeţii în care şi copiii de pe stradă râdeau de mine, văzându-mă în interior, a venit, în sfârşit, o doamnă cu cheia de la magazin, dar şi un domn de la securitate ca să se asigure că nu sunt o altă persoană (de atunci port mereu buletinul cu mine). Mult timp n-am mai avut îndrăzneala să mai intru în acea librărie, amintindu-mi cât de bine s-au distrat cei care m-au văzut în acea situaţie.
Apartamentul
Cam în această perioadă, soţia mea a făcut demersuri pentru o locuinţă şi, după ce am lucrat trei luni pe şantiere de construcţii ca necalificat, am obţinut un apartament nou cu patru camere în cartierul „Carpaţi 2”. Fiind prea mare pentru buzunarul nostru şi prea departe de serviciu şi de creşă, am schimbat cu un apartament de două camere în „Micro 16” în care am locuit mai mult de 10 ani.
Armata
În iarna lui 1989 mi-a expirat statutul de susţinător de familie şi am fost încorporat la Timişoara. În armată am întâlnit oameni minunaţi cu care am râs mult, reuşind să fim mai presus decât coşmarul în care ne aflam. Locotenentul major de aici mi-a arătat cât de răi pot fi unii oameni cărora nu le dai ceva când vii din permisie. Având trei copii (şi unul pe drum) am continuat armata mai aproape de casă, la Baia Mare, apoi chiar la Satu Mare până când, datorită unui incident neplăcut din cadrul plutonului nostru, am fost transferaţi cu toţii la Oradea, la descărcat vagoane cu cărbuni pentru termocentrale. În noiembrie 1989 s-a născut Adelin, dar eu tot nu am scăpat de armată decât după Revoluţie care m-a găsit în Oradea unde am văzut pe stradă oameni radiind de fericire şi care ne priveau pe noi – soldaţii ca pe nişte eroi.
Un cercetător uituc
Cercetările mele de Fizică începeau să capete din ce în ce mai mult contur şi reuşeam să mă concentrez adânc atunci când eram singur. Făceam multe lucruri în mod mecanic, iar gândurile îmi zburau deseori în altă parte. Odată, deşi Adelin era la ţară, la bunica lui, eu am coborât la creşa de cartier pentru a-l aduce acasă, ca de obicei. Doamnele de acolo s-au mirat de prezenţa mea la creşă, dar le-am înveselit, fără să vreau, pentru tot restul zilei.
Facultatea din Bucureşti
În 1991 am decis să mă înscriu la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, secţia „fără frecvenţă”. Fiind prea departe de casă, nu am mai continuat să merg la examene în anul doi, gândindu-mă că voi putea să mă transfer undeva mai aproape.
Sunt impiegat
La insistenţele soţiei şi ţinând seama de sfaturile colegilor mei, în ianuarie 1993 am început Cursul de Impiegaţi de Mişcare. Din februarie 1994 am fost impiegat de mişcare în Botiz, făcând naveta cam 9 km cu bicicleta pe orice vreme. În 2001 am fost chemat ca impiegat de mişcare în Satu Mare, dar nu mi-a plăcut solicitarea acestei staţii, aşa că după un an m-am transferat în staţia Porumbeşti, unde lucrez şi în prezent. Aici, aproape de pădure şi de baltă, în liniştea naturii, am reuşit să meditez mai mult şi mai bine decât în orice altă parte.
Calculator
Primul calculator pe care l-am avut a fost un „Cip 03” cu procesor Z80, pe care îl conectam la televizor şi la casetofon. Cu acesta am realizat primele programe în Basic şi am început să-mi organizez ideile pe suport magnetic. Apoi am obţinut un calculator „Cobra” care avea în plus monitor propriu şi unitate de dischetă. O mare realizare a fost pentru noi achiziţionarea unui calculator 386 care ne-a adus în casă şi Internetul. Azi am un laptop care mă ajută nespus de mult în activitățile mele teoretice.
Facultatea din Cluj şi Timişoara
În vara lui 1995 am fost admis la Facultatea de Matematică a Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj, dar nefiind suficienţi candidaţi la F.F., nu s-a mai înfiinţat clasa. Cum, pentru mine, frecvenţa la zi a fost imposibilă, am pierdut acest an, iar în 1996 am devenit, în sfârşit, student la Facultatea de Matematică – Informatică a Universităţii de Vest din Timişoara, secţia F.F.. Cele mai plăcute momente din viaţa mea de student au fost acelea petrecute la lecţiile de sinteză, ocazie cu care am întâlnit şi ascultat profesori de o calitate deosebită. În 2001 am terminat studiile (şi am obţinut permisul de conducere categoria B), dar cu licenţa am tot amânat, nefiind nevoit să o folosesc. În 2005 am susţinut şi promovat examenul de licenţă, iar în iarna lui 2007 am obţinut diploma.
Cercetări
În adolescenţă aş fi vrut să fac patru facultăţi (Filosofie, Fizică, Matematică şi Psihologie), dar pe parcursul timpului am fost nevoit să renunţ la o asemenea diversitate. Aşa că, înţelegând importanţa Fizicii pentru evoluţia umanităţii, am ales calea cercetării teoretice. Am început prin a publica articole în revista de Fizică „Evrika!”, am participat la Conferinţa de Fizică de la Măgurele din septembrie 2005 cu articolul „Despre supraaceleraţie şi supraforţă”, iar în prezent sunt activ pe forumul de astronomie găzduit de saitul www.astronomy.ro . Am încercat să public şi în alte reviste din ţară şi străinătate, dar nu am reuşit să mă ridic la înălţimea aşteptărilor. În tot acest timp, am corespondat cu profesori şi studenţi valoroşi din ţară şi le mulţumesc şi pe această cale pentru că au contribuit la formarea mea.
Mulţumiri
Mulţumesc, în special, domnilor profesori Emilian Micu din Brăila, Constantin Vrejoiu, Călin Beşliu, Ion Vâţă, Ioan Iovitz Popescu, Ilie Pârvu din Bucureşti, Ioan Gotlieb şi Alexandru Stancu din Iaşi, Dumitru Vulcanov şi Ion Cotăescu din Timişoara, Mircea Vasiu şi Alexandru Marcu din Cluj, Csipkes Iosif din Satu Mare, precum şi studenţilor de atunci, Tiberiu Teşileanu şi Florin Mingireanu. Nu în ultimul rând, mulţumesc domnului Marian Haus, administrator al saitului www.astronomy.ro pentru pasiunea dânsului legată de Astronomie și pentru încrederea pe care mi-a acordat-o permiţându-mi să moderez secţiunea de Fizică a forumului de pe acest sait. Tuturor le doresc viaţă lungă, putere de muncă şi mult succes în viaţă.
Ştiu că Fizica mai are un cuvânt greu de spus pentru viitorul cercetării şi al tehnologiei, de aceea, pasiunea mea pentru această Ştiinţă mă va face fericit în tot restul vieţii.
Vă mulţumesc pentru atenţie

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog

Etichete

Persoane interesate